Capitolul 3: Magie fatală; Iubirea pierdută

În Cetate era încă prima zi, iar pe Pământ era o zi obișnuită de primăvară. La data aceea nu existau anotimpuri separate, așa cum sunt acum. Era o primăvară-vară-toamnă fără sfârșit; iar iarnă era doar pe munți. Soarele își dădea lumina și căldura lui prin adunătura de ape din atmosferă – prin apele de sus. Acestea erau calde, aproape fierbinți. Pe Pământ era o atmosferă constantă, cu dimineți umezite de vaporii calzi care ieșeau din pământ. Era o altă lume – o lume fericită de plante, viețuitoare și om.

Păsările, vietățile pământului și viețuitoarele marine se înmulțiseră; apăreau specii noi datorită mutațiilor posibile lăsate în adn-ul lor. Doar omul – cei doi – părea singur. Adam și Eva erau singurii fără copii. Era, în schimb, prezența plină de viață și farmec a Iubirii (/Α\), a celor doi heruvimi purpurii, a îngerilor, și din când în când, mai apărea câte un ex-heruvim sau mai mulți, împreună cu liderul lor.

Edenul, căminul auriu al celor doi, era în permanență păzit de heruvimi cărămizii, cei care aduseseră bucățica de cadou de aur din Cetatea de Sus. Paradisul din Eden era păzit de heruvimi, căci Cetatea din care a fost adus trecuse prin război.

Nu era Sabat când s-a produs nenorocirea. Un vânt rece de explozie α-substanțială nemaiîntâlnită se îndrepta din Grădină în toate direcțiile. Puii animalelor s-au oprit brusc din joaca lor, iar puișorii, pentru câteva momente, au încetat să mai cânte în cuiburile lor; până și peștișorii mari și mici, și puii celorlalte viețuitoare ale mării au fost încremeniți de acea undă vibratoare ca de gheață, nemaiîntâlnită până atunci. Întreaga natură, preț de câteva momente, parcă-și închisese ochii în tristețe; deși Pământul nu cunoscuse iarna, decât uneori pe crestele munților înalți, se simțea o iarnă peste tot: în aer, în ape, pe uscat.

Acel impuls, acea undă de șoc a trecut și n-a trecut; iarna aceea în câteva clipe se topi; și totuși o trăim zi de zi. Nu e iarna noastră cu rece, ploi, ninsori, gheață și vânt. E o iarnă α-substanțială. De atunci, α-substanțele Pământului abia dacă se mai simt; α-substanțele s-au cristalizat, iar uneori, excepțional, se simt atunci când fierbinte iubim.

În Grădina Edenului și în Eva s-a întâmplat nenorocirea. Adam eșuase în misiunea lui de a păzi Grădina, de a o proteja pe Eva. Ea, apoi Adam, a mâncat din fructul pomului interzis; aceasta a declanșat explozia, reacția α-substanțială a Pământului. Era pe la jumătatea săptămânii. În Sabat, ex-Lucifer nu ar fi îndrăznit să amăgească căci ar fi fost acolo atât Cel Purpuriu, cât și o dublă cantitate de α-substanță emisă de Grădină.

Ex-heruvimul, mai nou venerat între ai săi drept arhanghel, mai încercase și în alte ocazii să-și strecoare ideile „revoluționare” în viața de zi cu zi a lui Adam și a Evei, dar fără reușită. De data aceasta, presat și de timp, venise cu o nouă strategie, la care mintea niciunui om nu s-a urcat; se impresionase chiar pe sine și pe ai săi supuși de planul pe care în minte îl făcu – un plan, născut din el, un diabolic plan.

Știa că pe față n-are nicio șansă. Atât Eva, cât și soțul ei, erau prea inteligenți să pice la un atac (ideologic) pe față. Găsise o portiță – ceva la care omul nu se putea aștepta. A profitat de faptul că e ființă α-materială, capabilă de șiretlicuri și artificii de magie.

