Capitolul 1: Cetatea de pe Muntele Iubirii

Draga mea,

deși am carnețelul plin cu notițe de la lucru în legătură cu acest capitol, îmi este puțin greu să scriu aici... eram obișnuit să scriu pe telefon, nu am mai scris de multă vreme cu două mâini... cu mai mult de un deget, dar încep să mă acomodez.

Mai am și altă problemă: trebuie să mă introduc în subiect. Nu e un subiect ușor, și abordarea va fi diferită de tot ce cunosc eu că cineva a mai abordat vreodată acest subiect din perspectiva pe care o fac eu. Voi fi obligat să inventez cuvinte noi, însă tu știi că nu e prima dată când fac acest lucru... te-ai obișnuit și înțelegi, iar asta e tot ceea ce contează pentru mine. Voi încerca să scriu cât mai simplu, pentru că în lucrurile simple se găsesc comori de neprețuit.

În acest capitol, așa cum ți-am mai spus, vreau să abordez momentul „Alfa” al Universului... însă pentru aceasta trebuie să aduc în discuție ceea ce a fost mai înainte de orice început. În felul acesta voi putea să-ți explic toate lucrurile, pentru că intenționez să-ți spun tot ce știu, tot ce am aflat din stele... tu știi că atunci când mă refer la stele, mă refer la altă sursă decât realitatea palpabilă empiric... de multe ori am identificat această sursă cu Tata; e vorba de un fel de intuiție, gând, idee, simțământ a cărei origine nu sunt eu... sunt stelele.

Încep cu afirmația „La început a fost Iubirea.” Îți vei da seama, citind în următoarele rânduri, la ce mă refer prin Iubire. Revin... la început a fost Iubirea și atât. Nimic altceva nu exista atunci. De fapt la început e impropriu spus pentru că la început implică un început, însă momentul la care mă refer aici e fără de început, e un moment atemporal (α-temporal), adică lipsit de timp.

Reformulez: „Când nu exista nimic – nici timp, nici spațiu – a fost Iubirea, ea exista din veșnicii.” Veșnicia implică atemporalitate – stare fără de timp.

Probabil m-ai întreba: Ce e Iubirea la care te referi?

Mai întâi, Iubirea o definesc a fi o Instituție, cum am mai zis, Atemporală (în absența timpului), Omniprezentă (în absența spațiului) și Amaterială (în absența materiei). Cu alte cuvinte Instituția Iubirii nu necesita timp, spațiu sau materie pentru a exista. Această Iubire era pe deplin suficientă în ea Însăși. Când vorbesc de o Instituție, termenul în sine implică mai mult decât o „entitate juridică”, la fel cum Președinția sau Casa Albă implică mai mult decât o instituție, instituțiile din urmă – date ca exemplu – implică niște oameni în funcții de conducere sau funcții administrative. Însăși iubirea în sine implică cel puțin un sentiment, sau chiar mai mult, un principiu. Iubirea implică relaționare, or relaționarea implică la rândul ei inteligență, alegere, personalitate și cel puțin conștiență de sine.

La un moment dat, Iubirea a avut un vis, și, în raport cu ea Însăși, a decis să creeze timp, materie, spațiu din nimic; din nimic pentru că mai înainte să fi existat acestea, nu a existat nimic, exista doar Iubirea. Scopul principal al creației a fost relaționarea cu ființele ce urmau să fie aduse la existență prin act creator... un act de iubire creatoare sau un miracol. E un miracol, un fel de magie a Iubirii să faci din nimic ceva, iar acest ceva să fie autentic, viu, inteligent; capabil să răspundă la iubire: să fie relaționabil, sau capabil de a relaționa.

Acest lucru, relaționarea cerea în mod obligatoriu – după ce actul de creație inițial avea să fie încheiat – ca Instituția Iubirii să-Și ajusteze puterea după capacitățile noilor veniți în familie. Cu alte cuvinte, presupunând ipotetic că avem de-a face cu campionul mondial la box și fiul său, din perspectiva relaționării, campionul este obligat în relaționarea cu fiul său să-și ajusteze puterea, pentru că altfel, ar pune în pericol viața fiului său care în joacă l-ar putea provoca la o partidă de box.

Mai înainte să creeze, pe când încă nu exista nimic, Instituția Iubirii a fost oarecum obligată să ruleze niște simulări de scenarii – în ea Însăși – pentru a vedea cele mai bune opțiuni și, eventual, pericole ce s-ar putea ivi în urma actului creator. Fiind Atemporală și implicit Atotștiutoare, Iubirea a văzut totul (toată istoria creației, în toate variantele posibile) mai dinainte de orice început. A văzut cele mai potrivite situații și ajustările necesare unei creații perfecte și fără de sfârșit în care condițiile relaționării pe bază de iubire aveau să fie îndeplinite în mod eficient.

S-a constatat că pentru o relaționare optimă sunt necesare două principii: liberul arbitru și o Lege de reglementare a relațiilor. Pe lângă acesta, s-a constatat că spre binele creației trebuie conceput un Plan de Rezervă în caz de situație de urgență – cum ar fi un eventual factor ce ar putea pune în pericol însăși existența creației.

Abia când totul a fost bine pus la punct s-a trecut la acțiune: „La început Iubirea a creat Cerurile și ‘Pământul’; ‘Pământul’ era pustiu și gol.” Această afirmație nu spune tot... aș putea afirma că spune prea puțin, iar acest prea puțin se datorează faptului că oamenii au pus mult prea multe cuvinte în plus.

Reformulez această afirmație despre la început ca să-i dau mai mult sens: La început – când spațiul, timpul și materia au apărut de unde nu erau – Iubirea a făcut Cetatea și „satul”; „satul” era pustiu și gol.

Nici această afirmație nu spune cu mult mai mult decât cea inițială, însă din ea extragem tot ce putem, adăugând contextul prezentat mai sus: mai înainte ca să existe orice altă ființă în Univers, Instituția Iubirii a creat Cerurile, aceste Ceruri au sensul de Cetate: Reședință fizică (materială) pentru Instituția Iubirii și cămin pentru ființele ce urmau să fie aduse de la existență.

Primele ființe create au fost heruvimii. Cerul, Cetatea construită de Iubire, a fost căminul lor. Mai înainte să fi existat primul element din Univers, a fost creată din nimic Cetatea lui Dumnezeu, sau Cerurile. Această Cetate (Cerurile), a fost prima formă materială adusă la existență din nimic de Iubire.

În momentul în care Instituția Iubirii a început actul creator, ea a fost „obligată” să renunțe la – sau să-și ajusteze – câteva atribute care se intersectau cu materia, spațiul și timpul. Deși le are la îndemână, Iubirea alege să nu le acceseze.

Pentru a relaționa cu ființele ce urmau să-și ducă existența în timp, Iubirea a „renunțat” la Atemporalitate; pentru a relaționa cu ființele ce urmau să-și ducă existența în spațiu, Iubirea a „renunțat” la Omniprezență; pentru a relaționa cu ființele ce urmau să-și ducă existența în sociabilitate, intimitate, relație și cunoștințe în curs de dezvoltare, Iubirea a „renunțat” la Atotștiință... și era doar începutul „renunțării”.

Cerurile, Cetatea – cu tot ce era în ea necesar pentru buna dezvoltare a ființelor ce urmau a fi create – și „Pământul” (cel pustiu și gol) au fost create în șase zile cerești, iar în a șaptea zi Iubirea S-a odihnit.

Cetatea era în patru laturi, înconjurată de un zid mare și înalt, iar laturile ei erau de aceeași lungime, cât și înălțimea. La jumătatea înălțimii zidurilor ei Cetatea avea douăsprezece porți, câte trei pe fiecare latură. Era un cub, iar când porțile erau rabatate, părea a avea aripi. Temeliile porților ei erau din pietre scumpe, fiecare temelie fiind dintr-o singură bucată, unicat. Cele douăsprezece temelii formau baza Cetății, unindu-se în mijlocul ei. Privită de jos Cetatea părea a fi o piramidă multicoloră. Temeliile porților urcau pe zid până sub porți, de la baza porților în sus părea a fi de iaspis curat (transparent). Până și iaspisul împrumuta din nuanța temeliei fiecărei porți, astfel încât fiecare zid era unic prin nuanța lui, punând amprentă unică de culoare luminii ce trecea prin el. Fiecare poartă se prelungea în interiorul Cetății la început prin pod, apoi prin străzi de aur transparent. Cetatea a fost „zidită” de Iubire din nimic, cu scopul de a fi Cetate de Guvernământ în Univers.

