Capitolul 1: Cetatea de pe Muntele Iubirii

Draga mea,

deși am carnețelul plin cu notițe de la lucru în legătură cu acest capitol, îmi este puțin greu să scriu aici... eram obișnuit să scriu pe telefon, nu am mai scris de multă vreme cu două mâini... cu mai mult de un deget, dar încep să mă acomodez.

Mai am și altă problemă: trebuie să mă introduc în subiect. Nu e un subiect ușor, și abordarea va fi diferită de tot ce cunosc eu că cineva a mai abordat vreodată acest subiect din perspectiva pe care o fac eu. Voi fi obligat să inventez cuvinte noi, însă tu știi că nu e prima dată când fac acest lucru... te-ai obișnuit și înțelegi, iar asta e tot ceea ce contează pentru mine. Voi încerca să scriu cât mai simplu, pentru că în lucrurile simple se găsesc comori de neprețuit.

În acest capitol, așa cum ți-am mai spus, vreau să abordez momentul „Alfa” al Universului... însă pentru aceasta trebuie să aduc în discuție ceea ce a fost «mai înainte» de orice «început». În felul acesta voi putea să-ți explic toate lucrurile, pentru că intenționez să-ți spun tot ce știu, tot ce am aflat «din stele»... tu știi că atunci când mă refer la «stele», mă refer la altă sursă decât «realitatea» palpabilă empiric... de multe ori am identificat această «sursă» cu «Tata»; e vorba de un fel de «intuiție», «gând», «idee», «simțământ» a cărei origine nu sunt eu... sunt «stelele».

Încep cu afirmația „La început a fost «Iubirea».” Îți vei da seama citind în următoarele rânduri la ce mă refer prin «Iubire». Revin... la început a fost «Iubirea» și atât. Nimic altceva nu exista atunci. De fapt «la început» e impropriu spus pentru că «la început» implică un început, însă «momentul» la care mă refer aici e «fără de început», e un moment «atemporal» («α-temporal»), adică lipsit de timp.

Reformulez: „Când nu exista nimic – nici timp, nici spațiu – a fost «Iubirea», ea exista din «veșnicii».” «Veșnicia» implică «atemporalitate» – stare fără de timp.

Probabil m-ai întreba: Ce e «Iubirea» la care te referi?

Mai întâi, «Iubirea» o definesc a fi o «Instituție», cum am mai zis, «Atemporală» (în absența timpului), «Omniprezentă» (în absența spațiului) și «Amaterială» (în absența materiei). Cu alte cuvinte «Instituția Iubirii» nu necesita timp, spațiu sau materie pentru a exista. Această «Iubire» era pe deplin suficientă în ea «Însăși». Când vorbesc de o «Instituție», termenul în sine implică mai mult decât o „entitate juridică”, la fel cum Președinția sau Casa Albă implică mai mult decât o instituție, instituțiile din urmă – date ca exemplu – implică niște oameni în funcții de conducere sau funcții administrative. Însăși «iubirea» în sine implică cel puțin un sentiment, sau chiar mai mult, un principiu. «Iubirea» implică «relaționare», or relaționarea implică la rândul ei inteligență, alegere, personalitate și cel puțin conștiență de sine.

La un moment dat, «Iubirea» a avut «un vis» și, în raport cu ea «Însăși», a decis să creeze timp, materie, spațiu din «nimic»; din «nimic» pentru că mai înainte să fi existat acestea, nu a existat nimic, exista doar «Iubirea». Scopul principal al creației a fost relaționarea cu ființele ce urmau să fie aduse la existență prin act «creator»... un act de «iubire creatoare» sau un «miracol». E un «miracol», un fel de «magie a Iubirii» să faci din nimic «ceva», iar acest «ceva» să fie autentic, viu, inteligent; capabil să răspundă la iubire: «relaționabil».

Acest lucru, «relaționarea» cerea în mod obligatoriu – după ce actul de «creație» inițial avea să fie încheiat – ca «Instituția Iubirii» să-și ajusteze «puterea» după capacitățile noilor veniți în «familie». Cu alte cuvinte, presupunând ipotetic că avem de-a face cu campionul mondial la box și fiul său, din perspectiva «relaționării», campionul este obligat în relaționarea cu fiul său să-și ajusteze «puterea», pentru că altfel, ar pune în pericol viața fiului său care în joacă l-ar putea provoca la o partidă de box.

Mai înainte să «creeze», pe când încă nu exista nimic, «Instituția Iubirii» a fost oarecum obligată să ruleze niște simulări de scenarii – în ea «Însăși» – pentru a vedea cele mai bune opțiuni și, eventual, pericole ce s-ar putea ivi în urma actului «creator». Fiind Atemporală și implicit Atotștiutoare, «Iubirea» a văzut totul (toată «istoria» «creației», în toate variantele posibile) mai dinainte de orice început. A văzut cele mai potrivite situații și ajustările necesare unei «creații» perfecte și fără de sfârșit în care condițiile relaționării pe bază de iubire aveau să fie îndeplinite în mod eficient.

S-a constatat că pentru o relaționare optimă sunt necesare două principii: liberul arbitru și o Lege de reglementare a relațiilor. Pe lângă acesta, s-a constatat că spre binele «creației» trebuie conceput un Plan de Rezervă în caz de situație de urgență – cum ar fi un eventual factor ce ar putea pune în pericol însăși existența «creației».

Abia când totul a fost bine pus la punct s-a trecut la acțiune: „La început «Iubirea» a creat «Cerurile» și „Pământul”; „Pământul” era pustiu și gol.” Această afirmație nu spune tot... aș putea afirma că spune prea puțin, iar acest prea puțin se datorează faptului că oamenii au pus mult prea multe cuvinte în plus.

Reformulez această afirmație despre «la început» ca să-i dau mai mult sens: „La început – când spațiul, timpul și materia au apărut de unde nu erau – «Iubirea» a făcut «Cetatea» și „satul”; „satul” era pustiu și gol.”

Nici această afirmație nu spune cu mult mai mult decât cea inițială, însă din ea extragem tot ce putem, adăugând contextul prezentat mai sus: mai înainte ca să existe orice altă ființă în Univers «Instituția Iubirii» a creat «Cerurile», aceste «Ceruri» au sensul de «Cetate»: Reședință fizică (materială) pentru «Instituția Iubirii» și cămin pentru ființele ce urmau să fie aduse de la existență.

Primele ființe «create» au fost heruvimii. Cerul, «Cetatea» construită de «Iubire», a fost căminul lor. Mai înainte să fi existat primul element din Univers, a fost «creată» din «nimic» «Cetatea lui Dumnezeu», sau Cerurile. Această «Cetate» (Cerurile), a fost prima formă materială adusă la existență din «nimic» de «Iubire».

În momentul în care «Instituția Iubirii» a început actul creator, ea a fost „obligată” să renunțe la – sau să-și ajusteze – câteva atribute care se intersectau cu materia, spațiul și timpul. Deși le are la îndemână, «Iubirea» alege să nu le acceseze.

Pentru a relaționa cu ființele ce urmau să-și ducă existența în timp, «Iubirea» a „renunțat” la Atemporalitate; pentru a relaționa cu ființele ce urmau să-și ducă existența în spațiu, «Iubirea» a „renunțat” la Omniprezență; pentru a relaționa cu ființele ce urmau să-și ducă existența în sociabilitate, intimitate, relație și cunoștințe în curs de dezvoltare, «Iubirea» a „renunțat” la Atotștiință... și era doar începutul „renunțării”.

Cerurile, «Cetatea» – cu tot ce era în ea necesar pentru buna dezvoltare a ființelor ce urmau a fi create – și „Pământul” (cel pustiu și gol) au fost create în șase «zile cerești», iar în a șaptea «zi» «Iubirea» s-a odihnit.

«Cetatea» era în patru laturi, înconjurată de un zid mare și înalt, iar laturile ei erau de aceeași lungime, cât și înălțimea. La jumătatea înălțimii zidurilor ei «Cetatea» avea douăsprezece porți, câte trei pe fiecare latură. Era un cub, iar când porțile erau rabatate, părea a avea aripi. Temeliile porților ei erau din pietre scumpe, fiecare temelie fiind dintr-o singură bucată, unicat. Cele douăsprezece temelii formau baza «Cetății», unindu-se în mijlocul ei. Privită de jos «Cetatea» părea a fi o piramidă multicoloră. Temeliile porților urcau pe zid până sub porți, de la baza porților în sus părea a fi de iaspis curat (transparent). Până și iaspisul împrumuta din nuanța temeliei fiecărei porți, astfel încât fiecare zid era unic prin nuanța lui, punând amprentă unică de culoare «luminii» ce trecea prin el. Fiecare poartă se prelungea în interiorul «Cetății» la început prin pod, apoi prin străzi de aur transparent. «Cetatea» a fost „zidită” de «Iubire» din nimic, cu scopul de a fi «Cetate de Guvernământ» în Univers.