Dacă Iubirea la fiecare pas Și-a pus cărțile pe masa transparenței în intenții, ex-Lucifer s-a gândit să facă o magie; iar omul, orice carte ar fi tras, ar fi tras cartea dorită de magician, făcând într-o clipită din toate cărțile, cartea lui. Problema era: cum să invite omul la actul lui de magie?

Pe ascuns s-a strecurat în Grădină și s-a urcat în pomul interzis. Dacă se ducea ca ex-heruvim, se făcea de râs nu doar pentru om, ci până și pentru puii viețuitoarelor Grădinii; ar fi fost ca un clovn, dar fără jucării. S-a materializat în șarpe; asta a fost tot. Trebuia să aștepte și se baza pe noroc. Normal, a fost văzut de îngeri și heruvimi; vedeau și ei șarlatania, dar în nicio regulă a războiului nu se specificase că magia este interzisă. „Era dreptul lui”, zicea el, „ca pe orice cale să demonstreze că Iubirea are slăbiciuni”. În fond, era vorba de a-și scăpa prin orice mijloc viața; la nevoie se făcea frate și cu dracul, doar că dracul era el.

Probabil adierea vântului, un fluture, sau un cântec nemaiauzit a adus-o pe mama aleasă pe tărâmul magiei pregătite de ex-Lucifer; căci reclame n-a văzut. A văzut în schimb un șarpe – era unul obișnuit, probabil mai frumos decât ce avem noi acum. Însă locul lui nu era acolo. Și, ca orice gospodină în ograda ei, s-a gândit o clipă să-l alunge; strica peisajul ordinii celei de toate zilele. Însă, până să zică „huși”, sau „marș”, șarpele a zis vraja de magician.

„Oare...” – un cuvânt cu atâta încărcătură de alcool α-substanțial... Însă nu era tot; era și multă otravă α-substanțială, venin mortal de minciună.

Ca orice om șocat de uimire la un număr de magie autentic, în care ființe α-materiale lucrează în echipă cu magicieni, Eva era hipnotizată de ceea ce vedea: un șarpe vorbind, scărpinând-se de fructul interzis – magie adevărată. Încă nu am văzut un magician să facă un câine să vorbească, însă magicianul transformat în șarpe vorbea, iar Eva era paralizată de uimire.

Înaintea Evei erau o grămadă de elemente neconvenționale rațional vorbind: un șarpe vorbitor, un fruct interzis și amestecul plin de vrajă al cuvintelor rostite de șarpe. Nu doar că șarpele se atinsese de fruct, dar se părea evident ă dobândise grai și multă filosofie, chiar și știință. Părea a fi mâncat din fruct, dar nicio urmă de moarte nu se arăta, așa cum se stipula în poruncă: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”

În modul în care a abordat-o ex-Lucifer pe Eva se dădea pe față disperarea lui, dar și modul în care, de la început, de când era heruvim pe Munte, a reușit să profite de „naivitatea” contextuală în care se află orice ființă inteligentă care se confruntă cu ceva ce nu a mai întâlnit niciodată. În Cetatea de Sus nu ar fi putut să facă niciun act de magie. Într-o lume în care toți sunt magicieni ai prelucrării materiei; în care toți sunt duali și pot fi, la alegere, α-materiali sau materiali (indiferent de formă) – ex-Lucifer cu magia lui ar fi rămas doar la o încercare, reușită sau nu, să-i facă pe frații săi să râdă. Pe ei i-a vrăjit cu ceva ce ei nu cunoșteau: magia jonglării cu idei, magia transformării cu puține condimente a adevărului în minciună.

Eva, paralizată de extaz și uimire, îmbătată și otrăvită, s-a apropiat timid de pom, apoi a întins mâna spre fruct. A ezitat, s-a retras, apoi s-a apropiat din nou; l-a analizat, l-a analizat cu toate simțurile minții ei și și-a zis: „Pomul e bun de mâncat. Plăcut de privit. Probabil deschizător de minte.” Un lucru n-a observat: pomul nu avea niciun pic de α-substanță în el; deși nu mâncase încă, fructul lui era fără gust α-substanțial; era diferit de toți ceilalți pomi, era o expresie a neutralității liberului arbitru. Nu avea nici țepi, dar nici flori; nu te invita să vii, dar nici nu îți spunea să pleci; era ca apa, dar nu ca apa vieții.

