Capitolul 5: Regele sacrificat; complot de magie

„Există speranță! Există speranță! Există speranță! Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine! Cel Atotputernic!” se auzea în cântecul heruvimilor și îngerilor în Cetate în momentul în care Sabatul apunea și se proiecta spre Pământ culoarea primei zile a săptămânii a treia. Era luna a unsprezecea, luna când în Planul de Recuperare a celor hipnotizați de gri se stipula că este momentul ca Cel-ce-Era Arhanghelul Purpuriu să Se întrupeze prin femeie și să devină Om, Omul Purpuriu. În El era toată speranța! Căci doar El putea să-Și întindă mâna atât de adânc pentru a căuta pe îngeri și pe oameni în abisul în care ex-Lucifer îi aruncase împreună cu el, în căderea lui.

Această săptămână aducea din nou modificări în Cetate și în organizarea guvernării în Univers și pe Pământ. Întrucât Cel Purpuriu nu mai putea guverna pe Pământ, întruparea aducea cu sine și pierdere de rang și imposibilitate de exercitare a autorității. Șechina Purpurie își pierdea autoritatea prin însuși faptul că Unul dintre cei trei heruvimi, Arhanghelul, Cel-ce-Era Iubirea din veșnicii, avea să devină Om, avea să devină Rob, avea să devină simbol de gri și chiar mai mult, avea să devină Mielul responsabil pentru a ridica păcatele omenirii, Mielul ce urma a fi sacrificat pentru ispășirea (curățirea) celor ce cândva s-au mânjit cu gri, dar care prin căința lor aveau să-și reîmprospăteze rozul pe deplin în ei. Prin moartea Unuia egal cu Legea Iubirii încălcată, griul multora avea să fie iertat; prin sacrificiul Iubirii exista speranță pentru îngeri, pentru oameni și pentru întregul Univers, care vrând-nevrând a fost afectat de gri.

Cetatea a fost transformată în Sfânta, Templul a fost transformat într-o singură încăpere, Sfânta Sfiitelor; Pământul a fost transformat în curtea Templului, iar dealul numit Căpățâna a fost transformat în altarul de aramă. Totul a fost pregătit pentru jertfă, jertfa Omului Purpuriu.

S-au făcut și modificări în ceea ce privește organizarea guvernării. Cel Albastru în toată această perioadă urma a guverna pe Pământ, începea guvernarea Tatălui și relaționarea între Cel Albastru și Cel Purpuriu începea a fi o relaționare de tip Tată-Fiu. În Cetate și-n întreg Universul Cel Cărămiziu avea să fie Cel-ce-Este. Lucrurile n-au fost chiar simple, întrucât pe Pământ erau oameni, îngeri și ex-heruvimi sensibili la manifestarea slavei Celui Albastru, slavă care pentru gri înseamnă nimicire. S-a hotărât ca în toată această perioadă de mai puțin de-o zi după timpul din Cetate toți îngerii să fie retrași de pe Pământ. Această pregătire a avut loc cu ani mai înainte. Toți copiii acelor generații au fost „adoptați” de heruvimi. Pentru protecția ex-heruvimilor, căci încă nu sosise ceasul pentru pedeapsa lor, o altă măsură a fost luată, și anume: niciodată Cel Albastru nu avea să se descopere în mod vizibil, iar descoperirile Lui aveau să fie rare, doar de necesitate absolută. A fost și El în toată această perioadă „ecranat” de heruvimii Săi albaștrii, așa a ținut legătura cu al Său „Prea-Iubit Fiu”, Omul Purpuriu.

Nici nașterea Celui Purpuriu din femeie n-a fost ușoară. S-a căutat cea mai potrivită femeie pentru misiunea de a-I fi mamă. În poporul ales devenise o tradiție ca orice femeie să fie pregătită pentru a naște și educa pe cel ales. Deși era o mare diferență între modul în care poporul ales a interpretat profețiile cu privire la cel ales, în general mamele și-au luat în serios această responsabilitate. Existau în istoria poporului ales modele de mame speciale, care au inspirat femeile din toate generațiile: mame de oameni aleși.

S-a găsit cea mai potrivită a fi o tânără, fecioară, Maria din seminția lui David, logodită la vremea aceea cu Iosif, și el un fiu al lui David. Iosif a mai avut copii, așa Omul Purpuriu a avut frați și surori.

Regulile căsătoriei erau foarte clare în poporul ales la vremea aceea. Consumarea căsătoriei se făcea abia după cei doi erau declarați căsătoriți. Și totuși Maria a rămas însărcinată fără să fi avut contact de iubire cu omul pe care-l iubea. Rămăsese însărcinată de la duhul Celui Albastru, așa Cel Albastru a devenit și Tată pentru Cel Purpuriu. Lucrurile sunt puțin complicate, dar nu greu de înțeles pentru această generație cunoscătoare în manipularea adn-ului, fertilizarea în vitro și alte „artificii” din acest domeniu. În mod clar, Sămânța sădită în Maria, a fost Sămânța Celui Purpuriu, sădită prin duhul Celui Albastru; așa Omul Purpuriu a fost Cel-ce-Era Purpuriu din veșnicii și Om (rezultat al aportului femeii: ovul ei) în același timp. E un miracol cum Iubirea S-a putut concentra în 23 de cromozomi vii(!) și cum împreună cu darul femeii, cei 23 de cromozomi ai ei, s-a născut după nouă luni un Bebe: Omul Purpuriu, căci „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Cel-ce-Este tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.”

Era ziua întâi în Cetate când pe Pământ ni S-a născut un Prunc. Acest eveniment n-a fost lăsat la voia întâmplării. Nu! A fost marcat și-n stele, așa încât o stea nouă a fost văzută pe cer și niște magi din răsărit au venit spre Prunc, ca și cum cei ce plecaseră la răsărit se întorceau acum spre Grădina din Eden. Pe Pământ nu coborâse din nou Paradisul, dar coborâse din Cetate Cel ce construise Paradisul; pe Pământ nu coborâse pomul vieții, dar coborâse Cel ce pusese viață din α-substanțele Lui în acel pom. Pe Pământ coborâse Iubirea ascunsă într-un simplu Om, la început un Bebeluș; coborâse Apa și Pâinea heruvimilor, Izvorul α-substanțelor care stau la baza întregului Univers; coborâse Părintele apei și norului α-substanțial, Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine, Cel-Atotputernic. Așa Universul și-a exprimat închinarea, recunoașterea, aprobarea, punând pe cer o stea.

S-au făcut multe speculații în legătură cu steaua aceea; că ar fi fost o supernovă, că ar fi fost un grup de îngeri, că ar fi fost un miracol. Miracol a fost, dar din altă perspectivă, au fost și îngeri, însă tabloul nu-i complet. A fost o bebi-stea, o stea construită de îngeri special pentru acel moment. I s-a dat numele „Există-Speranță” în limba Universului, e o stea specială ce va marca pentru totdeauna în Univers nașterea Pruncului, nașterea Speranței.

După nașterea Pruncului această stea a fost mutată în Orion, poziționată acolo unde cândva era Pământul în raport cu Cetatea. Într-o zi, la sfârșitul celei de-a douăsprezecea luni a anului jubileu, când toate lucrurile vor fi făcute noi, această stea va fi Noul Soare al Noului Pământ, când Cetatea va coborî și va rămâne pentru totdeauna pe Pământ.

Nu doar în stele, printre îngeri, s-a marcat nașterea Pruncului Purpuriu, ci și pe Pământ, printre păstori. Îngerii au cântat „Slavă Iubirii în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”, da, căci, așa cum spusese îngerul „astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Omul Purpuriu, Cel-ce-Era.” Nu doar un Om se născuse, dar, între păstori se născuse un Miel, ce urma să fie dus spre jertfă, tăiere; Mielul simbolizat și anunțat că Se va naște, încă de la început, când omului și femeii lui, la poarta Edenului li se făcuseră haine de piele, când acel miel a fost sacrificat pentru vina omului și pentru ca goliciunea adusă de gri să fie acoperită cu roz; roz din sânge și apă vărsate ca sacrificiu răscumpărător din inimă de Fiu al Iubirii, din inimă de Om, Fiul femeii.

Conform cerințelor legii contractului purpuriu Pruncul Purpuriu a fost circumcis de un preot la opt zile. Orice copil de parte bărbătească născut din Avraam, Isaac și Iacov trebuia „botezat” în felul acesta, cu bisturiul, la opt zile. Și-n bisturiul circumciziei se ascundea destinul oricărui potențial ales. Acea tăiere, acea vărsare de sânge, marca în trupul fiecărui evreu, destinul acestui Prunc, ca în urma unei vieți fără de păcat, curate, în final, avea să-Și dea viața pentru mulți, după cum s-a scris: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Celui-ce-Este și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.”