În mijlocul «Cetății» era un «Munte», iar pe platoul din vârful lui a fost făcut un «Tron», loc de unde avea să guverneze «Instituția Iubirii». Guvernarea aceasta era singura modalitate găsită, în urma „simulărilor” făcute de Atotștiință; guvernarea aceasta era garantul «Legii iubirii», Constituția întregului Univers ce urma a fi construit. «Cetatea» și «Muntele Tronului» cu tot ceea ce erau în ele au fost «Paradisul». Totul era o gradină a «Edenului Ceresc» de o frumusețe ce întrece orice imaginație. Guvernarea care urma să-și exercite autoritatea în Univers era o guvernare de tip «Șechina» («O» < «I» > «O»; «I», „activat”; «O», „inactivat”); o guvernare a «Unuia Singur», secundată de alți Doi.

De sub «Tronul Iubirii» – «Locul Șechinei» – ieșea un «râu» de «apă a existenței», numită și «apa vieții». «Apa» aceasta era altfel decât un simplu H₂O. «Apa» aceasta, «râul» acesta izvora nu doar de sub «Tronul Iubirii», era din «Iubire».

Această «apă a Iubirii» s-a răspândit în «Cetate» și pe oriunde trecea pe marginea ei creștea «pomul vieții», «pomul iubirii», dând roade ale iubirii. Îți voi explica... după ce voi vorbi despre primele ființe create, heruvimii. Aceștia au fost făcuți în «prima zi» de după «primul Sabat» Ceresc... revin la apa «râului existenței».

După ce s-a umplut «Cetatea» de apă, nu în sensul de inundație, ci în sensul de grădină udată, «apa de viață» prin cele douăsprezece porți ale «Cetății», prin canalele pentru ea mai dinainte construite, a început să se reverse în afara «Cetății» ca o ploaie în toate direcțiile.

Am uitat să spun ce-a fost cu „Pământul” inițial, cel „pustiu și gol”. „Pământul” – „satul” construit în apropierea «Cetății» – atunci fără formă și pustiu, a avut un singur rol: era punct de reper exterior pentru «Cetate», un fel de lună, menit ca «lumina» din «Cetate» prin zidurile ei să se proiecteze pe el. Așa «Instituția Iubiri» a putut să țină cont de «zile», căci în «prima zi» «Instituția Iubirii» s-a făcut lumina de pe «Munte» proiectată prin porțile și zidurile «Cetății» pe «Pământ», și în aceiași clipă a indus «Cetății» o mișcare de rotație de două «ore cerești» pentru fiecare nuanță de culoare proiectată pe «Pământ». După o trecere a fiecărei culori (din cele douăsprezece) proiectate pe «Pământ», în Ceruri trecea «o zi». Așa a fost în prima zi: lumina «Instituției Iubirii», «Pământ» în depărtare și o mișcare de rotație a «Cetăți Heruvimilor».

În «ziua a șasea» «apa de viață» a Iubirii revărsată din «Cetate» pe cele douăsprezece porți ale ei, s-a transformat în «nori». «Norii» au înconjurat «Cetatea», chiar mai mult, prin curenții de aer formați, «norii» au ajuns pe «Muntele Iubirii». Când a venit apusul «Instituția Iubirii» s-a odihnit. Era «ziua a șaptea» în «Cetate», iar în următoarea zi «Iubirea» avea să «creeze», stând pe «Tronul» ei, heruvimii. Pentru aceasta «Iubirea» a sfințit și a binecuvântat «ziua a șaptea», ca noii veniți în familia «Iubirii» să fie binecuvântați și sfinți.

Draga mea, devine puțin complicat de scris ceea ce am văzut în stele... mă voi strădui, cu gândul la stele și cu gândul la tine.

În «ziua întâi» «a săptămânii a doua», din «norii» strânși în jurul «Muntelui» «Iubirea» a făcut heruvimii. Toți au făcuți în această zi; făcuți din «norii apei de viață»; făcuți de Atotputernicie într-o clipă. Acesta a fost ultimul act al «Iubirii» de exercitare a atotputerniciei. Tot «Muntele» a fost plin de heruvimi strălucitori și plini de slavă. Erau îmbrăcați în slavă de o lumină albă; erau binecuvântați și sfinți pentru că «Instituția Iubirii» era sfântă, și radia slavă și binecuvântare.

Heruvimii au fost creați maturi, de o tinerețe în amiaza ei. Fiecare era unic după cum «Iubirea» era unică în raport cu ei; erau ființe capabile de relaționare, inteligente, fiecare cu abilități deschise la dezvoltare nelimitată. În inimă erau copii, aveau inima curată, erau precum «Iubirea», neprihăniți.

În primele clipe, asemenea unui bebe nou născut, au văzut înaintea ochilor lor o «Lumină» plină de strălucire, era «Iubirea» înaintea lor, așezată pe «Tron de Slavă». După ce ochii li s-au acomodat, pe «Tron» au văzut Șechina, erau Trei, păreau a fi ca ei, heruvimii, dar într-o clipită și-au dat seama că Cei Trei erau mai mult. De pe «Tron» s-a auzit: Eu sunt Cel-ce-Era («O»), Cel-ce-Este («I») și Cel-ce-Vine («O»), slava părea acum o slavă de trei culori – albastră, purpurie și cărămizie – amestecate, ca și împletite (întrepătrunse).

În aceeași clipă heruvimii au strigat toți ca într-un glas de cântec: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!” Cântecul lor a fost ca o reacție de fotosinteză, din inimă, natural ca parfumul unei flori... încă îl repetau când de pe «Torn» «Iubirea» i-a întrerupt rostind Legea Iubirii: „Să iubești pe Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta!”... s-a făcut o pauză... apoi a continuat: „Să iubești pe fratele tău ca pe tine însuți!”... și din nou s-a auzit cântecul mulțimii impresionante de heruvimi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!”, repetând și iar repetând, până când «Iubirea» s-a ridicat de pe «Tron».

Strigătul în cântec al heruvimilor a fost ca «o explozie» de sunet și vibrație ce a împrăștiat și purtat pe undele lui «norii calzi de apă de viață» de pe «Munte» și din jurul «Cetății» în spațiul gol și nesfârșit... spațiu unde urma să fie construit Universul.

 

***

 

Draga mea, acum vine partea mai grea în care voi încerca să-ți explic proprietățile speciale ale «apei de viață», ale «râului de viață», ale «norilor de viață», și implicit, ale heruvimilor... voi avea nevoie de cuvinte noi... inventate.

Primul scop pentru care au fost creați heruvimii a fost relaționarea. A fost visul «Iubirii» să creeze ființe cu care să relaționeze, și care la rândul lor să relaționeze între ele. Deși relația din interiorul «Instituției Iubirii» a fost suficientă, și alte ființe erau nenecesare «Iubirii», visul a determinat «Iubirea» să creeze... cândva, ți-am zis că ne-a visat pe noi; însă la început au fost heruvimii.

Al doilea scop pentru care au fost creați heruvimii a avut în vedere Universul, crearea lui. «Iubirea» ar fi putut să creeze Universul într-o clipă, din nimic. A ales însă o altă variantă: heruvimii. Heruvimii au fost creați ca agenți de construire, dezvoltare și mentenanță ai Universului. Se spune despre «Iubire» că „zice și se face” și mulți au înțeles greșit. Când spui despre un compozitor că „compune și se cântă” poți să înțelegi fie că el compune și tot el cântă, fie poți să înțelegi că el compune și cântă în același timp. Lucrurile se schimbă când detaliezi informația în felul următor: „Compozitorul are o orchestră; el compune și se cântă.” Acum se poate înțelege că orchestra e cea care cântă și e posibil ca el să fie dirijor. În acest context afirmația „zice și se face” capătă sens deplin în cuvintele: „zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă.”

Heruvimii au fost creați din «nori de apă de viață»; «Iubirea» le-a dat formă și contur, chip și asemănare; «Lumina de pe Tron» i-a chemat la viață, și într-o clipă au fost ființe vii.

Spre deosebire de noi – care suntem ființe materiale, heruvimii sunt ființe «amateriale» (α-materiale); noi suntem „spectrali” – cu trup făcut din țărână, ei sunt «aspectrali» (α-spectrali). În Univers există două categorii de elemente: „substanțe” fizice în diferite forme de agregare și substanțe nefizice, sau «asubstanțe» (α-substanțe).

Există o diferență majoră între oameni (ființe materiale) și heruvimi (ființe amateriale), e vorba de „frecvența” în care se operează. Noi suntem incapabili din punct de vedere empiric să percepem dincolo de material. Lumea percepută de noi e ca o imagine („jpg”), lumea percepută de heruvimi e mai mult, e o „imagine dinamică” („gif”) din două cadre. În „frecvența” noastră putem opera doar în cadrul material; heruvimii pot opera în ambele cadre, atât în cel material cât și în cel «amaterial» (α-material). Pentru noi rezultatul adunării 1 + 1 este întotdeauna 2, pentru ei poate fi și 0 (zero); pentru noi H₂O e apă întotdeauna, pentru ei poate fi și nimic; pentru noi constantele materiei („substanțelor”), constantele lumii (ex. valoarea lui π) sunt fixe, pentru ei sunt relative.