„A luat deci din rodul lui și a mâncat”... și n-a murit. Între timp, venise și Adam... „a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el.” Atunci s-a produs nenorocirea – α-substanța lumii s-a cristalizat. Valul de unde α-materiale ale alegerii lor s-a răspândit fulgerător în lumea lor, ajungând până în lumea noastră. A fost ca și cum toate florile din lume, ce răspândeau parfum α-substanțial de viață, pentru câteva clipe s-au închis ca niște pleoape, iar apoi s-au deschis din nou, dar nu mai erau aceleași flori; răspândeau doar parfum pentru nări. Același lucru s-a întâmplat cu întreaga lume; ca și cum, din haine de sărbătoare s-ar fi îmbrăcat în haine de tristețe, stricăciune, durere și moarte. A fost o cauză – o poruncă neglijată; a fost un efect – lumea noastră gri. Nu fructul a fost problema; iar la o privire mai atentă, nici Adam, nici Eva... nici Iubirea.

Din același motiv pentru care apele vii din Cetatea de Sus și Muntele ei s-au cristalizat, α-substanța lumii noastre s-a cristalizat; p protecție a celor păcătoși, căci păcatul este călcarea poruncii date de Cel-ce-Este, indiferent de cuvintele ei. Porunca e poruncă, iar odată emisă, se extinde din gura Dătătorului ei în spațiu, în timp, peste materie sub orice formă a ei, atât în spectrul material cât și în cel α-material. Porunca e în esență α-substanță, care, odată emisă, configurează totul în parametrii ei; iar încălcarea ei este un factor de dezechilibru Universal.

Constantele Universului sunt, în forma descoperită (cele definite), susținute de porunci ale Iubirii; încălcarea uneia dintre porunci nu doar că aduce afront Legii, dar creează un factor de dezechilibru în jurul nostru, în lume și în întreg Universul; efectul acesta se vede și se resimte la nivel α-substanțial. α-Substanța, în mod natural, reacționează la călcarea poruncii, așa cum anticorpii corpului uman reacționează la intruși.

În momentul în care Adam și Eva (stăpânitorii universului numit Pământ) au călcat porunca, ei, la nivel α-substanțial, au devenit intruși α-substanțiali; α-substanța, ceea ce mai înainte era sursă de viață pentru ei la nivel α-substanțial, acum devenise pericol de moarte la nivel α-substanțial pentru ei (și noi). Păcatul ne schimbă configurația la nivel α-substanțial; iar căința și întoarcerea din cădere (poruncă încălcată) au puterea, la nivel α-substanțial, de reconfigurare la starea inițială, reechilibrând balanța la nivel α-substanțial.

Legea Iubirii se sincronizează cu liberul arbitru; de alegerea noastră depinde dacă suntem roz sau gri – binecuvântați sau blestemați α-substanțial; beneficiari ai vieții sau beneficiari ai morții; alegerea nu e a α-substanței, alegerea ține de noi; α-substanța e neutră, așa cum era pomul conștiinței binelui și răului, și fiind un pom al cunoștinței, el era în relaționare cu inima. α-Substanța în relație cu o inimă bună (roz), dă viață, iar în relație cu o inimă rea (gri), dă moarte.

Din momentul în care Adam și Eva au încălcat porunca cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului, ei au deschis o cale nouă pentru Pământ; deși nu au murit chiar atunci, în schimb, chiar atunci a intrat moartea, blestemul și răul în lume. Protecția α-substanței a fost retrasă, pentru că omul și lumea, la nivel α-substanțial, își schimbaseră compoziția; acum α-substanța lumii era un factor de risc pentru om. Deși inima opera în continuare cu α-substanțe, că doar așa omul α-material are viață, Pământului i s-au retras α-substanțele pentru protecția celor păcătoși – adică a celor călcători de poruncă a Iubirii. De acum, singurele surse de α-substanțe (pozitive) sunt îngerii, heruvimii și Iubirea.