În mijlocul Cetății era un Munte, iar pe platoul din vârful lui a fost făcut un Tron, loc de unde avea să guverneze Instituția Iubirii. Guvernarea aceasta era singura modalitate găsită, în urma „simulărilor” făcute de Atotștiință; guvernarea aceasta era garantul Legii iubirii, Constituția întregului Univers ce urma a fi construit. Cetatea și Muntele Tronului cu tot ceea ce erau în ele au fost Paradisul. Totul era o gradină a Edenului Ceresc de o frumusețe ce întrece orice imaginație. Guvernarea care urma să-și exercite autoritatea în Univers era o guvernare de tip Șechina (/ < Α > \; Α – „activat”; /\ – „inactivat”); o guvernare a Unuia-Singur (Α), secundată de alți Doi (/Α\).

De sub Tronul Iubirii – Locul Șechinei – ieșea un râu de apă a existenței, numită și apa vieții. Apa aceasta era altfel decât un simplu H₂O. Apa aceasta, râul acesta izvora nu doar de sub Tronul Iubirii, era din Iubire.

Această apă a Iubirii s-a răspândit în Cetate și pe oriunde trecea ea, pe marginile ei creștea pomul vieții, pomul iubirii, dând roade ale iubirii. Îți voi explica în detaliu despre acest pom după ce îți voi vorbi despre primele ființe create, heruvimii, făcuți în prima zi de după primul Sabat din Cetate.

După ce s-a umplut Cetatea de apă, nu în sensul de inundație, ci în sensul de grădină udată, apa de viață prin cele douăsprezece porți ale Cetății, prin canalele pentru ea mai dinainte construite, a început să se reverse în afara Cetății ca o ploaie în toate direcțiile.

E momentul să-ți spun ce-a fost cu „Pământul” inițial, cel „pustiu și gol”. „Pământul” – „satul” construit în apropierea Cetății –, atunci a avut un singur rol: era punct de reper exterior pentru Cetate, un fel de lună, menit ca lumina din Cetate prin zidurile ei să se proiecteze pe el. Așa, începând cu acel prim moment, Instituția Iubiri a putut să țină cont de zile, căci începând cu acel moment Instituția Iubirii S-a făcut Lumina de pe Munte, Lumina prin ale cărei raze, prin porțile și zidurile Cetății, lumina Pământul, căci din acel prim moment al luminii, Cetatea a început să se învârte într-un ritm de două ore pentru fiecare nuanță de culoare proiectată pe Pământ. Așa, după o trecere a luminii prin fiecare dintre cele doisprezece culori proiectate pe Pământ, în Ceruri trecea o zi. Așa a fost în prima zi: lumina Instituției Iubirii, Pământul în depărtare și o mișcare de rotație a Cetăți Heruvimilor.

În ziua a șasea apa de viață a Iubirii, revărsată din Cetate pe cele douăsprezece porți ale ei, s-a transformat în nori. Norii au înconjurat Cetatea, și prin curenții de „aer” formați, au ajuns chiar și pe Muntele Iubirii. Când a venit apusul, Instituția Iubirii a zâmbit și S-a odihnit. Venise ziua a șaptea peste Cetate, o zi importantă, o zi special pusă deoparte, căci în ziua următoare Iubirea, guvernând pe Tronul Ei, avea să creeze heruvimii. Pentru aceasta Iubirea a sfințit și a binecuvântat ziua a șaptea, ca noii veniți în familia Iubirii să fie binecuvântați și sfinți.

Draga mea, devine puțin complicat de scris ceea ce am văzut în stele... mă voi strădui, cu gândul la stele și cu gândul la tine.

În ziua întâi a săptămânii a doua, din norii strânși în jurul Muntelui, Iubirea a făcut heruvimii. Toți au făcuți în această zi; făcuți din norii apei de viață; făcuți de Atotputernicie într-o clipă. Acesta a fost ultimul act al Iubirii de exercitare a atotputerniciei. Tot Muntele a fost plin de heruvimi strălucitori și plini de slavă. Erau îmbrăcați în slavă de o lumină albă; erau binecuvântați și sfinți pentru că Instituția Iubirii era sfântă, și radia slavă și binecuvântare.

Heruvimii au fost creați maturi, de o tinerețe în amiaza ei. Fiecare era unic după cum Iubirea era unică în raport cu ei; erau ființe capabile de relaționare, inteligente, fiecare cu abilități deschise la dezvoltare nelimitată. În inimă erau copii, aveau inima curată, erau precum Iubirea, neprihăniți.

În primele clipe, asemenea unui bebe nou născut, au văzut înaintea ochilor lor o Lumină plină de strălucire, era Iubirea înaintea lor, așezată pe Tron de Slavă. După ce ochii li s-au acomodat, pe Tron au văzut Șechina, erau Trei, păreau a fi ca ei, heruvimii, dar într-o clipită și-au dat seama că Cei Trei erau mai mult. De pe Tron s-a auzit: Eu sunt Cel-ce-Era (/), Cel-ce-Este (Α) și Cel-ce-Vine (\), slava părea acum o slavă de trei culori – cărămizie (/), purpurie (Α) și albastră (\) – amestecate (/Α\), ca și împletite (întrepătrunse).

În aceeași clipă heruvimii au strigat toți ca într-un glas de cântec: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!” Cântecul lor a fost ca o reacție de fotosinteză, din inimă, natural ca parfumul unei flori... încă îl repetau când de pe Torn Iubirea i-a întrerupt rostind Legea Iubirii: „Să iubești pe Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta!”... s-a făcut o pauză... apoi a continuat: „Să iubești pe fratele tău ca pe tine însuți!”... și din nou s-a auzit cântecul mulțimii impresionante de heruvimi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!”, repetând și iar repetând, până când Iubirea S-a ridicat de pe Tron.

Strigătul în cântec al heruvimilor a fost ca o explozie de sunet și vibrație ce a împrăștiat și purtat pe undele lui norii calzi de apă de viață de pe Munte și din jurul Cetății în spațiul gol și nesfârșit... spațiu unde urma să fie construit Universul.

 

***

 

Draga mea, acum vine partea mai grea în care voi încerca să-ți explic proprietățile speciale ale apei de viață, ale râului de viață, ale norilor de viață, și implicit, ale heruvimilor... voi avea nevoie de cuvinte noi... inventate.

Primul scop pentru care au fost creați heruvimii a fost relaționarea. A fost visul Iubirii să creeze ființe cu care să relaționeze, și care la rândul lor să relaționeze între ele. Deși relația din interiorul Instituției Iubirii a fost suficientă, și alte ființe erau nenecesare Iubirii, visul a determinat Iubirea să creeze.

Al doilea scop pentru care au fost creați heruvimii a avut în vedere Universul, crearea lui. Iubirea ar fi putut să creeze Universul într-o clipă, din nimic. A ales însă o altă variantă: heruvimii. Heruvimii au fost creați ca agenți de construire, dezvoltare și mentenanță ai Universului. Se spune despre Iubire că „zice și se face”, și mulți au înțeles greșit. Când spui despre un compozitor că „compune și se cântă” poți să înțelegi fie că el compune și tot el cântă, fie poți să înțelegi că el compune și cântă în același timp. Lucrurile se schimbă când detaliezi informația în felul următor: „Compozitorul are o orchestră; el compune și se cântă.” Acum se poate înțelege că orchestra e cea care cântă și e posibil ca el să fie dirijor. În acest context afirmația „zice și se face” capătă sens deplin în cuvintele: „zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă.”

Heruvimii au fost creați din nori de apă de viață; Iubirea le-a dat formă și contur, chip și asemănare; Lumina de pe Tron i-a chemat la viață, și într-o clipă au fost ființe vii.

Spre deosebire de noi – care suntem ființe materiale, heruvimii sunt ființe amateriale (α-materiale); noi suntem „spectrali” – cu trup făcut din țărână, ei sunt aspectrali (α-spectrali). În Univers există două categorii de elemente: „substanțe” fizice în diferite forme de agregare și substanțe nefizice, sau asubstanțe (α-substanțe).

Există o diferență majoră între oameni (ființe materiale) și heruvimi (ființe amateriale), e vorba de „frecvența” în care se operează. Noi suntem incapabili din punct de vedere empiric să percepem dincolo de material. Lumea percepută de noi e ca o imagine („jpg”), lumea percepută de heruvimi e mai mult, e o „imagine dinamică” („gif”) din două cadre. În „frecvența” noastră putem opera doar în cadrul material; heruvimii pot opera în ambele cadre, atât în cel material cât și în cel amaterial (α-material). Pentru noi rezultatul adunării 1 + 1 este întotdeauna 2, pentru ei poate fi și 0 (zero); pentru noi H₂O e apă întotdeauna, pentru ei poate fi și nimic; pentru noi constantele materiei („substanțelor”), constantele lumii (ex. valoarea lui π) sunt fixe, pentru ei sunt relative.