Din această perspectivă, dacă Universul ar fi muzică, noi am fi capabili doar să-i percepem sunetul, pauzele ar fi dincolo de capacitatea noastră de a le auzi. Noi operăm cu perceptibilul, ei pot opera și cu neperceptibilul (nostru). Pentru noi un minut e 60 de secunde, un centimetru e de 10 milimetri; sunt valori stabilite convențional în urma observației, sunt valori fixe; pentru ei nu sunt așa. Din contră, e în obligația lor de mentenanță să supravegheze și să mențină constantele în valorile care sunt; e responsabilitatea lor să susțină Universul.

Fiecare element material (chimic) e ca un folder arhivat („zip”) cu parolă. Ei cunosc parola fiecărui element material, îl pot dezarhiva, recombina cu alte fișiere dintr-o altă arhivă, și apoi rearhiva cu parolă, și pot face lucrul acesta atât de ușor cum florarul ia un buchet de flori sau mai multe, le desface, le recombină și face alt buchet de flori.

Există un aspect important în legătură cu «asubstanțele» (α-substanțele) care stau la originea Universului, ele sunt «aspectrale» (α-spectrale) și «amateriale» (α-materiale), imposibil de perceput empiric; ele sunt: iubirea, bucuria, pacea, credința, speranța, bunătatea, credincioșia... sunt «asubstanțe» (α-substanțele) percepute (doar) de inimă; inima poate schimba valoarea timpului, a spațiului și a materiei... le poate contracta sau dilata... „dacă ați avea credință (α-substanță) cât un grăunte de muștar (cantitate), ați zice muntelui acestuia (materiei): ‘Mută-te de aici colo’, și s-ar muta.”

Heruvimii sunt ființe «amateriale» (α-materiale) cu posibilitate (responsabilitate) de a prelucra materialul. Nu există în Univers „substanță” (material) care să nu conțină și «asubstanță» (α-substanță). Prin «amaterial» (α-material) se prelucrează materialul... Universul, precum iubirea, e cald, iar în unele zone mult prea cald... însă rece e doar în excepție; căci azi există o excepție... o să-ți explic mai pe larg despre ea mai încolo.

 

***

 

Revin la momentul «primei zile» a heruvimilor...

În momentul în care «Iubirea» s-a ridicat de pe «Tron», heruvimii au observat că Cei Trei Se mișcau ca Unul; S-au ridicat în același timp, S-au îndepărtat de Tron în același timp, făcând pașii la fel și după un număr de șapte pași S-au despărțit, fiecare vorbind cu alți heruvimi. Le dădeau nume, le spuneau „bun venit” în familia «Iubirii». Se observa prin slava Lor că erau îmbrăcați în culori diferite: slava Unuia dădea ușor în albastru, a Altuia în purpuriu și a Celuilalt în cărămiziu. S-a constatat după un timp că erau culorile răsăritului, amiezii și apusului.

«Prima săptămână» a fost de școală și acomodare, au deprins cântatul la instrumente, au învățat despre materie și α-materie, și modul de a le gestiona. Sau legat multe prietenii. Se poate spune că primele «șase zile» pentru ei au trecut repede. Apoi a venit primul apus de început de «Sabat»; apus, pentru că «zilele» și «Sabatul», se socoteau începând cu seara; culoarea ei proiectată pe «Pământ» era purpuriu. Atunci s-au strâns toți heruvimii în jurul «Tronului», pe «Munte». Când S-au apropiat Cei Trei în apropierea «Tronului» S-au sincronizat, au pășit cei șapte pași în același ritm și S-au așezat pe «Tron» în același timp. De fiecare dată când Se așezau sau Se ridicau de pe «Tron», slava Lor strălucea mai intens, era ca un puls de viață, iubire, bucurie, putere... iar heruvimii reacționau fericiți în cântare. Din nou «norii de α-materie și apă de viață» la vibrația cântecului heruvimilor răspândeau α-substanța (α-materia) în spațiul nesfârșit.

Heruvimii au observat că culorile slavei Celor Trei în fiecare «Sabat» erau în altă ordine. Mai târziu au înțeles că guvernarea «Instituției Iubirii» era prin rotație la fiecare «Sabat». De data asta se nimerise ca Cel-ce-Era să fie culoarea asfințitului (purpuriu), Cel-ce-Este să fie culoarea în amiază (albastru), Cel-ce-Vine să fie culoarea răsăritului (cărămiziu). Se știa că «Sabatul» următor Cel-ce-Era va fi Culoarea-Amiezii, Cel-ce-Este va fi Culoarea Răsăritului și Cel-ce-Vine va fi Culoarea Asfințitului. Nu-și schimbau hainele, în fiecare «Sabat» Altul dintre Cei Trei era Cel-ce-Este («I»). Un «Sabat» era purpuriu, apoi următorul albastru, urmat de cărămiziu; nu culoarea «Sabatului» se schimba, ci Cel-ce-Este de pe «Tron». Așa a fost în primii șapte ani. Așa se făcea deosebire între Cei Trei. În felul acesta era mai simplu, când se aflau pe «Tron» și te aflai în situația să fi față în față cu Ei, așa Îi deosebeai mai ușor. Erau Trei, dar gândeau ca și Unul.

La început acest gând sincronizat a fost o curiozitate între heruvimi. Unii I-au testat cu întrebări când se întâlneau cu Ei în pe rând în «Cetate». Au fost surprinși cum la aceeași întrebare răspundeau exact cu același răspuns, ca și cum, deși erau la distanță mare Unul de Celălalt, Se înțelegeau la răspuns. Uneori răspundeau zâmbind: „Ți-am mai răspuns acum câteva minute”, deși răspunsul nu-L dăduse El, ci Altul dintre Cei Trei. Au fost deseori surprinși fredonând aceiași melodie, deși nu erau în același loc. Uneori, la întrebări serioase, Unul dintre Ei răspundea zâmbind: „Nu știu răspunsul la întrebarea asta... întreabă-L pe Cel-ce-Era”, sau „Cel Albastru îți poate da răspunsul”. În felul acesta dădeau dovadă de modestie sau dădeau slavă Unul Celuilalt. Într-un fel împlineau și Ei Legea Iubirii; fiecare dintre Ei iubeau pe „Fratele” Lor ca pe Ei Înșiși.

Nu toate întrebările primeau răspuns, la unele întrebări se răspundea: „Acum nu înțelegi, dar cu trecerea timpului tu însuți vei înțelege răspunsul la această întrebare.”... și după un timp chiar așa era.

În primii «șapte ani» cerești (ai «Cetății») Universul s-a dezvoltat ca o metropolă, în toate direcțiile în jurul «Cetății»... stele după stele, galaxii după galaxii, sisteme astrale cu potențial de planete locuibile după sisteme astrale. Părea totuși că se dezvoltă greșit. Heruvimii primiseră ordine clare în ce ritm de dezvoltare să lucreze. Era clar pentru ei, că se putea și altfel, mult mai repede. Primele galaxii au fost nelocuite, deși era atât de mult potențial în ele. Nu s-a știut multă vreme de ce Universul a fost construit să dea impresia unei explozii din «Cetate».

În fiecare «al șaptelea an», era Sărbătoarea Începutului... în acest «an» nu se construia nicio lume locuibilă... așa era „Legea celui de-al șaptelea an”... în anul al optulea s-a construit prima planetă locuibilă, era un «an purpuriu»... căci începând cu anul «al șaptelea» Ceresc ordinea de succesiune pe «Tonul Iubirii» s-a schimbat, nu se mai făcea în fiecare «Sabat», se făcea din «an» în «an», iar Sărbătoarea Începutului, comemoratoare a zilei în care heruvimii au fost făcuți, marca trecerea de la Un Cel-ce-Este, la Altul. Între timp «Muntele Iubirii» primise numele de „Muntele Adunării Dumnezeilor”, iar platoul unde era «Tonul Iubirii» primise numele de „Capătul Miază-nopții”.

Planetele locuibile, și sistemele astrale în care se aflau, necesitau mai multă atenție. Erau construite sub directa supraveghere a Unuia dintre Cei Trei, de obicei Celui-ce-Era îi revenea această responsabilitate.