Alungarea omului din Grădina Edenului a fost făcută pentru protecția lui, Grădina fiind inima α-substanțială a Pământului. Accesul la pomul vieții din Grădină devenise interzis pentru om, iar heruvimii cărămizii păzeau acum Grădina nu doar de ex-heruvimii deranjați de α-substanțele ei, dar și de omul devenit mai vulnerabil și fragil, prin blestemul stricăciunii, durerii și morții – blestem pe care singur l-a ales. Asupra omului guverna vina, condamnarea și moartea. Cu tristețe fusese exprimată, de Cel-ce-Este, noua condiție a omului: „Pentru că omul nu (mai) trăiește veșnic, să nu mănânce” din pomul vieții.

În mod normal, Grădina, prin pierderea utilității în relație cu Pământul, trebuia retrasă de pe el și dusă înapoi în Cetatea de Sus, însă, pentru o vreme, a fost imposibil. S-a așteptat jumătatea următoarei săptămâni a Cetății, moment în care poarta ei spre Pământ avea să fie deschisă.

Vestea căderii tragice a omului a ajuns până în Cetatea de Sus și în întreg Universul. Se pusese mare nădejde în om și în ajutorul lui în rezolvarea problemei îngerilor. Planul inițial, ca Cel Purpuriu să se nască în familia umană și să-Și dea viața ca plată cerută de Lege pentru călcarea de poruncă a îngerilor, nu mai putea funcționa în noile condiții. În tot Universul, în primele momente, a fost freamăt, teamă, nesiguranță cu privire la ce se va întâmpla cu îngerii; se întorseseră, totuși, din drumul lor greșit.

De pe Munte, Cel Albastru; din Cetate, Cel Cărămiziu; și la poarta Edenului, Cel Purpuriu – în sincronul Lor – au zis: „Există speranță!” Și aceste cuvinte au dat Pământului și Universului un parfum nou – am zice noi, mirosea a primăvară. Nu s-au dat mai multe detalii pe Munte în Univers și în Cetate, însă „Există speranță!” se răspândea ca o poruncă, asemenea norilor de apă vie, din cântări și închinare în întreg Universul.

Adam și Eva tocmai descoperiseră noua lor stare de goliciune. Hainele α-materiale, care le acopereau cu slavă trupurile goale, dispăruseră. Erau goi, dar nu erau singuri. Cel-ce-Este cu iubire S-a apropiat de ei, lăsându-le loc să se ascundă în tufiș; iar din ce-au găsit la îndemână, să se acopere. Le era rușine de goliciunea lor, dar le era rușine și mai mare față de Iubire – Îi trădaseră încrederea.

Deși n-au fost condamnați, pe chipul Iubirii se vedea tristețea; semăna cu aceea a lacrimilor Creatorului în ziua în care Adam a fost făcut. Părea că Cel Purpuriu nu fusese luat prin surprindere, dar era trist. Tristețea Lui nu era pentru faptul că problema îngerilor a rămas nerezolvată; durerea Lui era pentru noi, pentru toți cei născuți din om – pentru veacurile de durere, suferință și moarte care urmau să vină. Căci, de acum, problema îngerilor devenise și problema noastră – una căutată printre noi de cuvintele de speranță rostite de Iubire ce încă se mai învârt prin Univers, și, din când în când, găsind pe cei roz, aduc câte un strop proaspăt de α-substanță în cei astfel găsiți.