Din această perspectivă, dacă Universul ar fi muzică, noi am fi capabili doar să-i percepem sunetul, pauzele ar fi dincolo de capacitatea noastră de a le auzi. Noi operăm cu perceptibilul, ei pot opera și cu neperceptibilul (nostru). Pentru noi un minut e 60 de secunde, un centimetru e de 10 milimetri; sunt valori stabilite convențional în urma observației, sunt valori fixe; pentru ei nu sunt așa. Din contră, e în obligația lor de mentenanță să supravegheze și să mențină constantele în valorile care sunt; e responsabilitatea lor să susțină Universul.

Fiecare element material (chimic) e ca un folder arhivat („zip”) cu parolă. Ei cunosc parola fiecărui element material, îl pot dezarhiva, recombina cu alte fișiere dintr-o altă arhivă, și apoi rearhiva cu parolă, și pot face lucrul acesta atât de ușor cum florarul ia un buchet de flori sau mai multe, le desface, le recombină și face alt buchet de flori.

Există un aspect important în legătură cu asubstanțele (α-substanțele) care stau la originea Universului, ele sunt aspectrale (α-spectrale) și amateriale (α-materiale), imposibil de perceput empiric; ele sunt: iubirea, bucuria, pacea, credința, speranța, bunătatea, credincioșia... sunt asubstanțe (α-substanțele) percepute (doar) de inimă; inima poate schimba valoarea timpului, a spațiului și a materiei... le poate contracta sau dilata... „dacă ați avea credință (α-substanță) cât un grăunte de muștar (cantitate), ați zice muntelui acestuia (materiei): ‘Mută-te de aici colo’, și s-ar muta.”

Heruvimii sunt ființe amateriale (α-materiale) cu posibilitate (responsabilitate) de a prelucra materialul. Nu există în Univers „substanță” (material) care să nu conțină și asubstanță (α-substanță). Prin amaterial (α-material) se prelucrează materialul... Universul, precum iubirea, e cald, iar în unele zone mult prea cald... însă rece e doar în excepție; căci azi există o excepție... o să-ți explic mai pe larg despre ea mai încolo.

 

***

 

Revin la momentul primei zile a heruvimilor...

În momentul în care Iubirea s-a ridicat de pe Tron, heruvimii au observat că Cei Trei Se mișcau ca Unul; S-au ridicat în același timp, S-au îndepărtat de Tron în același timp, făcând pașii la fel și după un număr de șapte pași S-au despărțit, fiecare vorbind cu alți heruvimi. Le dădeau nume, le spuneau „bun venit” în familia Iubirii. Se observa prin slava Lor că erau îmbrăcați în culori diferite: slava Unuia dădea ușor în albastru, a Altuia în purpuriu și a Celuilalt în cărămiziu. S-a constatat după un timp că erau culorile răsăritului, amiezii și apusului.

Prima săptămână a fost de școală și acomodare, au deprins cântatul la instrumente, au învățat despre materie și α-materie, și modul de a le gestiona. Sau legat multe prietenii. Se poate spune că primele șase zile pentru ei au trecut repede. Apoi a venit primul apus de început de Sabat; apus, pentru că zilele și Sabatul, se socoteau începând cu seara; culoarea ei proiectată pe Pământ era purpuriu. Atunci s-au strâns toți heruvimii în jurul Tronului, pe Munte. Când S-au apropiat Cei Trei în apropierea Tronului S-au sincronizat, au pășit cei șapte pași în același ritm și S-au așezat pe Tron în același timp. De fiecare dată când Se așezau sau Se ridicau de pe Tron, slava Lor strălucea mai intens, era ca un puls de viață, iubire, bucurie, putere... iar heruvimii reacționau fericiți în cântare. Din nou norii de α-materie și apă de viață la vibrația cântecului heruvimilor răspândeau α-substanța (α-materia) în spațiul nesfârșit.

Heruvimii au observat că culorile slavei Celor Trei în fiecare Sabat erau în altă ordine. Mai târziu au înțeles că guvernarea Instituției Iubirii era prin rotație la fiecare Sabat. De data asta se nimerise ca Cel-ce-Era să fie culoarea asfințitului (purpuriu), Cel-ce-Este să fie culoarea în amiază (albastru), Cel-ce-Vine să fie culoarea răsăritului (cărămiziu). Se știa că Sabatul următor Cel-ce-Era va fi Culoarea-Amiezii, Cel-ce-Este va fi Culoarea Răsăritului și Cel-ce-Vine va fi Culoarea Asfințitului. Nu-Și schimbau hainele, în fiecare Sabat Altul dintre Cei Trei era Cel-ce-Este (/Α\). Un Sabat era purpuriu, apoi următorul albastru, urmat de cărămiziu; nu culoarea Sabatului se schimba, ci Cel-ce-Este de pe Tron. Așa a fost în primii șapte ani. Așa se făcea deosebire între Cei Trei. În felul acesta era mai simplu, când se aflau pe Tron și te aflai în situația să fi față în față cu Ei, așa Îi deosebeai mai ușor. Erau Trei, dar gândeau ca și Unul.

La început, acest gând sincronizat a fost o curiozitate între heruvimi. Unii I-au testat cu întrebări când se întâlneau cu Ei în pe rând în Cetate. Au fost surprinși cum la aceeași întrebare răspundeau exact cu același răspuns, ca și cum, deși erau la distanță mare Unul de Celălalt, Se înțelegeau la răspuns. Uneori răspundeau zâmbind: „Ți-am mai răspuns acum câteva minute”, deși răspunsul nu-L dăduse El, ci Altul dintre Cei Trei. Au fost deseori surprinși fredonând aceeași melodie, deși nu erau în același loc. Uneori, la întrebări serioase, Unul dintre Ei răspundea zâmbind: „Nu știu răspunsul la întrebarea asta... întreabă-L pe Cel-ce-Era”, sau „Cel Albastru îți poate da răspunsul”. În felul acesta dădeau dovadă de modestie sau dădeau slavă Unul Celuilalt. Într-un fel împlineau și Ei Legea Iubirii; fiecare dintre Ei iubeau pe „Fratele” Lor ca pe Ei Înșiși.

Nu toate întrebările primeau răspuns, la unele întrebări se răspundea: „Acum nu înțelegi, dar cu trecerea timpului tu însuți vei înțelege răspunsul la această întrebare.”... și după un timp chiar așa era.

În primii șapte ani cerești (ai Cetății) Universul s-a dezvoltat ca o metropolă, în toate direcțiile în jurul Cetății... stele după stele, galaxii după galaxii, sisteme astrale cu potențial de planete locuibile după sisteme astrale. Părea totuși că se dezvoltă greșit. Heruvimii primiseră ordine clare în ce ritm de dezvoltare să lucreze. Era clar pentru ei, că se putea și altfel, mult mai repede. Primele galaxii au fost nelocuite, deși era atât de mult potențial în ele. Nu s-a știut multă vreme de ce Universul a fost construit să dea impresia unei explozii din Cetate.

În fiecare al șaptelea an, era Sărbătoarea Începutului... în acest an nu se construia nicio lume locuibilă. Așa era „Legea celui de-al șaptelea an”. În anul al optulea s-a construit prima planetă locuibilă, era un an purpuriu... căci începând cu anul al șaptelea Ceresc ordinea de succesiune pe Tonul Iubirii s-a schimbat, nu se mai făcea în fiecare Sabat, se făcea din an în an, iar Sărbătoarea Începutului, comemoratoare a zilei în care heruvimii au fost făcuți, marca trecerea de la Un Cel-ce-Este, la Altul. Între timp Muntele Iubirii primise numele de „Muntele Adunării Dumnezeilor”, iar platoul unde era Tonul Iubirii primise numele de „Capătul Miază-nopții”.

Planetele locuibile, și sistemele astrale în care se aflau, necesitau mai multă atenție. Erau construite sub directa supraveghere a Unuia dintre Cei Trei, de obicei Celui-ce-Era îi revenea această responsabilitate.

Când au apărut primii planetari, a fost mare bucurie în sânul Iubirii și în familia extinsă a Iubirii, între heruvimi. O lună a ținut sărbătoarea. Nu toți heruvimii au putut participa direct, unii s-au bucurat de la distanță, printr-un fel de ferestre în spațiu. Bucuria a fost mare pentru toți. Planetarii erau atât materiali, cât și α-materiali, lumea lor era și ea în dublă ipostază. Deși ființe diferite în natură și limitate în putere în comparație cu heruvimii, planetarii erau considerați a fi parte din familia Iubirii, frați ai heruvimilor. Cu acea ocazie un heruvim a fost desemnat să ocrotească lumea noilor veniți, iar, împreună cu echipa lui de heruvimi, avea sarcina de a susține în echilibru toate elementele de care depindea buna funcționare a sistemului astral, și a tuturor elementelor necesare existenței primei perechi de planetari. Perechea aceasta a primit numele de fiu și fiică a Celui-ce-Este; cum au fost numiți și heruvimii în ziua în care au fost făcuți.