Când au apărut primii planetari, a fost mare bucurie în sânul «Iubirii» și în familia extinsă a «Iubirii», între heruvimi. «O lună de zile» a ținut sărbătoarea. Nu toți heruvimii au putut participa direct, unii s-au bucurat de la distanță, printr-un fel de ferestre în spațiu. Bucuria a fost mare pentru toți. Planetarii erau atât materiali, cât și α-materiali, lumea lor era și ea în dublă ipostază. Deși ființe diferite în natură și limitate în putere în comparație cu heruvimii, planetarii erau considerați a fi parte din «familia Iubirii», frați ai heruvimilor. Un heruvim a fost desemnat să ocrotească lumea noilor veniți, iar împreună cu echipa lui de heruvimi aveau sarcina de a susține în echilibru toate elementele de care depindea buna funcționare a sistemului astral și a tuturor elementelor necesare existenței primei perechi de planetari. Perechea aceasta a primit numele de «fiu și fiică» a Celui-ce-Este; cum au fost numiți și heruvimii în ziua în care au fost făcuți.

După sărbătoare, o mare parte dintre heruvimi s-a întors în «Cetate», iar alți s-au întors la «sarcinile» lor. Fiecare heruvim, sau echipă de heruvimi, își primeau sarcinile de lucru de la «Instituția Iubirii», deși erau notate, și alese prin tragere la sorți, «Instituția Iubirii» le rostea cu voce tare în timp ce le înmâna heruvimilor. Totul s-a făcut prin «poruncă rostită» de Cel-ce-Este, de pe «Tron». Cel-ce-Este, nu era niciodată pe «Tron», fără Cel-ce-Era și fără Cel-Ce-Vine. Niciodată nu se primeau «sarcini» în «Sabat», și în general «sarcinile» nu erau mai lungi de «șase ani»; cele mai lungi de «șase ani» erau împărțite în altele mai mici, preluate de mai multe echipe de heruvimi.

Era – este și va fi – «Sabat» în fiecare «a șaptea zi». La apus purpuriu toți heruvimii prezenți în «Cetate» se adunau în jurul «Tronului Iubirii». Uneori Cei Trei îi așteptau pe heruvimi, venind pe «Tron» cu ore mai devreme. Discutau între Ei vizibil, uneori erau surprinși râzând. Își povesteau întâmplările din anumite relaționări cu heruvimii. Pentru Ei nu era necesar să vorbească, erau în același gând. Se pare că o făceau intenționat, în felul acesta vedeau și heruvimii bucuria și fericirea provocate de ei «Iubirii». Erau și «Sabate» când Cei Trei Se lăsau așteptați, intenționat... așa au cunoscut heruvimii așteptarea, dorul, nerăbdarea. Uneori veneau pe rând, așteptând și Ei, să Se strângă Toți; abia când erau împreună, făceau cei șapte pași în sincron în mersul lor spre «Tron».

Fiecare «Sabat» era unic. Când «Iubirea» se așeza pe «Tron», un exces de puls de α-substanțe și slavă se extindea în jurul «Tronului», era un fel de îmbrățișare caldă plină de energie, bucurie, dragoste, pace, fericire. Această atmosferă specială ținea intens tot «Sabatul», însă efectele vibratoare ale ei țineau până la următorul «Sabat». În felul acesta heruvimii își primeau puterea. Fiind ființe α-materiale, apa și hrana lor erau α-materiale; Cel-ce-Este era Pâinea și Apa lor. Își luau energia din închinare, prin cântec de slavă... cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!” Deși aceste cuvinte par a fi strofă sau refren, aceste cuvinte erau ca o pauză a cântecului lor; aveau orchestră, aveau dirijor... iar fiecare dintre ei era compozitor. În fiecare «Sabat» se intonau alte cântări, noi. Însă «Sabatul» nu era doar cântare, era și simpozion, era și colocviu. Heruvimii întrebau, «Iubirea» răspundea. Nu se vorbea despre dezvoltarea și mentenanța Universului, se discutau doar chestiuni de familie. În «Sabat» toți heruvimii de pe «Munte» relaționau cu «Iubirea» și unii cu alții. După «Sabat» vorbeau și despre „munca” lor sau dezbăteau situații întâlnite și modalități de eficientizare a activității lor.

În «Cetate» nu era noapte, «Iubirea» era lumina ei. Iar când Cei Trei nu erau pe «Tron», așa cum apa «râului de existență» nu înceta să curgă niciodată de sub «Tron», tot așa nici «lumina de viață» nu înceta niciodată să lumineze dinspre Tron. Deși «Iubirea» era sursa atât a «apei vii» de sub Tron, cât și a «luminii vii» de deasupra și din jurul lui, nu era necesară prezența permanentă a Celor Trei pe «Tron». Era ca cum și sub «Tron» în Sabat se strângea rezerve de «apă vie» pentru întreaga săptămână ce urma, și pe «Tron» și-n jurul lui, se strângea rezerve de «lumină vie» pentru următoarea săptămână. «Iubirea» era izvorul «apei vii» și tot «Iubirea» era izvorul «luminii vii».

«Tronul Iubirii» era în formă de jumătate de cerc, întotdeauna cu fața spre „Pământ” – „luna” pe care se proiectau în lumină culorile «Cetății». Locul în care Se așeza Cel-ce-Era («O») se afla în totdeauna în partea stângă, ca și cum am privi noi Soarele în răsărit; Cel-ce-Este Se așeza în mijloc, ca și cum am privi noi Soarele la amiază; iar Cel-ce-Vine («O») se așeza întotdeauna în dreapta, ca și cum am privi noi Soarele la apus.

«Râul existenței» ieșea de sub «Tron», de sub locul unde stătea Cel-ce-Este («I»), curgea înainte, în direcția în care la depărtare de «Munte» și «Cetate» se afla „Pământul”. În direcția aceasta curgea șapte pași, din pașii «Iubirii», apoi se vărsa într-un «lac» ce înconjura «Tronul Iubirii». Din acest «lac de apă de viață» curgeau de pe «Munte» patru râuri în cele patru direcții ale laturilor «Cetății». La baza «Muntelui» aceste râuri se vărsau într-o «mare», iar din ea curgeau alte douăsprezece râuri spre cele douăsprezece porți ale «Cetății». Între «Cetate» și zidurile ei era din nou un «lac» în care se vărsau cele douăsprezece râuri, iar peste care erau douăsprezece poduri. Pe marginile acestor poduri treceau câte două râuri, ce continuau pe porțile deschise și se revărsau ca niște ploi în cascade pe cele trei laturi ale porților «Cetății». Porțile deschise erau ca niște prelungiri exterioare, ale podurilor interioare. Pe poduri, în «Cetate», pe ambele margini ale râurilor, în partea de interior a podurilor era «pomul vieții», era ca un zid viu, formând o arcadă, iar în vârf se unea cu arcada celuilalt «pom de viață» al celeilalte margini de pod. Același lucru se făcea și pe partea exterioară a podului părând că «pomul vieții» exterior laturii podului se pierde în lacul peste care podul trecea. Pe porțile deschise ale «Cetății», deși udate de «râuri de viață» nu creșteau pomi. Asta era o excepție, căci pe oriunde trecea «râul vieții», de dreapta și de stânga lui creștea «pomul vieții». Nu era un «pom» obișnuit, era în parte pom, în parte un fel de viță de vie.

Râurile principale erau unite prin râuri mai mici și pârâiașe formând o rețea de ape și de «pomi de viață» de toate formele și mărimile, făcând din «Cetate» o imensă gradină plină de o verdeață vie și plină de pomi și de flori. Erau tot felul de păsări și animale în «Cetate»; umpleau «Cetatea» cu alte forme (vii), cu farmec și culoare; joacă, cântec și bucurie.

«Cetatea» era pe mai multe nivele, însă la fiecare nivel erau râuri și pârâiașe, pomi de viață și flori. Pe atunci nu exista nici măcar noțiunea de „a muri”; «Cetatea» era un sistem complex de viață fără de sfârșit, era căminul heruvimilor și locul unde a început existența a tot ceea ce este viu.

În «acea prima zi», când «norii de viață» erau pe «Munte» și în jurul lui, când «Instituția Iubirii» a făcut heruvimii, pe când ei erau doar formă și chip din «nori de viață» construiți, în ei nu se afla viață. «Iubirea» a suflat spre ei ca un vânt porunca: «Fiți vii!», și din momentul acela au trăit. Heruvimii (serafimii), privind spre «Tron», au văzut la început o «Lumină albă» de slavă când au auzit: Eu sunt Cel-ce-Era, Cel-ce-Este și Cel-ce-Vine; apoi la scurtă vreme au văzut că slava părea a fi o slavă de trei culori – albastru, purpuriu și cărămiziu – amestecate și împletite. Până în ziua de azi între heruvimi e mister; ei nu știu dacă acea primă «Lumină albă» a fost slava Unuia care din momentul existenței lor S-a făcut Trei, sau Cei Trei, în acele momente S-au succedat pe «Tron», fiind Cel-ce-Este, atât de rapid încât chiar și pentru ei, heruvimi α-materiali, cele trei culori ale slavei dădeau într-una... «albă».