Singurii care jubilau în chef și veselie mare erau ex-Lucifer și mercenarii lui. Se vedea deja stăpân deplin peste o lume pe care i-o cedase Adam. Visul lui prindea contur. Existența lui părea a fi asigurată; în plus, se alesese cu o planetă ce avea să fie populată de oameni pentru el și pentru închinarea pe care și-o dorea. Se vedea rege într-o Grădină de aur pe care avea să o prelucreze după chipul și asemănarea lui; se vedea biruitor, iar pe Cel-ce-Este forțat de noile împrejurări să plece de pe Pământ. Își vedea visul împlinit; era evident că omul călcase porunca; acum ori murea, ori trăia cu omul în parteneriat permanent: el, heruvimul rege, iar omul, sclavul lui. Însă, mai întâi, „biruința” lui trebuia validată de Iubire.

S-a făcut un sfat ad-hoc; erau toți: Adam și Eva, vinovații; magicianul și toți din staff-ul lui; câțiva dintre heruvimii cărămizii, Șechina Purpurie și toți îngerii Săi.

Primul întrebat a fost bărbatul: „Dragul Meu, ce ai făcut?” Adam, cu rușine, a răspuns că femeia, care i-a fost dată să fie a lui, „ea mi-a dat din pom și am mâncat.” Era un răspuns parțial și de suprafață; aparent laș, plasa vina alegerii lui, asupra Evei; însă nu a fost așa, dar nici nu a mințit... Următoarea întrebată a fost Eva: „Ce-ai făcut, scumpa Mea?” Cu demnitate de regină, a răspuns: „Magicianul m-a amăgit și am mâncat din pom.”

Ex-Lucifer acum nu mai era așa de sigur de victoria lui; se folosise de magie. Era suspectat de exces de putere, de înșelăciune și minciună. Din punct de vedere α-substanțial era suspectat de hipnotizare, îmbătare și otrăvire... Acuzatorul era, de fapt, cel acuzat.

Aparent Cel-ce-Este rostește un blestem, dar multă binecuvântare (pentru noi) era în el. Magicianului i-a zis: „Ai fost creat să fii heruvim ocrotitor, în mâinile tale a fost construcția Universului; ai fost liber să mergi oriunde în Univers precum o zburătoare e liberă să-și facă oriunde cuibul, dar, pentru că ai procedat așa cu Eva – șansa Mea de a-i salva pe îngeri – ești blestemat prin însăși acțiunile tale. De acum, existența ta (până în ziua execuției tale) va fi legată de Pământ, și „hrana” ta va fi materie – adică nimic. Va fi o vrăjmășie între tine și femeie (inițial Eva), între cei hipnotizați de tine și Sămânța ei – planul rămânea. Sămânța ei – Omul din ea – prin înălțarea călcâiului de la Pământ și coborârea lui din nou îți va zdrobi capul, adică moartea; iar tu Îi vei zdrobi călcâiul – durerea morții șarpelui)...” Cu alte cuvinte: târându-te (plimbându-te) pe Pământ vei muri, iar Cel ce-ți va aduce moartea va fi un Om (Fiu de femeie), care prin biruința Lui se va desprinde de Pământ, ca la revenirea Lui să-ți aducă... rodul acțiunilor tale: moartea, adică inexistența.

Evei i-a zis: „Scumpa Mea, în urma alegerii tale, lumea în care vei aduce copii va fi o lume în care femeia va suferi; nașterile vor fi grele, îndatoririle ei vor fi multe; femeile vor depinde de bărbați, iar ei vor stăpâni peste ele...” „Adame, dragul Meu, în urma alegerii tale, Pământul poartă blestemul asupra lui; lumea pe care o vezi azi nu va mai fi. Va fi o lume nouă cu spini și pălămidă; pâinea se va mânca cu multă trudă... Vor fi zile când vor mânca și iarbă... zilele vor fi numărate, iar când ele se vor sfârși, omul se va întoarce în pământ; căci din țărână a fost luat, în țărână se va întoarce.”