A crescut o perioadă în Egipt, pentru că împăratul Irod căpătase dintr-o dată teamă de un Prunc despre care auzise că ar trebui să fie împărat. Irod în demența lui a ajuns până la a comite genocid: poruncind și trimițând armate pentru a ucide toți pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos din regiunea Betleemului, locul în care Pruncul Purpuriu se născuse. Pe vremea lui Moise se mai întâmplase așa, ca și cum acest prunc se născuse spre a fi prorocul promis prin cuvintele: „Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.”

Cea mai mare parte a vieții Lui a trăit-o în Nazaretul Galileii, ca un simplu tâmplar în atelierul „tatălui” Său, Iosif. Sabat de Sabat Îl găseai în Sinagogă, alături de mama Sa, de frații Săi și de surorile Sale. A fost om, fără nici-o deosebire, ca și toți ceilalți oameni, n-a avut nimic special la El. Om ca și noi, cu boală, cu suferință, cu neajunsuri, cu durere; dintre toți oamenii de pe Pământ a fost Cel mai singur, pentru că nimeni nu L-a înțeles, nimeni nu I-a înțeles misiunea, nimeni nu I-a purtat povara.

Născut din femeie ca și noi, El nu a venit cu cunoștințe sau abilități din Cetatea din care Se coborâse. El nu a fost un superman și nici unul dintre eroii spectaculoși din filmele cu semnătura marvel. A făcut minuni într-adevăr, dar nu prin puterea Sa. Era imposibil, n-ar mai fi fost Fiul omului, Sămânța femeii, unul dintre noi; de fapt, lupta lui continuă a fost să fie în toate aspectele exact unul dintre noi.

A învățat să meargă ca și noi, a plâns de foame, sete sau alte inconveniente, a învățat să vorbească în graiul părinților Săi, a luat bătaie de la părinți, nu pentru că ar fi făcut El ceva rău, ci pentru că frații lui dăduseră vina pe El. A luat bătaie și de la frați și de la vecini, și n-a coborât foc din cer peste ei. În atelierul lui Iosif S-a lovit, I-a curs sânge, a fost certat și poate uneori luat de prost. Se îmbrăca cu haine de la frații lui mai mari, cărora le rămăseseră mici; a avut haine petecite, și șosete rupte în papuci. A fost sărac, nu că ar fi fost ceva rușinos, și în multe privințe a fost găsit foarte ciudat în casă, pe stradă, în Sinagogă, care era și un fel de școală.

Cea mai mare parte a educației Lui, nu a primit-o de la nici-un fel de instituție specializată în a educa; Maria s-a ocupat de educația Lui, Maria influențată de profețiile făcute de îngeri (heruvimi) despre El: „El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Cel-ce-Este Iubirea Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit... Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Celui-ce-Este. Căci niciun cuvânt de la Cel-ce-Este nu este lipsit de putere.”

Într-adevăr, Omul Purpuriu, coborât ca Leul Celui-ce-Este în cetatea lui David, Betleem, avea să fie sfânt și avea să fie numit Fiul Iubirii, Cel ce urma a fi întronat pe scaunul de domnie a tatălui Său David. Era doar o parte a profețiilor despre El, profeții pe care El Însuși le dăduse profeților din vechime când era Cel Purpuriu. Acum misiunea Lui era confirmată – și înfățișată înaintea oamenilor – și de Cel Albastru, prin heruvimii Săi.

Trebuie specificat că anumite afirmații scrise de proroci, indiferent de culoarea lor – purpurii, albaștri sau cărămizi – au fost influențate, în redactarea lor, de contextul și nivelul de cunoștințe în care s-a aflat scriitorul. Era imposibil ca anumite aspecte de conținut să fi fost exprimate în generațiile anterioare, așa s-a profetizat că într-o anumită zi va veni un om cu menirea de-a „așeza din nou toate lucrurile”, lucrare care avea să fie făcută sub influența și călăuzirea Celui Cărămiziu. Prin acel om, Cel Cărămiziu urma să „călăuzească în tot adevărul” căci el „va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare”. „Când va veni el [moștenitorul cărămiziu], va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata”, căci el, moștenitorul cărămiziu „Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu [Omul Purpuriu] și vă va descoperi”, el „vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” căci „el va mărturisi despre Mine.”

În acest context trebuie specificat că în întreaga perioadă de guvernare a Celui Albastru, ori de câte ori se face referință la îngeri, ei de fapt sunt heruvimi. Din punct de vedere estetic (cum sunt, cum arată) și al naturii (din ce sunt făcuți) nu există nicio diferență între îngeri, heruvimi și ex-heruvimi, toți sunt la fel, ființe α-materiale, așa cum toți oamenii sunt la fel, indiferent de condiția în care se află: unii mai avantajați, alții mai puțin, dar toți sunt oameni, ființe materiale. Deosebirea dintre îngeri, heruvimi și ex-heruvimi ține de modul în care s-au raportat la gri sau păcat. Toți au fost heruvimi la început, unii au crezut în afirmațiile îndoielnice pe care Lucifer le-a afirmat cu privire la caracterul Iubirii și implicit speculațiile cu privire la Legea Iubirii. Așa a apărut griul în Univers, ex-heruvimii împreună cu ex-Lucifer au rămas în gri și își așteaptă sentința, nimicirea; alții, îngerii, în urma intervențiilor Arhanghelului Purpuriu s-au întors din gri la Viață, la roz; iar alții, cei mai fericiți, niciodată n-au plecat urechea, inima și gândul la gri, ei sunt heruvimii.

Așa se înțeleg afirmațiile: „și deodată au venit la Omul Purpuriu niște îngeri [heruvimi!] și au început să-I slujească”, „căci vă spun că îngerii [heruvimii!] lor în ceruri văd pururea fața Tatălui Meu, care este în Ceruri”, „focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor [ex-heruvimilor!] lui”, „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri [heruvimi!]”, „și-I slujeau îngerii [heruvimii!]”, „au plecat îngerii [heruvimii!] de la ei, ca să se întoarcă în Cer”, „veți vedea cerul deschis și pe îngerii [heruvimii!] Celui Albastru suindu-se și coborându-se peste Fiul omului”, „și a văzut doi îngeri [heruvimi!] în alb șezând în locul unde fusese culcat trupul Omului Purpuriu; unul la cap și altul la picioare.” Toate aceste afirmați au fost generalizate în termenul de înger pentru a simplifica înțelegerea, fără a se acorda importanță diferențelor între heruvimi, îngeri și demoni; în esență fiind de aceeași natură α-materială.

Cel Albastru nu a lăsat toată educația Omului Purpuriu doar în aportul Mariei, pentru că și ea a fost influențată de modul în care zeii vremii interpretau Scripturile cu privire la rolul și misiunea Celui-Ales, interpretări care vedeau în cel ales un eliberator din robia fizică, materială, națională, de sub apăsarea și înrobirea Romei. Cel Albastru prin duhul Său a influențat mintea și inima Tânărului Purpuriu astfel încât Acesta a ajuns să înțeleagă în propriul Lui mod profețiile cu privire la El. Cel Albastru i-a vorbit prin vise și prin vedenii, I-a vorbit gură către gură. În plus, sincronizarea în gând și faptă dintre Cei Trei prin întrupare doar S-a diminuat, continuând să crească pe măsură ce între Tânărul Purpuriu și Cel Albastru s-a dezvoltat o relație tot mai profundă. Omul Purpuriu n-a fost cu nimic înzestrat mai mult decât cei aleși din vechime, așa cum a fost Samson, Samuel, David sau Daniel, cu influențe ale duhului Celui-ce-Este încă din pântecele mamelor care i-au născut.

E foarte adevărat că Tânărul Purpuriu a fost oarecum avantajat, Se născuse a fi Proroc; „era plin de înțelepciune, și harul [duhul] Celui-ce-Este era peste El”. Cel Albastru a avut puțini proroci, cei mai însemnați fiind Omul Purpuriu și vărul lui, Ioan Botezătorul. Și Ioan a fost unul dintre cei binecuvântați a fi aleși, aleși în misiune, unși cu duhul Celui-ce-Este încă din pântecele mamei lui, cum stă scris: „Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, și Elisabeta s-a umplut de duhul Celui Albastru. Ea a strigat cu glas tare: ‘Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Celui-ce-Era? Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Celui-ce-Este se vor împlini.’”