După sărbătoare, o mare parte dintre heruvimi s-a întors în Cetate, iar alți s-au întors la sarcinile lor. Fiecare heruvim, sau echipă de heruvimi, își primeau sarcinile de lucru de la Instituția Iubirii, și deși erau notate, și alese prin tragere la sorți, Instituția Iubirii le rostea cu voce tare în timp ce le înmâna heruvimilor. Totul s-a făcut prin poruncă rostită de Cel-ce-Este (/Α\), de pe Tron. Cel-ce-Este (Α), nu era niciodată pe Tron, fără Cel-ce-Era (/) și fără Cel-Ce-Vine (\). Niciodată nu se primeau sarcini în Sabat, și în general sarcinile nu erau mai lungi de șase ani; cele mai lungi de șase ani erau împărțite în altele mai mici, preluate de mai multe echipe de heruvimi.

Era – este și va fi – Sabat în fiecare a șaptea zi. La apus purpuriu toți heruvimii prezenți în Cetate se adunau în jurul Tronului Iubirii. Uneori Cei Trei îi așteptau pe heruvimi, venind pe Tron cu ore mai devreme. Discutau între Ei vizibil, uneori erau surprinși râzând. Își povesteau întâmplările din anumite relaționări cu heruvimii. Pentru Ei nu era necesar să vorbească, erau în același gând. Se pare că o făceau intenționat, în felul acesta vedeau și heruvimii bucuria și fericirea provocate de ei Iubirii. Erau și Sabate când Cei Trei Se lăsau așteptați, intenționat... așa au cunoscut heruvimii așteptarea, dorul, nerăbdarea. Uneori veneau pe rând, așteptând și Ei, să Se strângă Toți; abia când erau împreună, făceau cei șapte pași în sincron în mersul lor spre Tron.

Fiecare Sabat era unic. Când Iubirea se așeza pe Tron, un exces de puls de α-substanțe și slavă se extindea în jurul Tronului, era un fel de îmbrățișare caldă plină de energie, bucurie, dragoste, pace, fericire. Această atmosferă specială ținea intens tot Sabatul, însă efectele vibratoare ale ei țineau până la următorul Sabat. În felul acesta heruvimii își primeau puterea. Fiind ființe α-materiale, apa și hrana lor erau α-materiale; Cel-ce-Este era Pâinea și Apa lor. Își luau energia din închinare, prin cântec de slavă... cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!” Deși aceste cuvinte par a fi strofă sau refren, aceste cuvinte erau ca o pauză a cântecului lor; aveau orchestră, aveau dirijor... iar fiecare dintre ei era compozitor. În fiecare Sabat se intonau alte cântări, noi. Însă Sabatul nu era doar cântare, era și simpozion, era și colocviu. Heruvimii întrebau, Iubirea răspundea. Nu se vorbea despre dezvoltarea și mentenanța Universului, se discutau doar chestiuni de familie. În Sabat toți heruvimii de pe Munte relaționau cu Iubirea și unii cu alții. După Sabat vorbeau și despre „munca” lor sau dezbăteau situații întâlnite și modalități de eficientizare a activității lor.

În Cetate nu era noapte, Iubirea era lumina ei. Iar când Cei Trei nu erau pe Tron, așa cum apa râului de existență nu înceta să curgă niciodată de sub Tron, tot așa nici lumina de viață nu înceta niciodată să lumineze dinspre Tron. Deși Iubirea era sursa atât a apei vii de sub Tron, cât și a luminii vii de deasupra și din jurul lui, nu era necesară prezența permanentă a Celor Trei pe Tron. Era ca și cum sub Tron în Sabat se strângea rezerve de apă vie pentru întreaga săptămână ce urma, și pe Tron și-n jurul lui, se strângea rezerve de lumină vie pentru următoarea săptămână. Iubirea era izvorul apei vii și tot Iubirea era sursa luminii vii.

Tronul Iubirii era în formă de jumătate de cerc, întotdeauna cu fața spre „Pământ” – „luna” pe care se proiectau în lumină culorile Cetății. Locul în care Se așeza Cel-ce-Era (/) se afla în totdeauna în partea stângă, ca și cum am privi noi Soarele în răsărit; Cel-ce-Este (/Α\) Se așeza în mijloc, ca și cum am privi noi Soarele la amiază; iar Cel-ce-Vine (\) se așeza întotdeauna în dreapta, ca și cum am privi noi Soarele la apus.

Râul existenței ieșea de sub Tron, de sub locul unde stătea Cel-ce-Este (/Α\), curgea înainte, în direcția în care la depărtare de Munte și Cetate se afla „Pământul”. În direcția aceasta curgea șapte pași, din pașii Iubirii, apoi se vărsa într-un lac ce înconjura Tronul Iubirii. Din acest lac de apă de viață curgeau de pe Munte patru râuri în cele patru direcții ale laturilor Cetății. La baza Muntelui aceste râuri se vărsau într-o mare, iar din ea curgeau alte douăsprezece râuri spre cele douăsprezece porți ale Cetății. Între Cetate și zidurile ei era din nou un lac în care se vărsau cele douăsprezece râuri, iar peste care erau douăsprezece poduri. Pe marginile acestor poduri treceau câte două râuri, ce continuau pe porțile deschise și se revărsau ca niște ploi în cascade pe cele trei laturi ale porților Cetății. Porțile deschise erau ca niște prelungiri exterioare, ale podurilor interioare. Pe poduri, în Cetate, pe ambele margini ale râurilor, în partea de interior a podurilor era pomul vieții, era ca un zid viu, formând o arcadă, iar în vârf se unea cu arcada celuilalt pom de viață al celeilalte margini de pod. Același lucru se făcea și pe partea exterioară a podului părând că pomul vieții exterior laturii podului se pierde în lacul peste care podul trecea. Pe porțile deschise ale Cetății, deși udate de râuri de viață nu creșteau pomi. Asta era o excepție, căci pe oriunde trecea râul vieții, de dreapta și de stânga lui creștea pomul vieții. Nu era un pom obișnuit, era în parte pom, în parte un fel de viță de vie.

Râurile principale erau unite prin râuri mai mici și pârâiașe formând o rețea de ape și de pomi de viață de toate formele și mărimile, făcând din Cetate o imensă Gradină plină de o verdeață vie și plină de pomi și de flori. Erau tot felul de păsări și animale în Cetate; umpleau Cetatea cu alte forme (vii), cu farmec și culoare; joacă, cântec și bucurie.

Cetatea era pe mai multe nivele, însă la fiecare nivel erau râuri și pârâiașe, pomi de viață și flori. Pe atunci nu exista nici măcar noțiunea de „a muri”; Cetatea era un sistem complex de viață fără de sfârșit, era căminul heruvimilor și locul unde a început existența a tot ceea ce este viu.

În acea prima zi, când norii de viață erau pe Munte și în jurul lui, când Instituția Iubirii a făcut heruvimii, pe când ei erau doar formă și chip din nori de viață construiți, în ei nu se afla viață. Iubirea a suflat spre ei ca un vânt porunca: Fiți vii!, și din momentul acela au trăit. Heruvimii (serafimii), privind spre Tron, au văzut la început o Lumină albă de slavă când au auzit: Eu sunt Cel-ce-Era, Cel-ce-Este și Cel-ce-Vine; apoi la scurtă vreme au văzut că slava părea a fi o slavă de trei culori – albastru, purpuriu și cărămiziu – amestecate și împletite. Până în ziua de azi între heruvimi e mister; ei nu știu dacă acea primă Lumină albă a fost slava Unuia care din momentul existenței lor S-a făcut Trei, sau Cei Trei, în acele momente S-au succedat pe Tron, fiind Cel-ce-Este, atât de rapid încât chiar și pentru ei, heruvimi α-materiali, cele trei culori ale slavei dădeau într-una... albă.

Draga mea, mai vreau să-ți spun câteva lucruri despre Munte, Tron, Cetate și „Pământ”. Pe Munte – din perspectiva noastră materială – se întâmpla o minune, chiar mai multe. Deși heruvimii se aflau de jur împrejurul Tronului Iubirii, în mod normal ne-am aștepta ca o parte din heruvimi să-L vadă pe Cel-ce-Este din lateral, alții din spate, iar ceilalți din lateralul celălalt, și doar o pătrime dintre ei să stea față în față cu Iubirea, însă nu era așa. Indiferent unde se aflau pe Munte ei vedeau Iubirea (/Α\) din față, era un fel de proiecție a realității Feței Iubirii (/Α\) pentru fiecare dintre ei, indiferent în ce poziție se aflau față de Tron. Toți vedeau cei șapte pași în sincron ai Iubirii (/Α\) venind spre ei. Abia când Iubirea începea să pășească pe lacul din jurul Tronului, și Cei Trei Se desincronizau, vedeau Iubirea pășind în direcția în care se afla „Pământul”, apoi Cei Trei Se despărțeau.