În tot acest rău – blestem constatat – a fost și multă binecuvântare. Munca, suferința, durerile, asupririle unora asupra altora, însăși întoarcerea în țărână – au adus și binecuvântare. Deși lumea nu mai avea sursă α-substanțială, însăși „blestemul” avea să le fie unora dintre oameni ghid și școală pentru o inimă mai bună, mai roz – condiții în care α-substanța apare zâmbind, dar nu în mod obligatoriu; iar moartea, avea să fie temporară, iar pentru mulți eliberatoare de boală și suferință.

Deși ex-Lucifer știa că era foarte posibil ca sentința Șechinei Purpurii asupra lui să fie în sincron cu Cea din Cetatea de Sus și cu Cea de pe Munte, el nu a recunoscut autoritatea Șechinei Purpurii. Între timp își făcuse și el „șechina” lui; mai mult, se ridicase pe sine și pe alți cinci ex-heruvimi la rang de arhangheli prin votul unanim al tuturor celorlalți ex-heruvimi; iar el era cel mai mare între egali. Cum să primească ordin de la Șechina Purpurie, formată din doi heruvimi și un Arhanghel, când „șechina” lui era formată din trei arhangheli, plus încă unul numit arhanghelul dinaintea feței lui? Făcuse chiar mai mult: două „șechine” – una de rang superior și alta de rang inferior; cei inferiori începuseră să se închine celor superiori în dorința de a obține apa vieții, o apă a lor; aveau intenția de a da viață și eventual de a face un Univers doar al lor.

Cu ocazia aceasta, era prezent doar cu o „șechină”, căci doi dintre arhanghelii săi – „șechina” inferioară – erau întemnițați în Cetatea de aur; mai avea de așteptat după ei, până la jumătatea următoarei săptămâni după timpul din Cetate.

În cele din urmă, a acceptat o neutralitate. Recunoștea că n-a fost corect în modul în care a abordat-o pe Eva, dar oricum omul a păcătuit... „Însăși natura manifesta mai nou efectele alegrii greșite făcute de om”. Însă Cel-ce-Este l-a corectat, zicând că, în realitate, „atât Eva, cât și Adam au fost împlinitori ai Legii Iubirii; că, deși au păcătuit căzând la un test de ascultare propus de el (Lucifer), cei doi nu au încălcat Legea ce stă la baza întregului Univers – Legea Iubirii; și că, din acest motiv, moartea de care vor muri oamenii, va fi o moarte temporară pentru cei ce trăiesc în conformitate cu Legea Iubirii, iar la urmă, toți ex-heruvimii și oamenii cei răi vor muri definitiv”.

Ex-heruvimul a cerut să i se explice cum Eva și Adam au împlinit Legea Iubirii, deși au călcat porunca cu privire la pom.

Cel-Ce-Este i-a explicat că Legea, în esență, cere să iubești, și nu să ții niște porunci arbitrare. Poruncile trebuie să se regăsească în Lege, altfel nu au nicio valoare. În porunca referitoare la pom nu s-a spus: „dacă vei mânca din pom, vei da dovadă că nu Mă iubești”; mâncatul din pom, nu a fost un afront adus nimănui, n-a fost o închinare în fața nimănui; iar ei, în momentul acela, au fost motivați de iubire. Tu i-ai zis Evei că, dacă va mânca din pom, va ajunge ca Mine, cunoscând binele și răul; deși se temea de moarte, a crezut în cuvintele tale și a sperat că, mâncând din pom și devenind ca Mine, n-ar mai fi nevoie să-Mi dau Eu viața pentru îngeri. Spera ca ea să rezolve problema Mea; ea, amăgită de tine, a preferat să moară ea în locul Meu – și crede-Mă, nu este dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru Iubire. Cât despre Adam, nu trebuie să-ți spun ce l-a motivat; o știi și tu. Când a văzut fructul pomului interzis, cu mușcătura femeii în fruct, nici n-a stat pe gânduri; a mâncat el tot fructul interzis, sperând ca Eu să văd doar vina lui – și crede-Mă, nu este dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru Iubire.”