La vârsta de doisprezece ani, după obiceiul părinților Săi și după cum era rânduiala contractului purpuriu, cu ocazia Praznicului Paștelor, Tânărul Purpuriu a zăbovit mai mult în Templu fără ca părinții Săi să fi remarcat lipsa Lui din grupul care se întorcea spre Nazaret dinspre Ierusalim. O zi L-au căutat printre rude și cei apropiați, dar Tânărul nu era cu ei, era în Templu, așa cum mai târziu, când L-au găsit după trei zile de căutări, le-a răspuns: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Așa S-a raportat la Templu: Casa Tatălui Său; știa că acum Cel prezent în Templul de pe Pământ era Cel ce-L înfiase în Templul de pe Muntele Cetății, Cel ce I se făcuse Tată prin aportul adus la întruparea Lui din femeie; Îi era Tată de două ori. Dar acum Îi era Tatăl prezent în Templul de pe Pământ de când părăsise El, Cel Purpuriu, Templul pentru a Se întrupa în Om, pentru a se „materializa” în Miel.

Din nou, multe simboluri erau împreună în această Casă, Templu; era oarecum „Avraam” și Fiul Său, Cel ce urma a fi sacrificat ca Miel; era Mielul de Paște care de patru zile Se afla lângă altar; era de data asta El Cel căutat de părinți, așa cum la început a fost El Cel ce-a căutat pe primii părinți în Grădină, strigând: „Unde ești Adame, unde ești mamă?”. În căutarea părinților Lui se împlinise o profeție și o promisiune: „Mă veți căuta, și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi.”

E scris că prima minune făcută de El a fost la o nuntă din Cana Galileii, când pentru veselia celor prezenți acolo a transformat apa în vin. Acest eveniment ne trimite la început, când mai înainte de orice, Cel Purpuriu S-a asigurat de fericirea celor doi, nefiind necesară o minune de facere de apă în vin, căci atunci Eva era veselia și bucuria lui Adam, Adam era bucuria și zâmbetul ei. Nunta din Cana aduce încă o dată în atenția noastră scopul Legii Iubirii, acela de a asigura cadrul unor relații pline de bucurie, veselie și zâmbet. Faptul că creațiunea a fost încununată cu o nuntă, faptul că răscumpărarea a fost inaugurată cu o nuntă, și faptul că toate lucrurile cele noi pe care Iubirea le va face vor fi ancorate într-o nuntă, toate scot în evidență importanța familiei și rolul central al iubirii, bucuriei, fericirii în tot ceea ce Iubirea întreprinde. „Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi și să întemeiez un pământ nou și să zic Sionului: ‘Tu ești poporul Meu!’”, „O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!”

De la nuntă, pașii Omului Purpuriu s-au îndreptat spre Templu, căci timpul prăznuirii Paștelor se apropia. Din nou Mielul se întâlnea cu Templul și altarul său de aramă. Însă de data aceasta Mielul a fost Leu. Râvna pentru rânduielile lăsate de El lui Avraam, Issac și Israel L-a determinat să facă ordine și curățenie în Templu, pe care corupția de la Templu îl transformase într-o „casă de tâlhari”, în care cei amărâți erau jăcmăniți pe față. Se vindeau boi, oi și porumbei în moneda Templului, monedă pentru care trebuia să apelezi la schimbători nerușinați de bani. Făcuseră din Templu o piață și un loc de tranzacții în care mila, bunătatea, sfințenia erau alungate.

Scopul Paștelor era spre a aminti despre eliberarea cu semne mari și minuni din robia Egiptului, scopul sărbătorii era spre aduce în atenție nevoia de eliberare din orice fel de nedreptate, înrobire și păcat; izbăvire din gri și din mrejele lui fermecate. Însă ce era acum la Templu parcă era rupt din alt film, un film al câștigului, al înșelării, al răutății, al dezinteresului spiritual, al nepăsării față de roz. Deși era Mielul prezent în mijlocul lor, deși era Cel ce umpluse cu slavă Templul lui Solomon la inaugurarea lui, Cel-ce-Era Purpuriu de data aceasta era nevăzut în mijlocul lor pentru că ochii lor fuseseră orbiți de altă slavă, cea a aurului, cea a materialului, cea a tot ce e gri. Așa, a „făcut un bici de ștreanguri și i-a scos pe toți din Templu, împreună cu oile și boii, a vărsat banii schimbătorilor și le-a răsturnat mesele.”

Așa făcuse în vechime Ghedeon! „Ghedeon a zidit acolo un altar Celui-ce-Este și i-a pus numele ‘Domnul păcii’... În aceeași noapte, Cel Purpuriu a zis lui Ghedeon: ‘Ia vițelul tatălui tău și un alt taur de șapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, și taie parul închinat Astarteei, care este deasupra. Să zidești apoi și să întocmești pe vârful acestei stânci un altar Celui-ce-Este Iubirea ta. Să iei taurul al doilea și să aduci o ardere-de-tot cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia.’”

Iubirea cere exclusivitate, Ea nu poate fi pusă alături de nimic altceva, Cel-ce-Este nu-Și împarte slava cu nimeni altcineva, indiferent cine sau ce este acel altcineva sau altceva. „Eu sunt Cel-ce-Este, acesta este Numele Meu, și slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea, idolilor [icoanelor, zeilor, dumnezeilor].” „Nu este altă Iubire decât Mine, Eu sunt singura Iubire dreaptă și mântuitoare, altă Iubire afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu-Sunt Iubirea, și nu altul. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și Cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine.”

Când Și-a început Prorocul Purpuriu activitatea, după ce a părăsit atelierul de tâmplărie al lui Iosif, El S-a dus la Iordan, unde boteza Ioan mulțimile cu botezul pocăinței și iertării păcatelor. Nu Ioan era acela care oferea iertarea, el doar oficia un simbol, simbolul curățirii, simbolul căinței de gri. Această scufundare în apă era și o reprezentare a dorinței omului de a lăsa în urmă trecutul lui gri, de a lăsa robia și a îmbrățișa o nouă șansă, șansa de a fi mai bun: roz.

Această scufundare sau trecere în întregime prin ape nu a fost o practică nouă, nemaiîntâlnită în mijlocul poporului ales. A fost chiar de la început, când întâiul născut dintre popoare, Israel, a fost trecut prin apele Mării Roșii ce l-a înghițit pe Faraon împreună cu oștirile lui. Această scufundare o întâlnim și pe vremea lui Elisei, era un simbol al curățirii și consacrării, un simbol al vindecării de gri pentru cei bolnavi de-această „boală”; „s-a cufundat de șapte ori în Iordan, după cuvântul omului Celui Purpuriu, și carnea lui s-a făcut iarăși cum este carnea unui copilaș, și s-a curățit.” Această scufundare prin efectele ei avea rolul de a da slavă Celui-ce-Este, pentru că întotdeauna cei vindecați de gri vor exclama: „Iată, cunosc acum că nu este Iubire pe tot Pământul decât în Israel.”

Până și în simbolurile ce reprezentau modul în care avea să se efectueze salvarea sau eliberarea din robia gri, această scufundare a fost ascunsă, chiar lângă altarul de aramă, unde, între cortul de aur și el, fusese pus un lighean de aramă cu apă pentru spălat; era simbolul scufundării, dar nu scufundarea lui Aaron, un om plin de păcate, ci scufundarea Celui ce Se coborâse din Cetatea de aur, Cetatea de Sus. Scufundarea Mielului venit de Sus, nu a fost o spălare de mizerie, păcat sau gri, ci a fost o spălare de prea multă curățire, sfințire și roz; a fost o dezbrăcare de slavă, o dezbrăcare de Iubire α-materială și nemuritoare; a fost, pe de altă parte, un simbol al îmbrăcării, prin naștere și ape, cu omenesc, material și muritor.

Deși înfățișat la Iordan ca un simplu Om, venit ca oricare altul pentru a Se consacra, Iubirea a fost obligată să-L recunoască de Fiu, de ceva mai mult decât oricare alt muritor; era Cel ce venise ca prin jertfa Lui să dea un loc nou îngerului și omului în Cetatea de Sus. Însăși prezența Sa ca un Om era o dovadă a maiestății Sale, o dovadă a iubirii capabile de orice pentru a-Și recupera fiii și fiicele, pe cei ce prin amăgire au ajuns pierduți. Cel Albastru n-a putut să tacă, și din nori și dintre heruvimii ce-L ecranau a rostit: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Erau cuvintele Șechinei Albastre (/Α\), care recunoștea în Omul Purpuriu un Fiu, un Împărat, un Proroc, un Preot, un Miel pentru jertfă. Era o întâlnire unică a Cortului Întâlniri. Două prezențe, două locuri: prezența Prea-Sfântă a Celui Albastru vorbind din Cer (Sfânta Sfintelor) și prezența Sfântă a Celui Purpuriu ieșit de sub ape (Sfânta). Se întâlnea Șechina Albastră cu Masa pentru pâini, cu Sfeșnicul de iluminare și cu Altarul tămâierii; aparent nimic nu despărțea Sfânta Sfintelor de Sfânta, în realitate între Cei doi, între Cel Albastru și Omul Purpuriu era mult gri, nu ca o perdea, ci ca un zid.