Draga mea, mai vreau să-ți spun câteva lucruri despre «Munte», «Tron», «Cetate» și „Pământ”... Pe «Munte» – din perspectiva noastră materială – se întâmpla o minune, chiar mai multe... Deși heruvimii se aflau de jur împrejurul «Tronului Iubirii», în mod normal ne-am aștepta ca o parte din heruvimi să-L vadă pe Cel-ce-Este din lateral, alții din spate, iar ceilalți din lateralul celălalt, și doar o pătrime dintre ei să stea față în față cu «Iubirea», însă nu era așa. Indiferent unde se aflau pe «Munte» ei vedeau «Iubirea» din față, era un fel de proiecție a realității «Feței Iubirii» pentru fiecare dintre ei, indiferent în ce poziție se aflau față de «Tron». Toți vedeau cei șapte pași în sincron ai «Iubirii» venind spre ei. Abia când «Iubirea» începea să pășească pe «lacul» din jurul «Tronului», și Cei Trei Se desincronizau, vedeau «Iubirea» pășind în direcția în care se afla „Pământul”, apoi Cei Trei Se despărțeau.

Deși «Cetatea» se rotea, «Muntele» și «Tronul» nu se învârteau. «Muntele» și «Tronul» întotdeauna se aflau cu fața spre „Pământ”. Când călcau Cei Trei pe lacul din jurul «Tronului», «apa lacului» se cristaliza sub picioarele Lor. Niciun heruvim nu trecea dincolo de acel lac, era «Lacul Tronului». Când heruvimii părăseau «Muntele» apa «mării» din jurul «Muntelui» se cristaliza sub picioarele lor, făcând-se un fel de pod sub fiecare pas. În felul acesta «Cetatea» se putea roti, fără ca «Muntele» să fie afectat de rotația ei. Rotația «Cetății» era neperceptibilă, așa cum rotația lumii în care trăim ne e imperceptibilă.

Șapte rotări – în raport cu axa sa – ale «Cetății» erau «o săptămână». «Patru săptămâni» erau «o lună». «Doisprezece luni» erau un «an». Fiecare «al șaptelea an» era socotit a fi «an Sabatic», acest «al șaptelea an» era un «an special». După șapte «ani Sabatici», «anul al cincizecilea» era socotit Jubileu. La fiecare «cincizeci de ani» era un Jubileu.

În «anii Sabatici» era Sărbătoarea Începutului, comemorarea zilei de „naștere” a heruvimilor, era o sărbătoare de «șapte zile», începea în «ziua întâi» și se termina în «Sabat», se ținea «în săptămâna a doua a lunii întâi». Întreg «anul» era special, în acești «ani» nu se construiau planete locuibile. În «anul Sabatic» toți planetarii trebuiau să sărbătorească o săptămână în «Cetate», începând cu «săptămâna a treia a primei luni». Planul a fost ca pe măsură ce planetele locuibile aveau să fie populate cu planetari sărbătoarea să dureze «întregul an». «Prima săptămână» era rezervată Celor Trei, «a doua» heruvimilor, restul «anului» era planificat a fi sărbătoarea planetarilor, câte «o săptămână» pe rând, iar cu trecerea timpului, în grupuri de planetari.

În anii Jubiliari era Sărbătoarea Reînnoirii, se serba în «Cetate» în «ultima săptămână» a fiecărei «luni» a acestui an special; în această «săptămână» participau la început doar planetarii. Se ținea pe «Munte», primele «șase zile» fără heruvimi. Era un fel de întâlnire cu ușile închise, așa cum în «ani Sabatici» în «săptămâna heruvimilor» erau doar heruvimi. La Sărbătoarea Reînnoirii participau doar «fiii Celui-ce-Este», primul făcut de parte bărbătească a acelei lumi nou create; „Adamul” fiecărei planete noi locuibilă. La sfârșitul «săptămânii», în «Sabat», participau și heruvimii, toți cei care puteau fi prezenți.

Sărbătoarea Reînnoirii ținea un «an ceresc». Fiecare «an al cincizecilea» era special. Dacă în anii obișnuiți de regulă (erau și excepții) se construia o lume locuibilă pe «an», în «anul al cincizecilea» se construiau sau se inaugurau douăsprezece lumi; câte una pentru fiecare «lună». În felul acesta se recuperau «anii Sabatici» în care nu se construia și nu se inaugura nici o lume (nou locuită). Tot de Sărbătoarea Reînnoirii mai ținea și un altfel de Jubileu, Jubileul celei de a cincizecea lumi. La fiecare a cincizecea lume de planetari era un Jubileu; o sărbătoare specială de «șapte ani». Spre deosebire de celelalte planete (locuite), planetele acestea jubiliare se construiau în vecinătatea «Cetății»... multă vreme nu s-a știut de ce. Între heruvimi a circulat ideea că aceste planete jubiliare erau considerate un fel de „întâi născut”, planificate a fi planete de sistem ale «Cetății»... Heruvimii au întrebat «Iubirea» despre ele și tot ce au reușit să afle a fost că în timp vor afla răspunsul, cum au găsit singuri răspuns la alte întrebări din trecut.

Anii au trecut...

 

***

 

Anii au trecut, trecuse și primul Jubileu, se inaugurase și prima lume jubiliară. Universul se dezvolta cald, frumos, perfect și armonios. Era un «an purpuriu» când unii dintre heruvimi au observat Fața Celui-ce-Este proiectată pe „Pământ”. Se pare că în condiții atmosferice speciale nu doar slava de pe «Tron» se proiecta pe „Pământ”, însă uneori chiar Chipul Celui-ce-Este se proiecta pe „Pământ”. Nu toți heruvimii au văzut-o, însă fenomenul acesta a devenit o curiozitate printre ei. Se spune că doar în «anii purpurii» se proiecta. Fenomenul ăsta a rămas un mister, pentru mulți imposibil în mod natural, în «anaturalul» (α-naturalul) cunoscut de ei.

Între timp unul dintre heruvimi s-a remarcat în mod excepțional. Era cunoscut, admirat și cunoscut de toți. Devenise cel mai înțelept, și cel mai capabil să asimileze însușirile «Iubiri». De la început, din primele momente ale existenței lui, a dat dovadă de o curiozitate și dorință de dezvoltate ieșite din comun. Avea charismă, era parcă mai frumos – e greu de zis într-o lume în care totul, toate au fost create în mod desăvârșit.

Între timp devenise conducătorul principal de laudă și slavă la adresa «Iubirii de pe Tron»; întrebările lui erau profunde, și era plin de dorință de a cunoaște cât mai mult. Era primul în descoperirile lui, în timp a devenit oarecum protector. Ținea pentru el ceea ce descoperea sau povestea cu Unul dintre Cei Trei. Când alți frați veneau la el să-l întrebe, răspundea și el, atunci când știa răspunsul: „La întrebarea asta tu însuți cu puțin efort vei afla răspunsul”, iar atunci când nu știa, răspundea sincer că nu știe răspunsul, dar va încerca să dea de el. Și într-adevăr căuta răspunsul, îl găsea și apoi zâmbind îl căuta pe cel ce-l provocase la cercetare, întrebându-l dacă a aflat răspunsul între timp. La răspuns cu „N-am aflat” el răspundea zâmbind: „Eu l-am găsit!”

Devenise un fel de frate mai mare, toți îl admirau și îl iubeau în mod deosebit. Un heruvim l-a provocat spunând că și alți heruvimi în «ani purpuri» văd Fața Celui Purpuriu proiectată pe „Pământ”. La început fenomenul acesta a fost o curiozitate, în timp a devenit o provocare, iar mai târziu s-a ales cu o obsesie. Era ceva nou pentru el.

Din ce în ce mai mult s-a apropiat de Cel Purpuriu cu tot felul de întrebări în legătură cu „Pământul”, iar după insistențe a aflat că planul «Iubirii» este să facă din „Pământ” o lume jubileu, planeta cu numărul o sută. Acestui heruvim i-a plăcut ideea și pentru un timp a uitat de obsesia lui în legătură Fața Celui Purpuriu proiectată pe „Pământ”.

La vremea aceea acest heruvim era mai mult cu responsabilități de «Sabat», de închinare; compunea mult și îi plăcea ca «Sabatele» să-i poarte cât mai mult amprenta. De obicei se trăgea la sorț ce avea să se cânte în «Sabat», cu trecerea timpului a strecurat doar compoziții de ale lui. Nu călca nicio lege, nu era vinovat de nimic, din contră, își spunea el, porunca spune să iubești «Iubirea» „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”.

După un timp s-a strecurat în gândul lui ideea că i-ar plăcea și lui să fie ocrotitor de lume, și ce lume ar fi mai potrivită pentru el, decât „Pământul”, că ar putea în «Sabate» să lase grija de „Pământ” câte unuia din frații lui, iar el în «Sabat» și-ar putea continua activitatea care-i plăcea atât de mult: dirijor de laudă la adresa «Iubirii».