Șarpele nu a putut să accepte această argumentație spunând că el nu poate citi inima omului și că Cel-ce-Este e în stare să spună orice, doar ca să-l salveze pe om și pe îngerii Săi; dar nu era nici prost ca să nu înțeleagă că, într-adevăr, Legea Iubirii nu fusese încălcată. În sinea lui se vedea învins de o creatură inferioară lui, așa cum era omul. Atunci se gândi pentru prima dată mult mai serios cu privire la blestemul lui și că sunt șanse pe care nu le putea prevedea ca Omul care se va naște din femeie să pună, în cele din urmă, capăt planurilor sale și existenței lui.

Deși omul nu călcase Legea Iubirii, era considerat totuși vinovat de neascultare. Vina zăcea asupra lui; șansa lui a fost că Cel căruia trebuia să-I dea socoteală a fost Cel Purpuriu – Arhanghelul dintre heruvimi. Acum, între om și îngeri, în noua stare a omului, nu mai era nicio diferență. Îi păruse și lui rău – se întorsese de pe drumul lui greșit, așa cum cu mii de ani în urmă se întorseseră îngerii din ex-heruvimi (demoni) la Cel Purpuriu.

Situația totuși se schimbase; însăși goliciunea celor doi spunea despre ea. Omul pierduse slava, își pierduse și domeniul peste care își desfășura activitatea – Grădina era închisă prin heruvimii care învârteau la intrarea în ea o sabie de foc. Natura se îndrepta cu fiecare zi tot mai mult spre iarnă – dar nu iarna fulgilor de nea, ci acea iarnă α-substanțială în care ne aflăm de mult. Ce-i mai rămăsese omului? „Există speranță!”, „Există speranță!”, „Există speranță!” – natura îi spunea.

Într-adevăr speranța a venit prin moarte. Cel-ce-Este le-a făcut „haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele.” Erau cele mai potrivite haine pentru iarna care le invadase sufletul. Pentru fiecare a făcut o haină, una pentru ea, alta pentru el.

Erau la marginea Grădinii, goi. Păcatul îi golise de tot ce aveau mai bun. Iubirea lor începea să dea semnale că se stinge. Ceea ce mai înainte pentru ei era ca o respirație în somn, acum devenise un exercițiu de echilibristică. Trebuiau să depună efort în ceea ce mai înainte era clipirea pleoapelor de pe ochi; acum iubeau altfel... era mai greu. Acolo, triști, cu inima parcă într-un apus fără sfârșit, Iubirea le-a dat speranță prin iertare. Însă nu a fost o iertare ieftină, fără plată; pentru ei a fost cea mai costisitoare plată. Cu un cuțit improvizat din piatră întâi el, apoi ea, au luat viața unui animal. Iubirea Își ținea mielul la piept când omul a vărsat pentru prima dată sânge de vietate; același lucru l-a făcut și Eva. Nu există cuvinte inventate vreodată de vreun limbaj în Univers pentru a descrie durerea și jalea celor doi. Plângeau de parcă de mâna lor ar fi fost vărsat sângele întregului Univers.

Nici în Cetatea cu Muntele ei, și nici în Univers printre planetari, lucrurile nu au stat altfel. Universul stătea pentru prima dată în fața morții – și nu conta că e sânge de pui de animal –; era moartea în toată grozăvia ei în fața lor. Până și șarpele și șerpișorii lui au plâns... Dar se plângeau pe ei, căci în acei miei, vedeau cât de serioasă este treaba când e vorba de Lege. Pentru prima dată înțelegeau pe deplin că Legea nu poate fi schimbată, că vina păcatului se plătește prin moarte.

Nu sângele de miel i-a grațiat de vină pe cei doi. Acel sânge avea valoare de exemplu, de simbol, de înfățișare a realității de mâine când Cel Purpuriu – Tutorele vinovaților căiți – avea El Însuși să-Și dea viața în locul celor vinovați, în viitor. Cumva, atemporalitatea Iubirii aducea valoarea Jertfei de mâine, azi, în dreptul celor doi; iar hainele cu care au fost îmbrăcați erau o garanție a slavei care, într-o zi, când toate vor fi noi, se va întoarce iarăși peste Paradisul acum pierdut... α-Substanța lumii primilor ani ai Pământului, într-o zi, se va întoarce.