A fost scurtă întâlnirea dintre Cei Doi, chiar mai scurtă decât întâlnirea pe care au avut-o pe Munte în Templu, înaintea Fiilor de planetari. Atunci toți L-au recunoscut de Rege, acum printre păcătoși, nimeni nu știa Cine e El, nici măcar Ioan nu înțelegea pe deplin, însă de uimirea celor văzute și auzite a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”, „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică [face ispășire] păcatul lumii!”

Ioan a văzut duhul Celui Albastru, coborând peste Miel. Acest duh nu a fost prezența Celui Cărămiziu, cum se crede, a fost duhul sau influența Celui Albastru; ceva ce noi, ființe materiale, nu putem înțelege. Influența noastră e ca un abur, ceva nepalpabil; influența ființelor α-materiale poate fi palpabilă, materială, reală; iar influența Iubirii poate fi chiar mai mult: ceva viu. „Și duhul Celui Albastru S-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Și din Cer s-a auzit un glas, care zicea: ‘Tu ești Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!’”

Pentru că Cel Cărămiziu a fost în perioada asta Cel de pe Tronul din Cetate, Cel Albastru a devenit Mijlocitor, dar nu a fost un Mijlocitor cum a fost mai înainte Cel Cărămiziu, un Mijlocitor între Cetate și Pământ, ale Cărui acțiuni au fost menite să favorizeze influențele benefice ale α-substanțelor spre Pământ. Rolul de Mijlocitor al Celui Albastru a fost strict în relație cu Omul Purpuriu, Salvatorul, a Cărui misiune a fost să descopere Iubirea adevărată, pe Cel-ce-Este, iar, pe de altă parte, să recupereze Pământul din traiectoria greșită în care intrase de la căderea lui Adam în păcat, să recupereze Pământul din gri. Pentru aceasta S-a născut și a venit în lume Omul Purpuriu; doar pentru atât; însă pentru mult: tot!

Deși la Potop Cetatea a fost îndepărtată de Pământ și ascunsă în Orion, deși apăruseră și alte repere față de care Cetatea în mișcarea ei de rotație își putea măsura timpul, totuși reperul pentru ore și zile a rămas tot Pământul; Cetatea a continuat să-și proiecteze culorile spre Pământ. Deși noi nu vedem, deși distanța e colosală, deși sunt atât de multe obstacole vizibile și invizibile, Cetatea în continuare își proiectează luminile multicolore spre Pământ. Cetatea își măsoară zilele și anii în funcție de Pământ. Așa se intersectează două „frecvențe” de măsurare a timpului, în care Iubirea e constanta, e aceiași ca din prima zi, aceeași Iubire fără de sfârșit, având un singur scop universal: armonie în roz, iubire în Univers.

Deseori s-a întâlnit în activitatea Omului Purpuriu un aparent conflict între acțiunile Sale și Legea celor Zece Porunci. Învățații vremii, preoții și cititorii din Scripturi deseori L-au acuzat că ar călca Sabatul. E ușor să acuzi când ai mono (unică) raportare la timp, cea umană. Însă El n-a venit în lume doar pentru a-l salva pe om, era simplu; El a venit în lume și pentru a-i reabilita pe îngeri, iar El fusese unul dintre ei, se coborâse pentru ei la poziția de Arhanghel sau Îngerul dinaintea Celui-ce-Este.

Legea Iubirii, cea din care derivă cele Zece Porunci, nu-L obliga să Se raporteze la Sabat ca unul dintre noi, Legea Iubirii Îi permitea să Se raporteze la Sabatul din Cetate, iar atâta timp cât a fost El pe Pământ a fost doar ziua întâi în Cetate. Cât timp a fost El Șechină pe Pământ S-a raportat la timp ca și noi, atât El cât și îngerii Lui, acum era Altul la rând să Se raporteze față de Sabat după timpul de pe Pământ, era Cel Albastru, însă nici El n-a considerat drept bune toate interpretările și poruncile zeilor cu privire la Sabat.

De la Iordan, Omul Purpuriu S-a îndreptat spre pustie, mergând oarecum pe urmele lui Moise, fără mâncare și fără băutură timp de patruzeci de zile. La urmă, a flămânzit; suficient cât să profite ex-Luciferul pentru a-L ispiti să i se închine. De la această dorință nebună de a fi și el izvor de apă vie a plecat toată căderea lui. De când a părăsit Cetatea, Lucifer a căutat în continuu să găsească o soluție cu privire la apa vie; acum i se ivise șansa, o șansă care era totul pentru el, șansa de a-și face propriul Univers. A încercat în aproape toată-și existența orice, și nu i-a ieșit; a încercat cu închinarea oamenilor, nu i-a ieșit; și-a împărțit supușii, i-a pus să i se închine, însă nici închinarea ex-heruvimilor n-a fost soluția. Acum era șansa lui: Unul dintre Cei Trei, Unul însetat și flămând. Trebuia să profite din plin. Știa foarte bine cât de ușor se vinde omul când e pe moarte, când are nevoie de pâine și de apă. În trei feluri L-a ispitit, iar la urmă I-a oferit aparent totul în palmă: „Diavolul [ex-Lucifer] L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile Pământului, și I-a zis: ‘Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată [de Adam] și o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.’” Dar din nou un eșec... și motiv de mânie.

Deși flămând și însetat, deși ispitit în toate felurile posibile, Omul Purpuriu n-a uitat pentru ce venise în lume: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” „Am venit nu să stric, ci să împlinesc.” „Eu am venit să chem la pocăință... pe cei păcătoși.” „Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” „Eu știu de unde am venit și unde Mă duc.” „Eu am ieșit și vin de la Cel-ce-Este.” „Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr.” „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum las lumea și Mă duc la Tatăl.”

Mulți au înțeles greșit motivul pentru care Omul Purpuriu a venit în lume și mulți încearcă forțat să pună în dreptul Lui împlinirea unor profeții, care conform părerii zeilor ar fi trebuit El să le împlinească. Până și heruvimii au avut dificultăți, în prejudecățile oamenilor, atunci când au vorbit despre El, la nașterea Lui, căci evreii se așteptau la împlinirea unor profeții ce aveau în vedere eliberarea națională din robie, profeții care vorbeau despre un împărat asemenea lui David, sau chiar mai mare decât el.

Însă Omul Purpuriu nu a venit pentru împlinirea acestor profeții, El nu a venit să rezolve problema lui Israel. Mai târziu, „creștinii”, influențați de alți zei au început forțat să spiritualizeze anumite profeții, găsind în Omul Purpuriu împlinirea tuturor profețiilor cu privire la împăratul care urma să vină; au ajuns până acolo să considere că anumite profeții au fost condiționate de întoarcerea întregii națiuni iudaice de la gri spre roz, și pentru că niciodată între moștenitorii contractului purpuriu nu s-a realizat această pocăință colectivă, drept urmare niciodată anumite profeții nu se vor împlini. Însă e fals, e o minciună parcă luată din pachetul de minciuni pe care Șarpele l-a servit primilor părinți: „Oare cu adevărat a zis Cel-ce-Este că” „în zilele lui va înflori cel neprihănit și va fi belșug de pace până nu va mai fi lună. El va stăpâni de la o mare la alta și de la râu până la marginile pământului... Da, toți împărații se vor închina înaintea lui, toate neamurile îi vor sluji.”

Omul Purpuriu nu a venit să fie Împărat, nu a venit să fie întronat pe scaunul de domnie al lui David, deși se născuse Împărat. În discuția cu Pilat, El a spus: „Eu-Sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăția Mea nu este de aici.”

Așa se înțelege motivul pentru care ori de câte ori apropiații Săi au încercat să-I favorizeze urcarea pe tronul lui David, de fiecare dată i-a potolit și de fiecare dată, când circumstanțele ar fi putut conduce la realizarea acestui lucru, El a plecat în alt loc și S-a făcut de negăsit pentru mulțimi. El nu venise pentru a împlini nici măcar o profeție în legătură cu împăratul (David) care avea să vină. Nici măcar o dată nu a afirmat despre Sine că ar fi acel împărat, pe care evreii l-au numit Mesia, unsul.

Din cauza prejudecăților vremii, pentru că totuși Omul Purpuriu – Cel ce fusese în vechime Cel-ce-Este Iubirea lui Avraam, Isaac și Iacov – avea o misiune, heruvimii au fost obligați să spună în dreptul Său cuvintele „astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Mesia, Cel-ce-Era.”