Deși Cetatea se rotea, Muntele și Tronul nu se învârteau. Muntele și Tronul întotdeauna se aflau cu fața spre „Pământ”. Când călcau Cei Trei pe lacul din jurul Tronului, apa lacului se cristaliza sub picioarele Lor. Niciun heruvim nu trecea dincolo de acel lac, era Lacul Tronului. Când heruvimii părăseau Muntele apa mării din jurul Muntelui se cristaliza sub picioarele lor, făcând-se un fel de pod sub fiecare pas. În felul acesta Cetatea se putea roti, fără ca Muntele să fie afectat de rotația ei. Rotația Cetății era neperceptibilă, așa cum rotația lumii în care trăim ne e imperceptibilă.

Șapte rotări – în raport cu axa sa – ale Cetății erau o săptămână. Patru săptămâni erau o lună. Doisprezece luni erau un an. Fiecare al șaptelea an era socotit a fi an Sabatic, acest al șaptelea an era un an special. După șapte ani Sabatici, anul al cincizecilea era socotit Jubileu. La fiecare cincizeci de ani era un Jubileu.

În anii Sabatici era Sărbătoarea Începutului, comemorarea zilei de „naștere” a heruvimilor, era o sărbătoare de șapte zile, începea în ziua întâi și se termina în Sabat, se ținea în săptămâna a doua a lunii întâi. Întreg anul era special, în acești ani nu se construiau planete locuibile. În anul Sabatic toți planetarii trebuiau să sărbătorească o săptămână în Cetate, începând cu săptămâna a treia a primei luni. Planul a fost ca pe măsură ce planetele locuibile aveau să fie populate cu planetari sărbătoarea să dureze întregul an. Prima săptămână era rezervată Celor Trei, a doua heruvimilor, restul anului era planificat a fi sărbătoarea planetarilor, câte o săptămână pe rând, iar cu trecerea timpului, în grupuri de planetari.

În anii Jubiliari era Sărbătoarea Reînnoirii, se serba în Cetate în ultima săptămână a fiecărei luni a acestui an special; în această săptămână participau la început doar planetarii. Se ținea pe Munte, primele șase zile fără heruvimi. Era un fel de întâlnire cu ușile închise, așa cum în ani Sabatici în săptămâna heruvimilor erau doar heruvimi. La Sărbătoarea Reînnoirii participau doar fiii Celui-ce-Este, primul făcut („întâiul născut”) de parte bărbătească a acelei lumi nou create; „Adamul” fiecărei planete noi locuibile. La sfârșitul săptămânii, în Sabat, participau și heruvimii, toți cei care puteau fi prezenți.În anii Jubiliari era Sărbătoarea Reînnoirii, se serba în Cetate în ultima săptămână a fiecărei luni a acestui an special; în această săptămână participau la început doar planetarii. Se ținea pe Munte, primele șase zile fără heruvimi. Era un fel de întâlnire cu ușile închise, așa cum în ani Sabatici în săptămâna heruvimilor erau doar heruvimi. La Sărbătoarea Reînnoirii participau doar fiii Celui-ce-Este, primul făcut („întâiul născut”) de parte bărbătească a acelei lumi nou create; „Adamul” fiecărei planete noi locuibile. La sfârșitul săptămânii, în Sabat, participau și heruvimii, toți cei care puteau fi prezenți.

Sărbătoarea Reînnoirii ținea un an ceresc. Fiecare an al cincizecilea era special. Dacă în anii obișnuiți de regulă (erau și excepții) se construia o lume locuibilă pe an, în anul al cincizecilea se construiau sau se inaugurau douăsprezece lumi; câte una pentru fiecare lună. În felul acesta se recuperau anii Sabatici în care nu se construia și nu se inaugura nici o lume (nou locuită). Tot de Sărbătoarea Reînnoirii mai ținea și un altfel de Jubileu, Jubileul celei de a cincizecea lumi. Cu ocazia fiecărei a cincizecea lumi de planetari inaugurate, se declara un Jubileu, o sărbătoare specială ce ținea șapte ani. Spre deosebire de celelalte planete (locuite), aceste planete jubiliare se construiau în vecinătatea Cetății. Multă vreme nu s-a știut de ce. Între heruvimi a circulat ideea că aceste planete jubiliare erau considerate un fel de „întâi născut”, planificate a fi planete de sistem ale Cetății. Heruvimii au întrebat Iubirea despre ele și tot ce au reușit să afle a fost că în timp vor afla răspunsul, cum au găsit singuri răspuns la alte întrebări din trecut.

Anii au trecut...

 

***

 

Anii au trecut, trecuse și primul Jubileu, se inaugurase și prima lume jubiliară. Universul se dezvolta cald, frumos, perfect și armonios. Era un an purpuriu când unii dintre heruvimi au observat Fața Celui-ce-Este proiectată pe „Pământ”. Se pare că în condiții atmosferice speciale nu doar slava de pe Tron se proiecta pe „Pământ”, însă uneori chiar Chipul Celui-ce-Este se proiecta pe „Pământ”. Nu toți heruvimii au văzut-o, însă fenomenul acesta a devenit o curiozitate printre ei. Se spune că doar în anii purpurii se proiecta. Fenomenul ăsta a rămas un mister, pentru mulți imposibil în mod natural, în anaturalul (α-naturalul) cunoscut de ei.

Între timp unul dintre heruvimi s-a remarcat în mod excepțional. Era cunoscut, admirat și cunoscut de toți. Devenise cel mai înțelept, și cel mai capabil să asimileze însușirile Iubiri. De la început, din primele momente ale existenței lui, a dat dovadă de o curiozitate și dorință de dezvoltate ieșite din comun. Avea charismă, era parcă mai frumos – e greu de zis într-o lume în care totul, toate au fost create în mod desăvârșit.

Cu trecerea timpului devenise conducătorul principal de laudă și slavă la adresa Iubirii de pe Tron; întrebările lui erau profunde, și era plin de dorință de a cunoaște cât mai mult. Era primul în descoperirile lui, în timp a devenit oarecum protector. Ținea pentru el ceea ce descoperea sau povestea cu Unul dintre Cei Trei. Când alți frați veneau la el să-l întrebe, răspundea și el, atunci când știa răspunsul: „La întrebarea asta tu însuți cu puțin efort vei afla răspunsul”, iar atunci când nu știa, răspundea sincer că nu știe răspunsul, dar va încerca să dea de el. Și într-adevăr căuta răspunsul, îl găsea și apoi zâmbind îl căuta pe cel ce-l provocase la cercetare, întrebându-l dacă a aflat răspunsul între timp. La răspuns cu „N-am aflat” el răspundea zâmbind: „Eu l-am găsit!”

Devenise un fel de frate mai mare, toți îl admirau și îl iubeau în mod deosebit. Un heruvim l-a provocat spunând că și alți heruvimi în ani purpuri văd Fața Celui Purpuriu proiectată pe „Pământ”. Așa, fenomenul acesta, la început i s-a ivit ca o curiozitate, în timp i-a devenit o provocare, iar mai târziu s-a conturat într-o obsesie; ceva cu totul nou pentru el.

Din ce în ce mai mult s-a apropiat de Cel Purpuriu cu tot felul de întrebări în legătură cu „Pământul”, iar după insistențe a aflat că planul Iubirii este să facă din „Pământ” o lume jubileu, planeta cu numărul o sută. Acestui heruvim i-a plăcut ideea și pentru un timp a uitat de obsesia lui în legătură Fața Celui Purpuriu proiectată pe „Pământ”.

La vremea aceea acest heruvim era mai mult cu responsabilități de Sabat, de închinare; compunea mult și îi plăcea ca Sabatele să-i poarte cât mai mult amprenta. De obicei se trăgea la sorț ce avea să se cânte în Sabat, cu trecerea timpului a strecurat pentru închinare doar compoziții de ale lui. Nu călca nicio lege, nu era vinovat de nimic; „din contră” – își spunea el – „porunca spune să iubești Iubirea cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”.

După un timp s-a strecurat în gândul lui ideea că i-ar plăcea și lui să fie ocrotitor de lume, și ce lume ar fi mai potrivită pentru el decât „Pământul”, că ar putea în Sabate să lase grija de „Pământ” câte unuia din frații lui, iar el în Sabat și-ar putea continua activitatea care-i plăcea atât de mult: dirijor de laudă la adresa Iubirii.

Iubea Iubirea sincer, era de neoprit în orice sarcină primea, însă după ce Jubileul a trecut, a cerut să fie mai mult prin Cetate, și pe Munte. Erau atâtea de făcut și în Cetate și în Sabat. Iubirea a ridicat dorința lui înaintea heruvimilor în Sfatul Heruvimilor de după Sabat, căci era o problemă mai mult de natură administrativă a sarcinilor, și toți heruvimii au răspuns afirmativ la solicitarea lui. Așa a ajuns acest heruvim să petreacă mai mult timp în Cetate, mai mult decât oricare dintre frații săi pe lângă Tron.