Iubea «Iubirea» sincer, era de neoprit în orice «sarcină» primea, însă de la Jubileu a cerut să fie prin «Cetate», pe «Munte». Erau atâtea de făcut și în «Cetate» și în «Sabat». «Iubirea» a ridicat dorința lui înaintea heruvimilor în Sfatul Heruvimilor de după «Sabat», căci era o problemă mai mult de natură administrativă a «sarcinilor», și toți heruvimii au răspuns afirmativ la solicitarea lui. Așa a ajuns acest heruvim să petreacă mai mult timp în «Cetate», mai mult decât oricare dintre frații săi pe lângă «Tron».

Într-o zi L-a căutat pe Cel-Purpuriu, care devenise favoritul lui și I-a zis că s-a gândit mult și că vrea să fie heruvim ocrotitor al „Pământului”. Că s-a gândit și că cu o echipă de heruvimi aleși de el va putea să împartă cele două sarcini, cea de la «Tron» și cea de ocrotitor al „Pământului”. Cel-Purpuriu i-a zis inițial că nu se poate, că legile administrative cer ca împărțirea «sarcinilor» să se facă prin tragere la sorți și că încă e devreme, construirea „Pământului” ca planetă locuibilă încă nu a fost inclusă în nicio «sarcină» și nici postul de ocrotitor al lui. Lucifer a insistat cu iubire și respect, astfel încât «Iubirea» i-a promis că cu prima ocazie va aduce înaintea tuturor planul «Iubirii» în legătură cu „Pământul” și solicitarea lui... și așa a fost, și toți heruvimi s-au bucurat cu „Da.” la solicitarea acestui heruvim.

Însă mintea lui Lucifer frământa idei în noi cap, la care nu se mai gândise până atunci, dar care i se păreau interesante. N-a vorbit cu nimeni despre ele... un timp nici măcar cu el. Erau idei la limită de Lege. Iubea «Iubirea», își iubea frații... se gândea... apoi un timp se îndepărta de acel gând... problema lui era în legătură cu «viața».

Heruvimii puteau să facă orice, erau semi-atotputernici. Știau că «Iubirea» e Atotputernică, deși nu au văzut-o niciodată în acțiune. Știau că existența lor a fost un act creator al Atotputerniciei. Într-un «Sabat» au cerut permisiune să adauge la expresia: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!” și recunoașterea atotputerniciei «Iubiri», și de atunci au început să cânte: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine, Cel Atotputernic!”

Atotputernicia «Iubirii» se regăsea și în incapacitatea heruvimilor să dea viață ființelor create. Puteau să facă orice. De la stele la alte stele, de la un element la alt element, puteau combina sisteme astrale, puteau influența și ghida galaxii, erau magicieni în microcosmos și în macrocosmos cu multă ușurință, jonglarea cu materia era o joacă pentru ei... până la un punct: «viața». Viața apărea prin poruncă și suflare a «Iubirii». «Iubirea» era viața... treaba asta era un mister pentru Lucifer. Nu avea invidie, gelozie sau orice altceva nederivat din iubire. Era curios până la obsesie pe acest subiect. A cercetat asiduu, a combinat în toate formele posibile toate cunoștințele sale pentru a afla «secretul vieții». Voia să afle acest mister înainte ca «sarcina» cu construirea „Pământului” locuibil să-i fie înmânată și „autorizația de lucru” să-i fie poruncită.

Trecuse mai mult de jumătatea celui de-al doilea jubileu. Mai erau «douăzeci și ceva de ani» până la următorul Jubileu, pentru că „Pământul” împreună cu alte unsprezece lumi urma să fie construit într-un «an jubiliar», «al o sutălea» ceresc... lui Lucifer îi venise o idee nouă... o idee interpretabilă: putea fi în Lege, putea fi în afara ei... era o bănuială, o bănuială neverificabilă: s-a gândit că poate puterea «Iubirii» de a da viață vine din închinarea și slava pe care I-o dau ființele create; că poate α-substanța are și alte efecte decât cele cunoscute de heruvimi. Până la urmă heruvimii își primesc energia din α-substanța primită de la «Tron» când «Iubirea» stă pe el, dar și din relaționarea dintre heruvimi. Dacă nu cumva puterea «Iubirii» de a da viață vine din cantitatea imensă de α-substanță pe care heruvimii I-o oferă «Iubirii» prin închinare?... se întreba heruvimul.

Trebuia să vină cu o propunere... până la urmă era libertate în exprimare. Până atunci nimeni nu s-a întrebat ce se întâmplă dacă Legea Iubirii e încălcată. Iubirea era ceva natural pentru ei, cum e respirația pentru noi. Nu se cunoștea conceptul de moarte, pentru că în Univers nimic nu murea; în cele mai multe cazuri, se transforma. Nu a vorbit cu nimeni, însă în capul lui se învârteau ideile cu viteza luminii. Știa că problema lui e Legea Iubirii, că în stipulările ei cu privire la iubirea în relație cu «Iubirea Creatoare» se includea și închinarea: toată inima, tot sufletul, toată puterea. Însăși cântecul din prima zi, „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-este, Cel-ce-Vine”, și însăși reacția lor naturală fusese închinare.

A găsit o soluție inovatoare, un argument imbatabil, zicea el; imposibil să nu fie acceptat de toți, inclusiv de «Iubire»... însă ceva necunoscut lui până atunci se strecura în sufletul lui, și anume, ideea că mai dinainte de orice început «Iubirea» ar fi știut rezolvarea la problemă (problema lui), dar din prea multă iubire de Sine – și de Ei între Ei – a ascuns-o și, astfel, intenționat a fost formulată Legea Iubirii în favoarea Celor Trei... din momentul acesta Lucifer a început să „zboare” spre abisul «căderii» sufletului lui.

Soluția lui era logică, aparent în armonie cu Legea Iubirii, ideea în teorie era simplă, fără să afecteze α-asubstanța nimănui, și toți (în teorie) erau împliniți: heruvimii se închinau în continuare «Iubirii», planetarii se închinau la heruvimi, iar celelalte viețuitoare (păsări, înotătoare, animale) se plecau în fața planetarilor; toți își primeau închinare, toți împlineau porunca: să iubești pe superiorul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta; și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Singura problemă era redefinirea autorității, dar nu era problema heruvimilor, ci a planetarilor, căci viețuitoarele oricum erau supuse planetarilor.

Lucifer se grăbea... trebuia să-și prezinte ideile revoluționare cât mai repede. Se gândea el că închinarea are nevoie de timp până își va face efectul, astfel încât, la următorul Jubileu să fie el cel care va insufla viață în planetarul „Pământului”. El a ascuns intenția lui de a da viață de toți ceilalți heruvimi. Planurile declarate aveau în vedere o mai bună eficientizare a Legii Iubirii, în fond însăși ideea de a iubii pe fratele tău, era un pic depășită, însă nu putea să prezinte nici acest lucru. Se gândea că dacă fiecare ar fi obiect al închinării proprii, prin aceasta se obținea suficientă energie încât să nu mai fie nevoie „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”; de ce să depinzi de alții când poți să fii autonom în iubire?!

Cu prima ocazie, într-un «Sabat», când mai era puțin și se trecea în prima zi, Lucifer și-a prezentat ideile revoluționare, spunând că e în interesul tuturor o schimbare a unghiului din care se vedea închinarea; că ei, heruvimii, au construit Universul prin «sarcinile» primite de la «Iubire», și că au făcut toate aceste lucruri din iubire; din iubire cântă, dau slavă, se închină «Iubirii». A zis că dacă într-adevăr «Iubirea» e iubitoare, drept recunoștință pentru tot ce au făcut și pentru tot ce vor mai face, ar trebui să schimbe puțin Legea Iubirii... heruvimii au reacționat la asemenea cuvinte... le-a zis să nu se grăbească și să asculte până la capăt ce are de spus. Le-a zis că propunerea lui nu afectează «Iubirea», că n-ar îndrăzni să vorbească contra Celor Trei, că propunerea lui e în avantajul lor, și că prin propunea lui nu sunt afectați nici planetarii. Le-a zis că în urma unor cercetării a descoperit o metodă mult mai bună de eficientizare a α-substanței în Univers, însă pentru acesta e nevoie de o mică schimbare: „noi, heruvimii, ne închinăm în continuare «Iubirii», noi Îi dăm energie prin închinarea noastră, noi primim în continuare energie ca și până acum de la «Iubire», dar în plus primim și venerație de la planetari, așa ei ne dă nouă energie și noi le dăm lor precum «Iubirea»; iar planetarii la rândul lor vor primi supunerea animalelor, așa cum o primesc și acum; în felul acesta noi vom avea mai multă energie și vom fi mult mai eficienți în «sarcinile» noastre, iar închinarea noastră adusă «Iubirii» va fi la un alt nivel, asemănător Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine, Celui Atotputernic; trebuie doar să fim declarați prin Lege, reprezentanți ai «Iubirii» între planetari; planetarii practic nu ni se vor închina nouă, ci Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine, Celui Atotputernic.”