Omul Purpuriu a fost într-adevăr Mesia, dar nu a fost Mesia profetizat evreilor, și nu a fost nici „Mesia” interpretat de creștini. Omul Purpuriu a fost Mesia care a venit să salveze „pe poporul Lui de păcatele sale”, a fost Mesia care a venit ca „să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”, a fost Mesia care a venit să fie „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”, drept consecință „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” căci „Cel Albastru a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Celui-ce-Este va propăși în mâinile Lui.”

Într-adevăr, cei apropiați ai Lui au văzut în El împlinirea promisiunilor cu privire la Mesia care trebuia să vină, și, într-adevăr, El nu i-a corectat atunci când se referau la El, a fi Mesia, „Fiul Celui-ce-Este Cel viu”, „Fiul Celui Binecuvântat”, „Fiul Celui-ce-Este”, „Sfântul Celui-ce-Este”. Așa L-au recunoscut și I s-au adresat până și ex-heruvimii. Însă era mare diferență între ceea ce înțelegeau prin Mesia apropiații Săi, zeii vremii, și ex-heruvimii; fiecare categorie înțelegea altceva prin Mesia, cum și azi evreii înțeleg ceva, iar „creștinii” înțeleg altceva, cu totul diferit.

Paradoxal sau nu, cea mai corectă înțelegere a acelui timp a fost înțelegerea ex-heruvimilor cu privire la Cine sau Ce a fost Omul Purpuriu în raport cu titulatura de Mesia. Pentru ei a fost Iubirea, Împăratul Veșnic, Cel-ce-Era de pe Tron, Sursa apei de viață, Cauza norului de ape vii, Izvor de α-substanțe, Părintele heruvimilor, Creatorul Universului, Pâinea, Apa, Lumina și Viața. Pentru îngeri Mesia a fost Cel Care de bună voie, ca un act al iubirii, pentru a Se face Mijlocitor între ei (căzuți în gri) a renunțat la slava Sa inițială și S-a îmbrăcat în haine de Arhanghel. Pentru om Acest Mesia avea să fie Mielul Celui-ce-Este, Cel venit în lumea noastră pentru a fi Mântuitor din păcat și stare de gri. Acesta este Mesia, Omul Purpuriu; Totul și-atât, nimic mai mult de-atât.

Sunt profeții multe și detaliate despre Mesia, într-adevăr, fiul lui David și al lui Solomon care trebuie să vină, dar acesta nu a fost, nu este, nu va fi niciodată Omul Purpuriu; aceste profeții sunt rezervate moștenitorului cărămiziu, Odrasla din tulpina lui Isai (David). Sunt profeții exclusiv escatologice, care au în vedere „Ziua acea”, „Ziua aceea mare și înfricoșată”: „În Ziua aceea, Vlăstarul lui Isai [împăratul] va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El [Cel-ce-Este] și slava va fi locuința lui.”, „În Ziua aceea, Cel-ce-Este va fi o cunună strălucitoare și o podoabă măreață pentru rămășița poporului.” „În Ziua aceea, voi da tărie casei lui Israel și-ți voi deschide gura veselă în mijlocul lor.” „În Ziua aceea voi aduna pe cei șchiopi, voi strânge grămadă pe cei izgoniți și pe aceia pe care-i chinuisem.” „Multe neamuri se vor alipi de Cel-ce-Este în Ziua aceea și vor fi poporul Meu. Eu voi locui în mijlocul tău și vei ști că Cel-ce-Este m-a trimis la tine.” „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni Ziua Celui-ce-Este, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!”

Omul Purpuriu a venit în lume cu o misiune clară, și anume: „Duhul Celui Albastru este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Celui-ce-Este.”

Când Ioan se afla întemnițat în temnița lui Irod, fiind foarte nedumerit de situația în care se afla atât el, dar și întreg Israelul, înrobit de Roma la vremea acea, Ioan și-a trimis apropiații la Omul Purpuriu să-L întrebe dacă El este Acela, referindu-se la un Eliberator, sau el și întreaga națiune ar trebui să aștepte pe altul, iar Omul Purpuriu, evidențiind misiunea Sa, îi trimite următorul răspuns: „Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce ați văzut și auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții înviază, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.” Pentru acesta a venit El, nu pentru tronul casei lui David, nu pentru eliberarea de sub asuprire vremelnică și materială.

La fiecare pas Omul Purpuriu a adus vindecare, a rostit cuvinte eliberatoare de vinovăția păcatului, a iertat păcate, a înviat morți, a propovăduit principiile Legii Iubirii, a adus mângâiere, a sădit în inimile tuturor semințele speranței, punând pe chipurile oamenilor zâmbet, aducând în viețile lor seninătate, încredere, bucurie, iubire.

A venit ca un Miel și-a stat între noi privind înainte spre ziua în care avea să fie tăiat și adus înaintea Universului ca o jertfă de ardere-de-tot. „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, și cât de mult doresc să se îndeplinească” „Acum, sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice: ‘Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?’ Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! ‘Tată, proslăvește Numele Tău!’ Și din Cer, s-a auzit un Glas, care zicea: ‘L-am proslăvit și-L voi mai proslăvi!’... Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe Pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.”

„Era cam pe la ceasul al șaselea. Și s-a făcut întuneric peste toată țara până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat și perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. Omul Purpuriu a strigat cu glas tare: ‘Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul [suflarea]!’ Și când a zis aceste vorbe, Și-a dat suflarea.”

Era chiar înainte de Paști (Pesach), când mielul turmei trebuia să fie înjunghiat pe altarul de aramă, însă atenția întregului Univers era focalizată pe dealul Căpățânii unde Melul Celui-ce-Este, Însăși Iubirea Își dădea viața pentru cei vinovați de călcare a cerințelor Legii Iubirii. Acolo pe acel deal neînsemnat, nici măcar pe un munte, Omul Purpuriu, Cel nevinovat, plătea prețul vinei celor hipnotizați și înșelați de gri. Acolo, nu erau doar fiii și fiicele lui Adam ce strigau cu toată puterea ființei lor: „Uă! Tu, care strici Templul și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-te pe tine însuți și coboară-te de pe cruce!” „Pe alții i-a mântuit, și pe sine însuși nu se poate mântui! Mesia, împăratul lui Israel, să se coboare acum de pe cruce, ca să vedem și să credem!”

Acolo, pe lângă oamenii inconștienți, era și ex-Lucifer, erau ex-heruvimii săi, și deși strigătele lor treceau imperceptibile pe lângă urechile mulțimii ce se vedea, prezența ființelor α-materiale era mult mai numeroasă, iar strigătele lor erau mult mai intense, până acolo încât Pământul s-a cutremurat și s-a întunecat de atâta urlet și gri în cea mai densă formă. Ei nu strigau în legătură cu Templul pe care îl urau, n-aveau nici păsare despre mântuire, tot ce-și doreau ei era ca Omul din fața lor să Se dea jos, să nu moară, să nu curgă sânge ispășitor.

În moartea Omului Purpuriu ex-heruvimii vedeau condamnarea lor eternă, căci prin sângele Lui și prin strigătul Lui – „S-a sfârșit!” (sarcină îndeplinită) – ei vedeau eșecul lor, vedeau că Iubirea a învins. Ecoul corului din Cetate, cuvintele „Există speranță! Există speranță! Există speranță!” se amestecau cu „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”

Cei doi rămași, Cel Albastru și Cel Purpuriu, Îl părăsiseră tocmai pentru a fi speranță; însăși cântecul „Există speranță! Există speranță! Există speranță!” cerea ca Omul Purpuriu să fie părăsit, să fie înjunghiat, să fie lăsat să moară; căci doar sângele Acestui Miel putea aduce ispășire și vindecare de gri nu doar pentru Pământ, ci pentru întregul Univers. Dacă apa vieții a fost α-substanța pe baza căreia s-a construit Universul, sângele vieții vărsat pe un deal de pe o cruce de pe Pământ avea să fie α-substanța, de data aceasta amestecată-n omenesc, ce avea să aducă vindecarea, învierea și renașterea întregului Univers. Așa se stipulase, chiar mai înainte de a fi Cetatea și Universul, soluția la o eventuală apariție de gri, așa fusese scris în Planul de Recuperare, în Protocoalele de Urgență.

Deși, aparent, Cel răstignit era învins, însăși această învingere și moarte era sămânța sădită în Pământ pentru ca din ea să iasă însutit biruință. Iubirea în Cetate a încasat o palmă de la Lucifer, prin acuzațiile cu influențe de minciună și îndoială pe care întâiul între heruvimi le-a adus la adresa Iubirii și a Legii ei. Acum pe cruce Iubirea întorsese și obrazul celălalt, iar ex-heruvimul a profitat din plin, însă în realitate s-a lovit pe sine, pentru că nu poți să lovești în Iubire fără să fii afectat tu, cel ce lovește. Așa-i iubirea, are proprie ei legi de cauză și efect, e ca o oglindă, te strâmbi la ea, de fapt te strâmbi la tine.