Într-o zi L-a căutat pe Cel-Purpuriu, care devenise favoritul lui și I-a zis că s-a gândit mult și că vrea să fie heruvim ocrotitor al „Pământului”. Că s-a gândit și că cu o echipă de heruvimi aleși de el va putea să împartă cele două sarcini, cea de la Tron și cea de ocrotitor al „Pământului”. Cel-Purpuriu i-a zis inițial că nu se poate, că legile administrative cer ca împărțirea sarcinilor să se facă prin tragere la sorți și că încă e devreme, construirea „Pământului” ca planetă locuibilă încă nu a fost inclusă în nicio sarcină și nici postul de ocrotitor al lui. Lucifer a insistat cu iubire și respect, astfel încât Iubirea i-a promis că cu prima ocazie va aduce înaintea tuturor planul Iubirii în legătură cu „Pământul” și solicitarea lui... și așa a fost, și toți heruvimii s-au bucurat cu „Da!” la solicitarea acestui heruvim.

Însă mintea lui Lucifer frământa idei în noi cap, la care nu se mai gândise până atunci, dar care i se păreau interesante. N-a vorbit cu nimeni despre ele... un timp nici măcar cu el. Erau idei la limită de Lege. Iubea Iubirea, își iubea frații... se gândea... apoi un timp se îndepărta de acel gând... problema lui era în legătură cu viața.

Heruvimii puteau să facă orice, erau semi-atotputernici. Știau că Iubirea e Atotputernică, deși nu au văzut-o niciodată în acțiune. Știau că existența lor a fost un act creator al Atotputerniciei. Într-un Sabat au cerut permisiune să adauge la expresia „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!”, și recunoașterea atotputerniciei Iubiri, și de atunci au început să cânte: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine, Cel Atotputernic!”

Atotputernicia Iubirii se regăsea și în incapacitatea heruvimilor să dea viață ființelor create. Puteau să facă orice. De la stele la alte stele, de la un element la alt element, puteau combina sisteme astrale, puteau influența și ghida galaxii, erau magicieni în microcosmos și în macrocosmos cu multă ușurință, jonglarea cu materia era o joacă pentru ei... până la un punct: viața. Viața apărea prin poruncă și suflare a Iubirii. Iubirea era Viața. Acesta era un mister pentru Lucifer. Nu avea invidie, gelozie sau orice altceva nederivat din iubire. Era curios până la obsesie pe acest subiect. A cercetat asiduu, a combinat în toate formele posibile toate cunoștințele sale pentru a afla secretul vieții. Voia să afle acest mister înainte ca sarcina cu construirea „Pământului” locuibil să-i fie înmânată și „autorizația de lucru” să-i fie poruncită.

Trecuse mai mult de jumătatea celui de-al doilea Jubileu. Mai erau douăzeci și ceva de ani până la următorul Jubileu, pentru că „Pământul” împreună cu alte unsprezece lumi urma să fie construit într-un an jubiliar, al o sutălea ceresc... lui Lucifer îi venise o idee nouă; o idee interpretabilă: putea fi în Lege, putea fi în afara ei... era o bănuială, o bănuială neverificabilă; s-a gândit că „poate puterea Iubirii de a da viață vine din închinarea și slava pe care I-o dau ființele create; că poate α-substanța are și alte efecte decât cele cunoscute de heruvimi; până la urmă” – se gândea el – „heruvimii își primesc energia din α-substanța primită de la Tron când Iubirea stă pe el, dar și din relaționarea dintre heruvimi; dacă nu cumva puterea Iubirii de a da viață vine din cantitatea imensă de α-substanță pe care heruvimii I-o oferă Iubirii prin închinare?”

Trebuia să vină cu o propunere... „până la urmă, era libertate în exprimare”. Până atunci nimeni nu s-a întrebat ce se întâmplă dacă Legea Iubirii e încălcată. Iubirea era ceva natural pentru ei, cum e respirația pentru noi. Nu se cunoștea conceptul de moarte, pentru că în Univers nimic nu murea; în cele mai multe cazuri, se transforma. Nu a vorbit cu nimeni, însă în capul lui se învârteau ideile cu viteza luminii. Știa că problema lui e Legea Iubirii, că în stipulările ei cu privire la iubirea în relație cu Iubirea Creatoare se includea și închinarea: „toată inima, tot sufletul, toată puterea”. Însăși cântecul din prima zi, „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-este, Cel-ce-Vine”, și însăși reacția lor naturală fusese închinare.

A găsit o soluție inovatoare, „un argument imbatabil”, zicea el; „imposibil să nu fie acceptat de toți, inclusiv de Iubire”... însă ceva necunoscut lui până atunci se strecura în sufletul lui, și anume, ideea că „mai dinainte de orice început Iubirea ar fi știut rezolvarea la problemă (problema lui), dar din prea multă iubire de Sine – și de Ei între Ei – a ascuns-o și, astfel, intenționat a fost formulată Legea Iubirii în favoarea Celor Trei”... din momentul acesta Lucifer a început să „zboare” spre abisul căderii sufletului lui.

Soluția lui era logică, aparent în armonie cu Legea Iubirii, ideea în teorie era simplă, fără să afecteze α-asubstanța nimănui, și toți (în teorie) erau împliniți: „heruvimii se închinau în continuare Iubirii, planetarii se închinau la heruvimi, iar celelalte viețuitoare (păsări, înotătoare, animale) se plecau în fața planetarilor; toți își primeau închinare, toți împlineau porunca: să iubești pe superiorul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Singura problemă era redefinirea autorității, dar nu era problema heruvimilor, ci a planetarilor, cărora „viețuitoarele oricum le erau supuse”.

Lucifer se grăbea... trebuia să-și prezinte ideile revoluționare cât mai repede. Se gândea el că „închinarea are nevoie de timp până își va face efectul”, astfel încât, la următorul Jubileu să fie el cel care va insufla viață în planetarul „Pământului”. El a ascuns intenția lui de a da viață de toți ceilalți heruvimi. Planurile declarate aveau în vedere o mai bună eficientizare a Legii Iubirii, în fond, „însăși ideea de a iubii pe fratele tău, era un pic depășită”, însă nu putea să prezinte nici acest lucru. Se gândea că dacă fiecare ar fi obiect al închinării proprii, prin aceasta se obținea suficientă energie încât să nu mai fie nevoie „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”; „de ce să depinzi de alții când poți să fii autonom în iubire?!”

Cu prima ocazie, într-un Sabat, când mai era puțin și se trecea în prima zi, Lucifer și-a prezentat ideile revoluționare, spunând că e în interesul tuturor o schimbare a unghiului din care se vedea închinarea; că ei, heruvimii, au construit Universul prin sarcinile primite de la Iubire, și că au făcut toate aceste lucruri din iubire; din iubire cântă, dau slavă, se închină Iubirii. A zis că „dacă într-adevăr Iubirea e iubitoare, drept recunoștință pentru tot ce au făcut și pentru tot ce vor mai face, ar trebui să schimbe puțin Legea Iubirii...” Heruvimii au reacționat și l-au întrerupt la auzul unor asemenea cuvinte.

„Stați puțin!” – le-a zis el; continuând, le-a zis să îl asculte până la capăt. Le-a zis că propunerea lui nu afectează Iubirea, că n-ar îndrăzni să spună ceva contra Celor Trei, că propunerea lui e în avantajul lor, și că prin propunea lui nu sunt afectați nici planetarii. Le-a zis că în urma unor cercetării a descoperit o metodă mult mai bună de eficientizare a α-substanței în Univers, însă pentru acesta e nevoie de o mică schimbare: „noi, heruvimii, ne închinăm în continuare Iubirii, noi Îi dăm energie prin închinarea noastră, noi primim în continuare energie ca și până acum de la Iubire, dar în plus primim și venerație de la planetari, așa ei ne dă nouă energie și noi le dăm lor precum Iubirea; iar planetarii la rândul lor vor primi supunerea animalelor, așa cum o primesc și acum; în felul acesta noi vom avea mai multă energie și vom fi mult mai eficienți în sarcinile noastre, iar închinarea noastră adusă Iubirii va fi la un alt nivel, asemănător Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine, Celui Atotputernic; trebuie doar să fim declarați prin Lege, reprezentanți ai Iubirii între planetari; așa, planetarii practic nu ni se vor închina nouă, ci Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine, Celui Atotputernic.”

Heruvimii la auzirea cuvintelor referitoare la Cel Sfânt erau gata să cânte: „Sfânt, Sfânt, Sfânt...” Însă Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine a zis: „Stați puțin!”, iar lui Lucifer i-a zis: „Nu știi ce ceri! Legea iubirii nu poate fi schimbată! Insinuezi că Legea a fost intenționat dată în avantajul Meu, că dacă ar sta lucrurile altfel tu nu ai mai fi doar heruvim... tu însuți ai fi apă vie și ai putea să fii în locul Meu.”