Heruvimii la auzirea cuvintelor referitoare la Cel Sfânt erau gata să cânte: „Sfânt, Sfânt, Sfânt...” Însă Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine a zis: „Stați puțin!”, iar lui Lucifer i-a zis: „Nu știi ce ceri! Legea iubirii nu poate fi schimbată! Insinuezi că Legea a fost intenționat dată în avantajul Meu, că dacă ar sta lucrurile altfel tu nu ai mai fi doar heruvim... tu însuți ai fi «apă vie» și ai putea să fii în locul Meu.”

«Iubirea» nu a putut să ascundă intențiile lui Lucifer pentru că așa cum este Viață, tot așa este Adevăr. Dar, chiar și cu planurile și cu minciuna demascată, Lucifer în scurt timp a reușit să aducă îndoială cu privire la «Iubire» în inimile a unei mari mulțimi de heruvimi. Cerul era împărțit în două – cei ce se otrăviseră din insinuările lui Lucifer, și cei ce nu o făcuseră – pentru că Lucifer trecuse acum cu planul său (și cu minciună) din heruvim în heruvim, acuzând că Legea Iubirii nu stipulează nicăieri îndatoririle «Iubirii» față de heruvimi; că este o Lege care favorizează abuzul de autoritate al «Iubirii»; că Cei Trei Se iubesc doar între Ei, că iubirea Lor nu e practică, căci tot ce există este rodul muncii lor, rodul muncii heruvimilor.

În tot acest timp, în Lucifer s-au dezvoltat α-substanțe necunoscute de el până atunci, căci renunțase la închinare. «Legea Sabatului» prevedea ca din motive obiective heruvimii pot să nu fie prezenți pe «Munte» maxim șase «Sabate». Heruvimii oriunde se aflau puteau face ferestre în spațiu, și acolo unde erau țineau «Sabatul», având proiecția realității de pe «Tron» înaintea lor; însă Lucifer intenționat a refuzat să se mai închine, din motivele lui. Rezultatul a fost că a pierdut din ce în ce mai mult din α-substanțe, a cunoscut o foame pe care nu a mai cunoscut-o până atunci: la început a fost dor de «Iubire», apoi i-a părut rău în sinea lui de ce făcuse; apoi a cunoscut mândria; apoi ura; și era doar începutul... inima i se stricase, iar în ea erau alte α-substanțe... necunoscute de el până atunci.

Era clar pentru «Iubire» că în Lucifer apăruse o transformare... inima i se întunecase, iar slava, pe care o avut-o din «prima zi» în care fusese făcut, se risipise. Cu efort încă strălucea, însă nu mai era naturalul original. «Păcatul» era în el, el însuși devenise «păcat». Era o noțiune nouă în «Cetate», ceva se întâmplase în Lucifer, heruvimii observau prin slava lui α-substanțe noi; care erau altfel, în antiteză (opoziție) cu tot ce se știa până atunci... și mai grav, anomalia nu era doar în Lucifer, ci într-o mulțime mare de heruvimi, care-l crezuseră.

Lucifer le-a zis să nu se teamă că e doar o fază intermediară, începuseră să se închine unii la alții, sperând să treacă din slavă albă, în altceva... sperau la albastru, purpuriu sau cărămiziu... însă se îndreptau spre... nimic.

Vestea tristă despre Lucifer (și ai lui) ajuns la «Tron» și curând s-a răspândit în tot Universul. Pentru prima dată se cunoștea tristețea... în antiteza bucuriei inițiale universale.

S-a făcut un sfat de urgență. Erau Cei Trei pe «Tron» – pentru prima dată triști; erau heruvimii, erau planetarii – fiii planetelor („regii”, primii născuți ai lumilor populate)... Lucifer și ai lui nu erau prezenți, căci lor acum le era imposibil să ajungă la «Tron». Așteptau în «Cetate». Lucifer avea de gând să ceară „Pământul” drept locuință, că îi fusese promis, iar «Iubirea» nu Și-ar fi permis să mintă. Nu știa care vor fi consecințele acțiunilor lui, auzise ceva despre «moarte», însă «moartea» era un concept nedefinit pentru el.

Începuse «Sabatul». În jurul «Tronului» se cânta o cântare nouă, altfel decât cele cântate până atunci... era o cântare compusă de Cel-Purpuriu, în acel «an» era Cel-ce-Vine. Cel-ce-Este a luat cuvântul și le-a zis... vorbeau Cei Trei în același timp, însă vocea evidentă era a Celui-ce-Este...

«Iubirea» le-a zis că mai înainte de orice început, când nu exista nici materie, nici spațiu, nici timp, când nu era nimic, a avut un vis cu un Univers plin viață, iubire și armonie... atunci, în acele momente atemporale, a făcut toate simulările posibile și în toate variantele de istorie a văzut că motivul tristeții lor de acum nu putea fi evitat; și că încă de pe atunci a făcut un Plan de Urgență în care se prevedeau pașii necesari salvării din această criză. A mai zis că motivul pentru care Lucifer și frații lui nu sunt prezenți de față este că în ei a fost găsit «păcat», lipsă de slavă, și că sunt de Legea Iubirii condamnați la «inexistență». Apoi a continuat, spunând că există o incompatibilitate între slava «Iubirii» și «păcat», că însăși prezența slavei este foc nimicitor pentru «păcătos», iar Lucifer și frații lui au comis «păcat» însăși din momentul în care prin îndoiala și necredința lor, punând la îndoială Legea Iubirii, ei au pus la îndoială caracterul «Iubirii» și implicit au încetat să iubească «Iubirea» cu „toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea”. Li s-a zis că există însă o soluție pentru «păcatul» lor, și în acest sens pedeapsa nu se aplică de urgență, pentru că mulți dintre ei pot fi salvați și recuperați.

Tot «Sabatul» s-a vorbit despre Planul de Salvare și ce implica el. Unele măsuri păreau a fi extreme. Au fost asigurați că este un Plan făcut în veșnici și că s-a ales cursul istoriei cel mai eficient și cu pierderi cât mai puține posibil. Pierderi vor fi... dar va fi și recuperare; că în Sărbătoarea Reînnoirii au fost inserate elemente prevăzute în Planul de Recuperare.

Prima măsură extremă a fost împărțirea Șechinei în trei: Șechina Albastră, Șechina Cărămizie și Șechina Purpurie. În acest sens patru heruvimi (serafimi) au fost ridicați la „rang” de făpturi vii. Scopul lor a fost să însoțească pe Doi dintre Cei Trei pe toată perioada în care se desfășura Planul de Urgență. Șechina Albastră a fost instalată pe platoul de pe «Munte»; era formată din Cel Albastru și două dintre aceste făpturi vii; închinarea nu li se acorda lor ci doar Celui-Ce-Este dintre aceste făpturi vii, al căror rol a fost multiplu: sfătuitori, martori, protectori; garanți ai iubirii, adevărului și dreptății. Acum deciziile se luau prin vot de Unul plus doi, la unanim.

Discuțiile au continuat pe «Munte» până în următoarea «zi». Era «ziua întâi», la amiază... când «Cetatea» nu s-a mai rotit. Acum fiecare din Cei Trei era Cel-ce-Este. La sfârșitul discuțiilor, Șechina Cărămizie formată dintr-o „făptură vie” («o»), Cel-ce-Este Cărămiziu («I») și încă o „făptură vie” («o») a plecat spre „Pământ” să-l pregătească pentru Jubileu, momentul în care avea să fie construit ca (și) cămin pentru o altă pereche de planetari. „Pământul” își încetase pentru un timp scopul de a fi reper pentru timp. Între timp se dezvoltaseră alte metode de a măsura timpul, până și heruvimii dezvoltaseră în ei un ritm de ceas lăuntric. Între timp fuseseră construite stele, iar una dintre ele era eclipsată de „Pământ” la amiază. În condițiile astea atmosferice unii heruvimi au văzut în «anii purpuri» proiectată pe „Pământ” Fața Celui-ce-Este. „Pământul” pe vremea aceea era doar o rocă pustie și goală, un fel de lună, însă lucrul acesta avea să fie schimbat în anii ce aveau să vină. În mod normal, pregătirea unei planete locuibile de către Cel-ce-Era dura aproximativ «un an»... lucrurile s-au schimbat, nu doar în «Cetate», ci în întreg Universul. Vibrația noului cântec purta «norii de apă vie» în toate direcțiile, dar într-o gamă mai tristă. Întreg Universul era în condiții noi, condițiile Planului de Recuperare.

Mă întorc la ceea ce s-a discutat în «Cetate» și deciziile care s-au luat acolo înainte ca «Cetatea» să-și înceteze mișcarea de rotație în jurul axei sale. Șechina fusese împărțită în Trei. Șechina Albastră formată dintr-un heruvim („făptură vie”), Cel-Albastru și altă „făptură vie” (heruvim) a rămas pe «Munte» până când situația de urgență avea să se termine. Toți heruvimii (sau serafimii) curați au fost împărțiți prin tragere la sorți în două mari grupe: cea albastră și cea cărămizie. Din aceste două grupe s-au tras la sorț doi heruvimi, câte unul din fiecare grupă și cu ei s-a făcut cea de a treia Șechină, Șechina Purpurie. Un heruvim, Cel-ce-Este Purpuriu și alt heruvim.