Ucigându-și Creatorul, ex-Lucifer și toți cei ai săi, ex-heruvimi și ex-oameni, s-au ucis de fapt pe ei. Condamnarea îi privește în egală măsură pe toți, excepție sunt doar cei roz. Deși a murit Unul singur, fiecare este vinovat de moartea Lui, ca și cum doar el, „singurul” păcătos din tot Universul, l-a ucis pe Miel, tot așa cum moartea Mielului este valabilă pentru fiecare răscumpărat în parte, ca și cum doar pentru el, „singurul” vinovat, Iubirea a murit. Vina (condamnarea) și salvarea (grațierea) sunt personale; în relație cu Iubirea nu există grupuri de indivizi; exist doar eu... exiști doar tu. Nu pot și poți să dai vina pe „alții” pentru că în zona asta, zona raportării tale sau a raportării mele la Iubire, „alții” nu există; sunt doar eu... ești doar tu.

Moartea Omului Purpuriu este un argument că Legea Iubirii nu poate fi schimbată. Teoretic, ce-i mai ușor: să corectezi o lege, s-o modifici sau să-ți dai viața? Ar fi fost mult mai simplu modificarea unei legi, însă atunci când nu se poate, cineva trebuie să plătească pentru încălcarea ei. Pentru încălcarea Legii Iubirii a murit Unul singur în locul tuturor, și prin moartea Lui toți sunt beneficiari de grațiere și toți au șansă și ajutor pentru un nou început... toți care vor! Eu vreau! Tu?

Când Omului Purpuriu I S-a cerut un semn din cer de către zeii acelui timp, Semnul venit din Cetatea de Sus le-a răspuns: „Un neam viclean și preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopți în inima Pământului.”

Cât de adevărat este că semnul pe care îl cereau ei, indiferent de motivația cu care l-au cerut, era chiar înaintea ochilor lor. Omul Purpuriu Se coborâse din Cetate tocmai pentru a fi un Sem al compasiunii întregului Univers pentru om, și totodată singura șansă de salvare. Deși înaintea lor nu fusese adus foc din cer, așa cum făcuse Ilie în trecut, între ei se afla chiar Scara pe care Iacov o văzuse într-un vis, Scară pe care îngerii (heruvimii) din Cetate coborau cu daruri pentru oameni.

Deseori se întâmplă ca atunci când te afli în fața unei minuni, să nu-ți dai seama că Minunea e chiar înaintea ta; e nevoie să te distanțezi, e nevoie de timp ca să vezi că Semnul cerut e chiar înaintea ta. Și într-adevăr semnul s-a împlinit așa cum prin experiența prorocului Iona, Cel Purpuriu în trecut profetizase. După cum Iona s-a aflat trei zile și trei nopți în întunericul din mijlocul peștelui care îl înghițise, tot așa Omul Purpuriu S-a aflat în abisul întunecat al morții timp de trei zile și trei nopți. După cum, la vremea potrivită, Iona a fost aruncat de pește și s-a trezit pe uscat, tot așa, după un timp profetizat de odihnă în Pământ, Omul Purpuriu a fost aruncat de moarte înapoi printre cei vii.

Așa cum se profetizase, Omul Purpuriu, după cele trei zile și nopți de somn în mormânt, a înviat. Nici nu se putea altfel. Pentru că bezna morții nu are nicio putere asupra Celui-ce-Era Lumina lumii. „Eu-Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” „În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.” „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Într-adevăr mântuindu-Se din moarte întâi pe Sine, avea puterea de-ai mântui și pe alții – pe toți cei ce vor și cred – din gri, păcat și moarte. Doar Unul mai mare decât moartea putea realiza acest lucru, doar Iubirea, și nu oricum, ci ca un Miel roz și neprihănit sacrificat pentru vina gri a tuturor, dar pe care moartea nu L-a putut reține în brațele ei, căci era nedrept; până și moartea se supune Legii Iubirii.

Revenind la expresia „neam viclean și preacurvar”; mulți găsesc în ea un semn că Cel-ce-Era Și-a schimbat poziția față de moștenitorii contractului purpuriu și că în aceste cuvinte se găsesc motive pentru a crede că Omul Purpuriu ar fi avut o atitudine ostilă sau de renegare a celor ce în vechime fuseră aleși a fi poporul cel întâi născut dintre națiuni. Cei ce gândesc în felul ăsta dau dovadă că habar nu au cu privire la caracterul neschimbabil al Celui-ce-Este și nici nu înțeleg scopul pentru care urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov au fost aleși. Ei nu înțeleg că de la început, și la fiecare pas al istoriei, Cel-ce-Era a avut probleme cu acest popor, că deseori a fost considerat „viclean și preacurvar” (spiritual), dar asta nu a însemnat niciodată lepădarea lor.

Deși au fost trecuți prin foc și prin ape, n-au fost niciodată lăsați singuri. Așa cum cei trei prieteni ai lui Daniel au trecut prin cuptorul aprins, și n-au fost nicio clipă lăsați singuri, căci Cel Purpuriu a fost cu ei, tot așa, în ciuda vicleniei și preacurviei lor în gri, Cel Albastru era cu ei, chiar dacă era ascuns în Omul Purpuriu, cum în secolele ce au urmat Cel Cărămiziu a fost cu ei, chiar dacă aparent nu S-a văzut.

O analiză echidistantă a afirmaților celor prezenți în jurul Omului Purpuriu ne ajută să înțelegem poziția pe care a avut-o Fiul lui David, în scurta Lui viață trăită pe ținuturile poporului ales, față de acest popor. Atitudinea lui față de Israel și atitudinea față de neamuri în raport cu acest popor a fost neschimbată, așa cum a fost întotdeauna din momentul în care l-a ales pe Avraam și l-a făcut părintele binecuvântat al acestei națiuni. Să nu uităm că Arhanghelul Miha-El a fost Cel care Și-a scos poporul din Egipt, El l-a condus prin Marea Roșie spre pustie, i-a dat legi și porunci, l-a hrănit cu prepelițe și mană, i-a dat apă din stâncă, l-a trecut Iordanul și l-a așezat în ținutul promis, iar Daniel Îl numește pe Miha-El, drept „ocrotitorul copiilor poporului tău”, iar când îngerul a vorbit despre El, îngerul a zis: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

Deseori în activitatea S-a de Proroc al Celui Albastru El a avut o atitudine de favoritism față de Israel și o atitudine de aparent dispreț față de neamuri. El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, iar când și-a trimis apropiații pentru a răspândi adevărul și vindecarea El le-a zis: „Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”

Deși era o situație disperată, când o femeie cananeancă din ținuturile Tirului și ale Sidonului I-a cerut ajutorul pentru a-i elibera fiica de sub apăsare ex-heruvimică, El i-a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței!”, iar în altă ocazie El a afirmat: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă.”

Deși se cunoștea evoluția lucrurilor și că la un moment dat Omul Purpuriu avea să fie condamnat la moarte în urma cerințelor poporului „Răstignește-L, răstignește-L”, Trimisul Celui Albastru niciodată nu a pus în seama poporului ales vina de a-L omorî, pentru că nu cerința acestui popor – „La moarte cu el (El)!” – L-a condamnat la moarte, căci El, din proprie alegere, pentru această moarte ispășitoare venise în lume. Dacă ar fi să se caute un vinovat pentru răstignirea Lui, acela ar fi Lucifer, apoi ar fi Adam, apoi am fi fiecare dintre noi. El a zis, ca să ne fie clar: „Iată că ne suim la Ierusalim, și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâinile neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată și să-L răstignească, dar a treia zi va învia.”

Într-adevăr cu toate strigătele de condamnare asupra Mielului venit din Cer, venit din Templul Prea-Sfânt al Cetății pentru a fi sacrificat pe Pământ, poporul ales n-a avut nicio putere în răstignirea Lui, căci acest popor ales era la vremea aceea în cuptorul încins al autorități și stăpânirii romane. Dacă ar fi să căutăm o națiune vinovată și responsabilă pentru moartea Lui, atunci acea națiune ar trebui să fie Imperiul Roman; însă, așa cum a zis Omul Purpuriu înaintea lui Pilat, nici Roma nu poate fi acuzată: „Pilat I-a zis: ‘Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te răstignesc și am putere să-Ți dau drumul!’ ‘N-ai avea nicio putere asupra Mea’, i-a răspuns Omul Purpuriu, ‘dacă nu ți-ar fi fost dată de Sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.’” Asupra cui zace păcatul, vina? Asupra tuturor celor care rămân în gri și de partea primului care L-a dat la moarte: Lucifer... și zeii lui ce printre noi împrăștie minciuna.