Iubirea nu a putut să ascundă intențiile lui Lucifer pentru că așa cum este Viață, tot așa este Adevăr. Dar, chiar și cu planurile și cu minciuna demascate, Lucifer în scurt timp a reușit să aducă îndoială cu privire la Iubire în inimile a unei mari mulțimi de heruvimi. Cerul era împărțit în două – cei ce se otrăviseră din insinuările lui Lucifer, și cei ce nu o făcuseră – pentru că Lucifer trecuse acum cu planul său (și cu minciună) din heruvim în heruvim, acuzând că Legea Iubirii nu stipulează nicăieri îndatoririle Iubirii față de heruvimi; că este o Lege care favorizează abuzul de autoritate al Iubirii; că Cei Trei Se iubesc doar între Ei, că iubirea Lor nu e practică, căci tot ce există este rodul muncii lor, rodul muncii heruvimilor.

În tot acest timp, în Lucifer s-au dezvoltat α-substanțe necunoscute de el până atunci, căci renunțase la închinare. Legea Sabatului prevedea ca din motive obiective heruvimii pot să nu fie prezenți pe Munte maxim șase Sabate. Heruvimii oriunde se aflau puteau face ferestre în spațiu, și acolo unde erau țineau Sabatul, având proiecția realității de pe Tron înaintea lor; însă Lucifer intenționat a refuzat să se mai închine, din motivele lui. Rezultatul a fost că a pierdut din ce în ce mai mult din α-substanțe, a cunoscut o foame pe care nu a mai cunoscut-o până atunci: la început a fost dor de Iubire, apoi i-a părut rău în sinea lui de ce făcuse; apoi a cunoscut mândria; apoi ura; și era doar începutul... inima i se stricase, iar în ea erau alte α-substanțe... necunoscute de el până atunci.

Era clar pentru Iubire că în Lucifer apăruse o transformare... inima i se întunecase, iar slava, pe care o avut-o din prima zi în care fusese făcut, se risipise. Cu efort încă strălucea, însă nu mai era acel natural originar. Păcatul era în el, el însuși devenise păcat. Era o noțiune nouă în Cetate, ceva se întâmplase în Lucifer, heruvimii observau prin slava lui α-substanțe noi; care erau altfel, în opoziție cu tot ce se știa până atunci... și mai grav, anomalia nu era doar în Lucifer, ci într-o mulțime mare de heruvimi, care-l crezuseră.

Lucifer le-a zis celor afectați, luați sub aripile sale protectoare, să nu se teamă că întrucât aceste efecte sunt doar o fază intermediară. Căci între timp începuseră să se închine unii la alții, sperând să treacă din slavă albă, în altceva... sperau la cărămiziu, purpuriu, albastru... însă se îndreptau spre... nimic... acel nimic originar din care au fost la început creați... mai exact: nonexistență!

Vestea tristă despre Lucifer (și ai lui) ajuns la Tron, și curând s-a răspândit în tot Universul. Pentru prima dată se cunoștea tristețea... în antiteza bucuriei inițiale universale.

S-a făcut un sfat de urgență. Erau Cei Trei pe Tron – pentru prima dată triști; erau heruvimii, erau planetarii – fiii planetelor („regii”, primii născuți ai lumilor populate)... Lucifer și ai lui amăgiți nu erau prezenți, căci lor acum le era imposibil să stea în prezența Tronului. Așteptau în Cetate. Lucifer avea de gând să ceară „Pământul” drept locuință, că îi fusese promis, iar Iubirea nu Și-ar fi permis să mintă. Nu știa care vor fi consecințele acțiunilor lui, auzise ceva despre moarte, însă moartea era un concept nedefinit pentru el.

Începuse Sabatul. În jurul Tronului se cânta o cântare nouă, altfel decât cele cântate până atunci... era o cântare compusă de Cel-Purpuriu, în acel an era Cel-ce-Vine (\). Cel-ce-Este (/Α\) a luat cuvântul și le-a zis... vorbeau Cei Trei (/Α\) în același timp, însă vocea evidentă era a Celui-ce-Este (Α).

Iubirea le-a zis că mai înainte de orice început, când nu exista nici materie, nici spațiu, nici timp, când nu era nimic, a avut un vis cu un Univers plin de viață, iubire și armonie. Le-a zis că atunci, în acele momente atemporale, a făcut toate simulările posibile și în toate variantele de istorie a văzut că motivul tristeții lor de acum nu putea fi evitat; că atunci a fost făcut un Plan de Urgență în care se prevedeau pașii necesari salvării din această criză acum apărută. Le-a mai zis că motivul pentru care Lucifer și frații lui nu sunt prezenți este că în ei a fost găsit păcat, lipsă de slavă, și că sunt condamnați de Legea Iubirii la inexistență.

Cel-ce-Este a continuat, spunând că există o incompatibilitate între slava Iubirii și păcat, că însăși prezența Slavei este foc nimicitor pentru păcătos, iar Lucifer și frații lui au comis păcat însăși din momentul în care îndoiala și necredința le-a invadat sufletul, că punând la îndoială Legea Iubirii, ei au pus la îndoială caracterul Iubirii și implicit au încetat să iubească Iubirea cu „toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea”. Li s-a zis celor prezenți că există însă o soluție pentru păcatul apărut, și în acest sens pedeapsa nu se aplică de urgență, pentru că mulți dintre cei căzuți din slavă pot fi salvați și reabilitați.

Întreg Sabatul s-a vorbit despre Planul de Salvare și ce implica el. Unele măsuri păreau a fi extreme. Au fost asigurați că este un Plan făcut în veșnici și că s-a ales cursul istoriei cel mai eficient și cu pierderi cât mai puține posibil. “Pierderi vor fi... dar va fi și recuperare; că în Sărbătoarea Reînnoirii au fost inserate elemente prevăzute în Planul de Recuperare”.

Prima măsură extremă a fost împărțirea Șechinei în trei: Șechina Albastră, Șechina Cărămizie și Șechina Purpurie. În acest sens patru heruvimi (serafimi) au fost ridicați la „rang” de făpturi vii. Scopul lor a fost să însoțească pe Doi dintre Cei Trei pe toată perioada în care se desfășura Planul de Urgență. Șechina Albastră a fost instalată pe platoul de pe Munte; era formată din Cel Albastru și două dintre aceste făpturi vii; închinarea nu li se acorda lor ci doar Celui-Ce-Este (Α) dintre aceste făpturi vii (/\), al căror rol a fost multiplu: sfătuitori, martori, protectori; garanți ai iubirii, adevărului și dreptății. Acum deciziile se luau prin vot de Unul (Α) plus doi (/\), la unanim (/Α\).

Discuțiile au continuat pe Munte până în următoarea zi. Era ziua întâi, la amiază, când Cetatea nu s-a mai rotit. Acum fiecare din Cei Trei era Cel-ce-Este. La sfârșitul discuțiilor, Șechina Cărămizie (/Α\) – formată dintr-o „făptură vie” (/), Cel-ce-Este Cărămiziu (Α) și încă o „făptură vie” (\) – a plecat spre „Pământ” să-l pregătească pentru Jubileu, momentul în care avea să fie construit ca loc de naștere și locuință pentru o altă pereche de planetari.

„Pământul” își încetase pentru un timp scopul de a fi reper pentru timp. Între timp se dezvoltaseră alte metode de măsurare a timpului, până și heruvimii dezvoltaseră în ei un ritm de ceas lăuntric. Între timp fuseseră construite stele, iar una dintre ele era eclipsată de „Pământ” la amiază. În condițiile astea „atmosferice” unii heruvimi au văzut în anii purpuri Fața Celui-ce-Este proiectată pe „Pământ”. „Pământul” pe vremea aceea era doar o „rocă” pustie și goală, un fel de lună, însă lucrul acesta avea a fi schimbat în anii ce aveau să vină.

În mod normal, pregătirea unei planete locuibile de către Cel-ce-Era dura aproximativ un an... lucrurile s-au schimbat însă, nu doar în Cetate, ci în întreg Universul. Vibrația noului cântec purta norii de apă vie în toate direcțiile, dar într-o gamă mai tristă. Întreg Universul era în condiții noi, condițiile Planului de Recuperare.

Mă întorc la momentul de dinainte ca Cetatea să-și înceteze mișcarea de rotație în jurul axei sale, și la deciziile care s-au luat atunci acolo. Șechina fusese împărțită în trei. Șechina Albastră formată dintr-un heruvim („făptură vie”), Cel-Albastru și altă „făptură vie” (heruvim) a rămas pe Munte. Toți heruvimii (serafimii) care nu se întinaseră prin minciunile lui Lucifer fuseseră împărțiți prin tragere la sorți în două mari grupe: cea albastră și cea cărămizie. Din aceste două grupe prin tragere la sorț s-au ales doi heruvimi, câte unul din fiecare grupă, și cu ei s-a făcut cea de a treia Șechină, Șechina Purpurie: un heruvim (/), Cel-ce-Este Purpuriu (Α) și alt heruvim (\).