Pentru că se găsise fără-de-Lege (vină) în Lucifer și heruvimii lui, și pentru că prezența Celui-ce-Este era sfântă și reacționa ca foc nimicitor la «păcat» (vină) au fost luate pe «Munte» niște decizii protectoare în vederea recuperării a cât mai mulți dintre ex-heruvimi; așa au fost numiți cei găsiți cu «vină». Prezența lor pe «Munte» a fost interzisă, apropierea lor față de fiecare dintre cele Trei Șechine ar fi însemnat «moarte» sau sinucidere. Totuși mulți dintre acești ex-heruvimi puteau fi recuperați; chiar se avea în vedere recuperarea tuturor, inclusiv a lui Lucifer. Pentru recuperarea lor Cel Purpuriu a trebuit să se facă ca un Heruvim, așa prezența Lui nu avea să pună în pericol existența lui Lucifer și a ex-heruvimilor. Lucifer era el însuși un ex-heruvim. Pentru recuperarea lor Cel-ce-Este Purpuriu S-a făcut Arhanghel și a primit numele de Mihail. El nu a încetat a fi Cel-ce-Este, însă anumite atribute ale Sale au fost ascunse, reținute în prezența ex-heruvimilor pentru protecția și recuperarea lor. Titlul de Arhanghel era sinonim pentru toți cu Cel-ce-Este Purpuriu. Șechina Purpurie pe întreaga perioadă de urgență avea să fie formată dintr-un heruvim, Arhanghelul Mihail (Cine este ca Cel-ce-Este!) și alt heruvim. Mai târziu Cel-ce-Este Purpuriu a primit și numele de Îngerul Celui-ce-Este sau Îngerul-dinaintea-Feței Celui-ce-Este; era Cel-ce-Este ascuns sub chip de Heruvim... și era doar începutul.

Inițial Șechina Purpurie și-a așezat «Tronul» în «Cetate». Pe «Munte» locul unde era Șechina Albastră avea acces doar Șechina Purpurie, aceasta devenise Ambasador sau Mijlocitor între «Cetate» (locul ex-heruvimilor) și «Munte». Ex-heruvimilor li s-a retras dreptul de a mai participa la construcția Universului și de a interacționa cu planetarii.

Când Lucifer și-a prezentat – cu ani în urmă – ideile „revoluționare” a cerut să fie întrebați și planetarii în legătură cu soluția lui adusă cu privire la închinare. Atunci planetarii au refuzat pretențiile lui Lucifer și au recunoscut Șechina Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine drept singura menită prin Lege și creațiune la închinare. Atunci Lucifer și-a îndreptat hotărât privirea către „Pământ” ca fiind singura lui șansă.

Acum, în prezența singurei Șechine accesibile – Șechina Purpurie, Șechina de Arhanghel –, văzându-se alungat de pe «Munte», Lucifer a cerut Celui „asemenea” lui, Heruvimului Mihail, dreptul de a stăpâni pe „Pământ”, dreptul de a face din „Pământ” casa și cetatea lui și a ex-heruvimilor care erau de partea lui. I s-a răspuns de către Cel Purpuriu că este cu neputință să i se dea „Pământul” în stăpânire și că planurile «Iubirii» cu „Pământul” sunt mai complexe; în plus, el și ex-heruvimii lui au păcătuit și urmarea inevitabilă pentru ei este «inexistența», întrucât din nimic au fost făcuți, în nimic vor ajunge. Le-a explicat tuturor că întrucât Legea Iubirii nu poate fi schimbată, căci ea este temelia oricărui început, și că de ea depinde ordinea și bunul mers al tuturor lucrurilor, cei vinovați trebuie să moară, sau... ar mai fi o alternativă, Dătătorul Legii ar putea să moară în locul celor ce vor renunța la revoluție sau rebeliune, căci în esență acțiunile lui Lucifer erau considerate acțiuni de subminare a autorității «Iubirii Creatoare».

Gândul că Cel-ce-Este era dispus să moară pentru ei pe un «altar» pe Pământ a produs o nouă scânteie de viață printre mulți dintre ex-heruvimi. Se vedea clar că intențiile Celui-Purpuriu sunt serioase, dovada era însăși faptul că Se făcuse ca unul dintre ei, un Heruvim. Șechina Purpurie – în care, la dreapta și la stânga Celui-ce-Este erau doi frați de-ai lor – i-a convins și mai mult de serozitatea și adevărul din cele spuse de Arhanghel. În acel moment o mare parte dintre ex-heruvimi I s-au închinat și în aceiași moment și-au recuperat din slava pierdută prin rebeliunea lor. Au construit un «Templu» în Cetate, și acolo «Sabat» de «Sabat» se închinau Șechinei Purpurii. În «Templu» Cel-ce-Este putea să-Și descopere parțial din slava inițială.

Lucifer a fost foarte supărat de pierderea suferită, aproape jumătate din ex-heruvimii lui îi întorseseră spatele, îndreptându-și fața spre Arhanghel, un Heruvim ca și el, dar care nu a contribuit cu nimic la construirea Universului, doar a dat «sarcini» și porunci în calitatea de a fi «Iubirea». Supărarea lui a alimentat și mai mult ura pe care o ținea ascunsă în el. Gândul că „Pământul” nu mai putea fi inclus în planurile lui l-a înfuriat. Auzise că Șechina Cărămizie era deja la lucru pe „Pământ” cu heruvimii ei. Știa că se construiește o planetă locuibilă, era rolul Celui-ce-Era să facă lucrul ăsta, așa a făcut de fiecare dată mai înainte ca o lume să fie populată cu planetarii ei. Ceea ce era totuși atipic de data aceasta era faptul că trecuseră «ani» de când Șechina Cărămizie pregătea „Pământul”, iar de obicei dura aproximativ un «an» (fără «Sabate» și «orele» când se împărțeau «sarcinile»).

 

***

 

Nu se mai știe ce fel de «an» ar fi fost când a început războiul în «Cetate», trecuseră «ani» de când «Cetatea» nu se mai rotea, iar pe «Tronul» de pe «Munte» de mult nu se mai schimbase succesiunea Celui-Ce-Este, acum toți «anii erau albaștrii», căci «Cetatea» s-a oprit din rotația ei la amiază. „Pământul” era altfel acum, dar încă nu era locuit. Se știe despre el că acum „peste fața adâncului de ape era întuneric, și Șechina Cărămizie Se mișca pe deasupra apelor.”

Războiul a durat câțiva «ani». A început într-un «Sabat», când începea Sărbătoarea Începutului, nimeni nu a fost rănit, însă «Templul Purpuriu» și o parte din «Cetate» au fost distruse. Atacul a fost în două direcții: «Muntele» și «Templul din Cetate». Atacul asupra «Muntelui» a fost considerat foarte grav, a fost un act de nebunie, pentru că ex-heruvimii n-aveau nicio șansă în raport cu heruvimii albaștrii de pe «Munte». Lucifer a mizat pe Sărbătoare, pe cântec și pe surpriza unui atac fără precedent în istoria Universului. Însăși ideea de război era ceva nou. Ex-heruvimii care au atacat «Muntele» au fost întemnițați. A fost o măsură nouă, o adaptare la o situație nouă. Puteau fi exterminați pe loc dacă pe «Munte» nu s-ar fi construit un «Templu», Locul în care era Șechina Albastră. După acest incident, în jurul «Tronului» s-a construit o «Cetate», «Cetatea de pe Munte».

«Templul Purpuriu» și «Cetatea» au fost reconstruite, purtau însă cicatricile războiului. Locul «vrășmașului», căci așa se numea acum Lucifer, și locul ex-heruvimilor lui nu s-a mai găsit în «Cetate» întrucât se apropia «anul Jubiliar» și Sărbătoarea Reînnoirii... pe de-o parte urmau să fie construite douăsprezece lumi locuibile cu planetarii lor – „Pământul” fiind una dintre ele, fiind planetă jubileu, ce-a de-a suta planetă locuibilă; pe de altă parte, la Sărbătoarea Reînnoirii participau și planetarii, ființe materiale, vulnerabile și fragile... prezența «vrășmașului» și a acoliților săi era un pericol mortal pentru ei.

Pentru un timp ex-heruvimii și ex-Lucifer au fost fără «Cetate», fără «Tron», fără scop și fără viitor... și totuși Arhanghelul Mihail (Cel-ce-Este Purpuriu) le-a mai dat o șansă. Trebuia doar să le pară rău, să se întoarcă din drumul lor spre abis, să-și repoziționeze inima spre Lege și să recunoască Șechina Celui-ce-Este, Celui-ce-Era, Celui-ce-Vine din nou «Iubirea» lor... dar n-au vrut...