Atitudinea antisemită sau anti-iudaică, pe baza morții Omului Purpuriu, nu are nicio justificare. Din contră, va fi aspru pedepsită de Cel ce Și-a ales poporul. „Blestemat să fie oricine te va blestema și binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.” „Și mergeau de la un neam la altul și de la o împărăție la un alt popor, dar El n-a îngăduit nimănui să-i asuprească și a pedepsit împărați din pricina lor, zicând: ‘Nu vă atingeți de unșii Mei, și nu faceți niciun rău prorocilor mei!’” „Sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim și pentru Sion, și sunt plin de o mare mânie împotriva neamurilor îngâmfate, căci Mă mâniasem numai puțin, dar ele au ajutat spre nenorocire.” „Răscumpărătorul nostru Se cheamă Cel-ce-Este, Sfântul lui Israel... Mă mâniasem pe poporul Meu, Îmi pângărisem moștenirea și-i dădusem în mâinile tale, dar tu n-ai avut milă de ei, ci ți-ai apăsat greu jugul... De aceea nenorocirea va veni peste tine fără să-i vezi zorile; urgia va cădea peste tine fără s-o poți împăca și deodată va veni peste tine prăpădul, pe neașteptate.” „Îmi voi arăta slava între neamuri, și toate neamurile vor vedea judecățile pe care le voi face și pedepsele cu care îi va lovi mâna Mea. Cei din casa lui Israel vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este Iubirea lor, din ziua aceea și de atunci înainte.”

Sunt mulți care de la presupusa și greșita concluzie că Cel-ce-Este l-a părăsit definitiv pe Israel au ajuns să considere că tot ceea ce a fost revelat în vechime prin proroci de către Cel Purpuriu, nu mai este valabil, sau a rămas valabil doar ceea ce e „binecuvântat” și binevenit prin accepțiunea lor. Privind anumite acțiuni ale Omului Purpuriu, ei, zeii le-au interpretat după placul lor, iar printre acestea se regăsește atitudinea disprețuitoare față de aproape orice ar putea avea conotații iudaice, cum ar fi Sabatul, cele Zece Porunci și legile cu privire la curățire, în mod special cele care trasează clar ce trebuie mâncat și ce nu, adică distincția clară, specificată de lege, între animalele curate și cele necurate.

Deși nu există nicio specificare că Sabatul ar fi fost desființat, astăzi aproape întreaga lume – exceptând poporul ales – ține o altă zi, o zi pe care Iubirea nu a binecuvântat-o și nu sfințit-o. Deși „creștinii” susțin că Omul Purpuriu este Modelul (Învățătorul) după care ei își ghidează viața, și deși Sabatul a fost dat omului la creațiune de Însuși Cel Purpuriu, iar mai târziu, pe Sinai, când tot El a scris pe piatră cu propria Sa amprentă porunca care începe cu „adu-ți aminte!”, totuși „creștinii” țin altă zi decât cea aleasă de Cel-ce-Este, zi pe care, mai înainte de a fi heruvimii, Iubirea a pus-o deoparte pentru a fi sfințită.

În legătură cu acest act special de sfințire și binecuvântare a Sabatului, mai înainte de a fi vreun „supus” al autorității Sale, venit întrupat printre a-I Săi, Cel-ce-Era a declarat despre Sine, Cel neschimbător: „Fiul omului este Domn al Sabatului.”; altfel spus: domnia Lui universală desfășurată sub autoritatea Legii Iubirii în raport cu timpul, se manifestă peste (prin) Sabat. Astfel, prin ținerea altei zile decât cea de Sabat, omul, “creștinismul”, omenirea declară: „Nu vrem ca Omul acesta să împărățească peste noi.”

Omul Purpuriu n-a ținut niciodată altă zi decât Sabatul, căci dintotdeauna Sabatul a fost considerat al Său, ziua Iubirii: „Sabatul închinat Celui-ce-Este.” „Este Sabatul Celui-ce-Este.” „Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt.” „Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele.” „Să păziți Sabatele Mele.” „Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt Cel-ce-Este Iubirea voastră!” „Mi-au pângărit Sabatele.” „Vor sfinți Sabatele Mele.” „Căci după cum cerurile cele noi și pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea, așa vor dăinui și sămânța voastră și numele vostru. În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea.” Sabatul este din veșnicii și pentru veșnicii. Așa cum Legea Iubirii nu poate fi desființată, tot așa Sabatul nu poate fi desființat. Oricine susține altceva pe acest subiect este un mincinos și adevărul nu este în el. Asupra lui zace aceeași pedeapsă, ca și asupra primului călcător de Sabat: ex-Lucifer!

Deseori în activitatea Sa, Omul Purpuriu S-a întâlnit cu obiceiurile și practicele în închinare sau conduită socială trasate de zei. Omul Purpuriu nu S-a plecat în fața tradiției și interpretărilor greșite ale Scripturilor, oricât de populare și bine teoretizate au fost ele. Deseori aceste diferențe de vedere, porunca originală în raport cu interpretările cu privire la ea, au fost generatoare de conflict ideologic între Dătătorul poruncii și zeii îmbătați în propriile lor interpretări. Cele mai întâlnite astfel de scântei au fost în legătură cu obiceiul de a se spăla ritualic mâinile înainte de orice s-ar băga în gură. De la un astfel de conflict pe baza argumentului Omului Purpuriu că „nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om... dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om” s-a ajuns la concluzia că se poate mânca orice, și că porunca, prin care se specifică ce se poate mânca, a fost desființată. Acești zei omit faptul că porunca cu privire la sfințire a fost reiterată de Omul Purpuriu prin cuvintele: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Cel-ce-Este Iubirea voastră.” „Căci Eu sunt Cel-ce-Este Iubirea voastră. Voi să vă sfințiți și fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceți necurați prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ.”

Un alt conflict între Omul Purpuriu și zeii „atotștiutori” ai timpului Său a fost cu privire la ținerea Sabatului. Pe lângă porunca simplă și clară dată la Sinai, și pe lângă alte câteva specificații venite prin proroci, zeii pe parcursul istoriei au adăugat reglementări peste reglementări, amendamente la amendamente, toate omenești, devenite tradiție. Omul Purpuriu cu fiecare ocazie de „călcare de Sabat” de fapt intrase în conflict cu tradiții omenești inventate de zei. Până la urmă cine știa mai bine să țină Sabatul? Dătătorul și Domnul Sabatului din veșnicii, sau zeii muritori și limitați de gri în înțelegerea lor?

Într-o ocazie Omul Purpuriu ne-a edificat în răspunsul la această întrebare, zicând: „Lăsați-i: sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” „‘Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi.’ Unii din fariseii care erau lângă El, când au auzit aceste vorbe, I-au zis: ‘Doar n-om fi și noi orbi!’ ‘Dacă ați fi orbi’, le-a răspuns Omul Purpuriu, ‘n-ați avea păcat, dar acum ziceți că vedeți. Tocmai de aceea păcatul vostru rămâne.’”

La fiecare pas Omul Purpuriu a fost înconjurat și hărțuit de zeii vremii, precum un leu înconjurat și hărțuit de hiene. Încă de la nașterea Lui zeii au intrat în trepidații, de când magii veniți din răsărit au întrebat pe zei ce știu ei, unde ar trebui să se nască Împăratul lui Israel. Au fost și ei, acești zei, în măsura lor vinovați de gonocitul lui Irod în Betleem. Deși trâmbițau la fiecare pas că sunt cei dintâi în așteptarea lui Mesia, când a venit Omul Purpuriu, L-au mușcat la fiecare pas. Deși mulțimile vedeau în El, fie pe David, fie pe prorocul așteptat, ei, zeii, n-au reușit să vadă în El nimic mai mult decât un Om venit pentru a duce poporul în rătăcire, și mai grav, vedeau în El motiv de asuprire romană – așa cum fusese văzut, pentru o vreme, Moise în „nebunia” lui, căci aparent nu reușise să facă mai mult decât de-ai provoca pe egipteni la a înăspri înrobirea.

Minunile pe care Omul Purpuriu le-a făcut la fiecare pas, minuni făcute prin puterea Celui Albastru ce-L trimisese, acești zei le vedeau o lucrare a ex-heruvimilor. Oamenii de rând înțelegeau mai mult decât acești citiți, laureați și învățați. Într-o ocazie când un orb din naștere a fost vindecat, orbul în apărarea sa a rostit: „Aici este mirarea că voi nu știți de unde este, și totuși El mi-a deschis ochii. Știm că Cel-ce-Este n-ascultă pe păcătoși, ci, dacă este cineva temător de Cel-ce-Este și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Cel-ce-Este, n-ar putea face nimic.”