Pentru că se găsise fără-de-Lege (vină) în Lucifer și heruvimii lui, și pentru că prezența Celui-ce-Este era sfântă, reacționând în mod natural ca un foc nimicitor la păcat (vină), au fost luate pe Munte niște decizii protectoare în vederea recuperării a cât mai mulți dintre „ex-heruvimi”; căci așa au fost numiți cei găsiți cu vină. Prezența lor pe Munte a fost interzisă, apropierea lor față de fiecare dintre cele Trei Șechine ar fi însemnat moarte sau sinucidere. Totuși mulți dintre acești ex-heruvimi puteau fi recuperați; chiar se avea în vedere recuperarea tuturor, inclusiv a lui Lucifer.

Pentru recuperarea lor Cel Purpuriu a trebuit să se facă ca un Heruvim; așa prezența Lui nu avea să pună în pericol existența lui Lucifer și a ex-heruvimilor. Lucifer era el însuși un ex-heruvim. Pentru recuperarea lor Cel-ce-Este Purpuriu S-a făcut Arhanghel și a primit numele de Miha-El. El nu a încetat a fi Cel-ce-Este (Α), însă anumite atribute ale Sale au fost ascunse, reținute în prezența ex-heruvimilor pentru protecția și recuperarea lor. Titlul de Arhanghel (Α) era sinonim pentru toți cu Cel-ce-Este Purpuriu (/Α\). Șechina Purpurie (/Α\) pe întreaga perioadă de urgență avea să fie formată dintr-un heruvim (/), Arhanghelul Miha-El (Α – Cel-ce-Este Dumnezeu) și alt heruvim (\). Mai târziu Cel-ce-Este Purpuriu a primit și numele de Îngerul (Α) Celui-ce-Este sau Îngerul (Α) dinaintea Prezențe Celui-ce-Este; era Cel-ce-Este (/Α\) ascuns sub chip de (/) Heruvim (\)... și era doar începutul.

Inițial Șechina Purpurie și-a așezat Tronul în Cetate. Pe Munte, locul unde era Șechina Albastră, dintre cei rămași în Cetate, avea acces doar Șechina Purpurie, aceasta devenise Ambasador sau Mijlocitor între Cetate (locul ex-heruvimilor) și Munte. Ex-heruvimilor li s-a retras dreptul de a mai participa la construcția Universului și de a interacționa cu planetarii.

Când Lucifer și-a prezentat – cu ani în urmă – ideile „revoluționare” a cerut să fie întrebați și planetarii în legătură cu soluția lui adusă cu privire la închinare. Atunci planetarii au refuzat pretențiile lui Lucifer și au recunoscut Șechina Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine drept singura menită prin Lege și creațiune la închinare. De atunci Lucifer și-a îndreptat hotărât privirea către „Pământ” ca fiind singura lui șansă.

Acum, în prezența singurei Șechine accesibile – Șechina Purpurie, Șechina de Arhanghel –, văzându-se alungat de pe Munte, Lucifer a cerut Celui „asemenea” lui, Heruvimului Miha-El, dreptul de a stăpâni pe „Pământ”, dreptul de a face din „Pământ” casa și cetatea lui și a ex-heruvimilor care erau de partea lui. I s-a răspuns de către Cel Purpuriu că este cu neputință să i se dea „Pământul” în stăpânire, și că planurile Iubirii cu „Pământul” sunt mult mai complexe; în plus, el și ex-heruvimii lui au păcătuit și urmarea inevitabilă pentru ei este inexistența, întrucât din nimic au fost făcuți, în nimic vor ajunge. Le-a explicat tuturor că întrucât Legea Iubirii nu poate fi schimbată, căci ea este temelia oricărui început, și că de ea depinde ordinea și bunul mers al tuturor lucrurilor, cei vinovați trebuie să moară, sau... ar mai fi o alternativă, Dătătorul Legii ar putea să moară în locul celor ce vor renunța la revoluție sau rebeliune, căci în esență acțiunile lui Lucifer erau considerate acțiuni de subminare a autorității Iubirii Creatoare.

Gândul că Cel-ce-Este era dispus să moară pentru ei pe un altar pe „Pământ” a produs o nouă scânteie de viață printre mulți dintre ex-heruvimi. Se vedea clar că intențiile Celui Purpuriu sunt serioase, dovada era însăși faptul că Se făcuse ca unul dintre ei, un Heruvim. Șechina Purpurie (/Α\) – în care, la dreapta (/) și la stânga (\) Celui-ce-Este (Α) erau doi frați de-ai lor – i-a convins și mai mult de serozitatea și adevărul din cele spuse de Arhanghel (Α). În acel moment o mare parte dintre ex-heruvimi I s-au închinat (/Α\) și în aceiași moment și-au recuperat din slava pierdută prin rebeliunea lor. Au construit un Templu în Cetate, și acolo Sabat de Sabat se închinau Șechinei Purpurii. În Templu Cel-ce-Este (/Α\) putea să-Și descopere parțial din slava inițială.

Lucifer s-a înfuriat până la mânie de pierderea suferită, aproape jumătate din ex-heruvimii lui îi întorseseră spatele, îndreptându-și fața spre Arhanghel, „un Heruvim ca și el, dar care nu a contribuit cu nimic la construirea Universului, doar a dat sarcini și porunci în calitatea de a fi Iubirea”. Mânia lui a alimentat și mai mult ura pe care o ținea ascunsă în el. Gândul că „Pământul” nu mai putea fi inclus în planurile lui l-a înfuriat. Auzise că Șechina Cărămizie era deja la lucru pe „Pământ” cu heruvimii ei. Știa că se construiește o planetă locuibilă, era rolul Celui-ce-Era să facă lucrul ăsta, așa a făcut de fiecare dată mai înainte ca o lume să fie populată cu planetarii ei. Ceea ce era totuși atipic de data aceasta era faptul că trecuseră ani de când Șechina Cărămizie pregătea „Pământul”, iar de obicei dura aproximativ un an (fără Sabate și orele când se împărțeau sarcinile).

 

***

 

Nu se știe ce fel de an ar fi fost când a început războiul în Cetate, trecuseră ani de când Cetatea nu se mai rotea, iar pe Tronul de pe Munte de mult nu se mai schimbase succesiunea Celui-Ce-Este, acum toți anii erau albaștrii, căci Cetatea s-a oprit din rotația ei la amiază. „Pământul” era altfel acum, dar încă nu era locuit. Se știe despre el că acum „peste fața adâncului de ape era întuneric, și Șechina Cărămizie se mișca pe deasupra apelor.”

Războiul a durat câțiva ani. A început într-un Sabat, când începea Sărbătoarea Începutului, nimeni nu a fost rănit, însă Templul Purpuriu și o parte din Cetate au fost distruse. Atacul a fost în două direcții: Muntele și Templul din Cetate. Atacul asupra Muntelui a fost considerat foarte grav, a fost un act de nebunie, pentru că ex-heruvimii n-aveau nicio șansă în raport cu heruvimii albaștrii de pe Munte. Lucifer a mizat pe Sărbătoare, pe cântec și pe surpriza unui atac fără precedent în istoria Universului. Însăși ideea de război era ceva nou. Ex-heruvimii care au atacat Muntele au fost întemnițați. A fost o măsură nouă, o adaptare la o situație nouă. Puteau fi exterminați pe loc dacă pe Munte nu s-ar fi construit un Templu, Locul în care era Șechina Albastră. După acest incident, în jurul Tronului s-a construit o Cetate, Cetatea de pe Munte.

Templul Purpuriu și Cetatea au fost reconstruite, purtau însă cicatricile războiului. Locul vrășmașului, căci așa se numea acum Lucifer, și locul ex-heruvimilor lui nu s-a mai găsit în Cetate întrucât se apropia anul Jubiliar și Sărbătoarea Reînnoirii... pe de-o parte urmau să fie construite douăsprezece lumi locuibile cu planetarii lor – „Pământul” fiind una dintre ele, fiind planetă jubileu, ce-a de-a suta planetă locuibilă; pe de altă parte, la Sărbătoarea Reînnoirii participau și planetarii, ființe materiale, vulnerabile și fragile... prezența vrășmașului și a acoliților săi era un pericol mortal pentru ei.

Pentru un timp ex-heruvimii și ex-Lucifer au fost fără Cetate, fără Tron, fără scop și fără viitor... și totuși Arhanghelul Miha-El, (Cel-ce-Este Purpuriu) le-a mai dat o șansă. Trebuia doar să le pară rău, să se întoarcă din drumul lor spre abis, să-și repoziționeze inima spre Lege și să recunoască Șechina Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine din nou Iubirea lor... dar n-au vrut...