Deși Omul Purpuriu n-a avut un cuvânt de acuzare la adresa mulțimii, El, Păstorul cel bun, în apărarea oilor Sale a avut foarte multe cuvinte de acuzare la adresa acestor zei ce se făcuseră stăpâni peste mulțime. Deseori a fost auzit spunând cuvine de avertizare către ei: „Vai de voi, zei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre. Vai de voi, zei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi, de aceea veți lua o mai mare osândă. Vai de voi, zei fățarnici! Pentru că voi înconjurați marea și pământul ca să faceți un tovarăș de credință și, după ce a ajuns tovarăș de credință, faceți din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteți voi înșivă.” „Vai de voi, zei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuie să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute. Vai de voi, zei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire și de necumpătare.”

„Vai de voi, zei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție. Tot așa și voi, pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege. Vai de voi, zei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți și ziceți: ‘Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.’ Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi dar umpleți măsura părinților voștri! Șerpi, pui de năpârci! Cum veți scăpa de pedeapsa gheenei?”

Întotdeauna Omul Purpuriu i-a avertizat că va veni și o pedeapsă. Toți prorocii au vorbit despre pedeapsă. Și prorocii au avut de spus din partea Iubirii un cuvânt de avertizare față de zeii de pe Pământ, cu atât mai mult cu cât și-au asumat, teoretic vorbind, responsabilitatea de a păstorii turma Celui-ce-Este. Însă Iubirea nu va lăsa la nesfârșit oile Sale alese spre a fi jefuite, mâncate, omorâte de hoți.

Omul Purpuriu într-o ocazie declara despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi... Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl, și Eu Îmi dau viața pentru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor. Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”; cuvinte care arătau spre identitatea Sa, spre motivul pentru care venise în lume.

Pe de altă parte în cuvintele acestea Se identifica a fi Mesia, Păstorul promis, însă era chiar mai mult, era Împăratul Universului care a lăsat totul și a venit să caute Pământul, lumea care s-a rătăcit în gri. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe izlaz și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri și, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: ‘Bucurați-vă împreună cu Mine, căci Mi-am găsit oaia care era pierdută.’”

Pământul a fost pierdut, din turma roz a Iubirii, de către Adam, când Eva, amăgită fiind de Șarpe, a consimțit la minciunile lui și îmbătată fiind de magia lui, a întins mâna și a mâncat din fructul pomului interzis. Adam în iubirea lui a urmat-o și, prin urmare, dreptul de a stăpâni Pământul și l-a pierdut. Așa cum mai târziu Esau pentru o farfurie de ciorbă de linte și-a vândut dreptul de întâi născut lui Iacov, tot așa Eva și Adam prin neascultare și prin amăgire și-au cedat dreptul de rege și regină primului căzut dintre heruvimi.

Dintre toate planetele locuite de planetari, Pământul a fost, este și va fi până într-o zi singura planetă învăluită în gri din tot Universul. Pentru aceasta a venit Omul Purpuriu în lume, Cel-ce-Era cu Iubirea a renunțat la slavă și a coborât printre noi în lume. S-a făcut din Cel-ce-Era cu noi, S-a făcut Cel-ce-Era ca noi, Unul dintre noi, ca noi să putem, prin sângele vărsat pe o cruce, să redevenim ce-am fost la început: neprihăniți și roz. Cel-ce-Era a lăsat totul, pentru a întinde mâna în abis după Pământ, și l-a prins, prin jertfa Lui; așa, traiectoria spre roz a lumii noastre a fost corectată, nu s-a cântat degeaba din Cetate, în tot Universul: „Există speranță! Există speranță! Există speranță!”

Deși a fost o moarte și o înviere, o biruință de necontestat a Iubirii, deși cerințele Legii Iubirii au fost satisfăcute, lupta dintre bine și rău nu s-a sfârșit atunci. Realitatea prezentă ne înfățișează încă o lume plină de gri, în care păcatul, răutatea și nedreptatea domină; ex-heruvimii, prin cei influențați de ei, sunt la putere. Se pare că acolo, pe Cruce, Mielul sacrificat n-a realizat nimic. Din contră, au trecut mii de ani de-atunci și lucrurile par a merge din rău în mai rău. Care este explicația?

Când a venit Omul Purpuriu în lume El a preluat mesajul lui Ioan Botezătorul, mesajul Celui Albastru pentru acel timp: „Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape.” „De atunci încolo, Omul Purpuriu a început să propovăduiască și să zică: ‘Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape.’” „S-a împlinit vremea și Împărăția Celui-ce-Este este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.”

Evanghelia pe care a venit El să o propovăduiască era însăși misiunea care I-a însoțit venirea: „Duhul Celui-ce-Este Iubirea este peste Mine, căci Cel-ce-Este M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război, izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Celui-ce-Este.” El pentru doar atât venise: să vindece, să vestească slobozenia și izbăvirea, să vestească îndurarea Celui-ce-Este. Toate acestea le-a realizat în timpul celor trei ani și jumătate cât a fost Prorocul Celui Albastru, prin puterea sau duhul Celui Albastru, iar la urmă, dându-Se la moarte, S-a făcut Mielul sacrificat care aduce ispășirea. Într-adevăr, prin viața, moartea și învierea Lui „Împărăția Celui-ce-Este” se apropiase, dar nu venise încă.

Pe Munte, pe când se afla Cel Albastru pe Tronul Universului se stabilise ca Împărăția Iubirii să vină spre Pământ abia în prima săptămână a lunii a douăsprezecea, când pământenii erau invitați să participe la Sărbătoarea Reînnoirii în Cetate, mai exact în Sionul Celui ce va fi Celui-ce-Este Purpuriu. La începutul acelei săptămâni pe Pământ urmau să aibă loc niște evenimente încadrate profetic în tot ceea ce s-a transmis prin proroci cu privire la „Ziua aceea”, „Ziua Celui-ce-Este”, „Ziua aceea mare și înfricoșată.”

Această venire a Împărăției a fost înfățișată cu ocazia schimbării la față a Omului Purpuriu, când, pentru câteva momente, apropiații Săi, I-au văzut slava, acea slavă pe care o avusese dintotdeauna, din veșnicii. Cu Moise și Ilie, unul la stânga, altul la dreapta Sa, era înfățișată venirea acestei Împărății, Moise ca reprezentat al celor ce muriseră și fuseseră înviați, Ilie ca reprezentat al ultimei generații, generația moștenitorului cărămiziu, care nu vor trece niciodată prin moarte. Cu acea ocazie, ocazia de pe munte, când Omul Purpuriu era între Moise și Iile, un fel de Șechină de aramă, din ceruri s-a auzit din nou glasul Celui Albastru, căci era un eveniment important prin semnificația lui, El a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați!”

Venirea Împărăției a fost profetizată de toți prorocii, înfățișată a fi „Ziua care va arde ca un cuptor”, „Ziua Celui-ce-Este, Ziua aceea mare și înfricoșată”, Ziua despărțirii oilor de capre, și Ziua despărțirii grâului de neghină, Ziua secerișului. „Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș; și, la vremea secerișului, voi spune secerătorilor: ‘Smulgeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu.’” „Secerișul este sfârșitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Împăratul Purpuriu va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci, cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor.”

„Atunci se va arăta în cer semnul Împăratului Purpuriu, toate semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Împăratul Purpuriu venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

„Iubirea noastră vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor și împrejurul Lui, o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus și spre pământ, ca să justifice pe poporul Său: ‘Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!’ Atunci, cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Cel-ce-Este este Cel ce judecă.” „Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți... Căci iată, Împăratul Purpuriu iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului, și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile.” „Cât de înfricoșat ești Tu! Cine poate să-Ți stea împotrivă când Îți izbucnește mânia? Ai rostit hotărârea de la înălțimea cerurilor; pământul s-a îngrozit și a tăcut când S-a ridicat Cel-ce-Este să facă dreptate și să scape pe toți nenorociții de pe pământ.”

„Atunci s-a zguduit pământul și s-a cutremurat, temeliile munților s-au mișcat și s-au clătinat, pentru că El Se mâniase... Călărea pe un heruvim și zbura, venea plutind pe aripile vântului. Întunericul Și-l făcuse învelitoare, iar cortul Lui, împrejurul Lui, erau niște ape întunecoase și nori negri. Din strălucirea care se răsfrângea înaintea Lui, ieșeau nori care aruncau grindină și cărbuni de foc. Împăratul Purpuriu a tunat în ceruri, Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul cu grindină și cărbuni de foc.”