Șarpele era cu ochii încurcați... Hainele de piele ale celor doi păreau a fi un scut în jurul lor. Și, mai grav, vedea α-spectral cum hainele acestea pulsau α-substanțial – printr-o altfel de magie decât cea cunoscută de el –, pulsau viață în ei; părea a fi Iubirea.

Cel Purpuriu (Α), împreună cu heruvimii (/  \) și îngerii Săi (dar nu doar ei), s-au retras din spectrul vizibil; apăreau din când în când, la nevoie. Lucrurile se schimbaseră pe Pământ, iar omul, de la an la an, generație după generație, a devenit tot mai gri, tot mai lipsit de viață.

Au trecut ani; celor doi li s-a născut primul fiu, Cain – nu era Omul promis; era doar primul om din om, altfel de cum a fost făcută Eva din Adam. Apoi s-a născut și Abel. Abel era un fiu al Iubirii, era roz; învățase de la ai săi părinți principiile Iubirii, era bun... Până într-o zi... Altă tragedie: Cain l-a ucis, pentru că jertfa lui Abel fusese primită de Iubire. Parcă a fost vina lui?! Ce vină a avut Abel că a ascultat porunca și a jertfit un miel, iar Cain în prostia lui a încercat o altă „revoluție” (ca altul în Cetate) și în loc de miel a adus ca jertfă roade din pământ... Acesta a fost motivul – faptul că Abel era bun, și că el era nebun, adică rău... A iubit mai mult întunericul decât Iubirea, căci faptele lui erau rele.

Războiul din Cetate se mutase – întâi în Eden, apoi din Grădină în altă sferă. Se mutase parțial, la început, în zona α-perceptibilă, α-spectrală, α-senzorială. Îngerii și heruvimii pe de o parte, iar pe de alta, ex-heruvimii deveniseră factori invizibili și neperceptibili de influență asupra omului; influențe pozitive sau, în cazul ex-heruvimilor, influențe negative asupra minții umane. Singura care a rămas liberă cu adevărat era inima, însă, prin construcția ei, era subordonată minții; inima, la început, a fost factor dominant în luarea deciziilor, iar acum, din ce în ce mai mult, își pierdea puterea, pentru că oamenii deveneau din ce în ce mai mult materiali.

Importanța α-materialului și a α-substanțelor devenea tot mai nesemnificativă. Peste tot se vedea blestemul ca o realitate de zi cu zi; efectele călcării poruncii erau apăsător de evidente. Pământul parcă era pe altă traiectorie, în alt Univers – așa și era la nivel α-material. Era singura planetă infectată de păcat și condamnată la moarte. Deși nu se poziționase altfel față de Soare, între Soare și Pământ păcatul făcea eclipsă. Mintea nu percepea lucrul acesta – schimbarea apărută era prea fină pentru senzorii ei de percepție, însă inima Universului și a oamenilor roz de pe Pământ plângea.

Moartea lui Abel, ucis din motive de închinare, aducea și mai mult în evidență schimbarea de culoare a Pământului din roz în gri. Într-un Univers roz, Pământul era o infecție de gri, însă mai grav era că, pe Pământ, oamenii roz (fiii Celui Purpuriu) erau considerați, de cei gri, intruși în lumea lor și nepoftiți. Ce ciudat! Într-un Univers roz în care griul e considerat infecție, pe Pământul gri, rozul era considerat infecție... bun de ucis.

Între timp, ex-heruvimii i-au învățat pe oameni aproape tot ce știau, atât cât pot ființe materiale să folosească informațiile primite și le era util ex-heruvimilor. I-au învățat să-și facă unelte din materiale mai bune decât piatra.

Ex-heruvimul și ai lui aveau de gând să construiască o cetate asemănătoare celei de Sus – loc din care urmăreau o singură domnie și o singură închinare pe Pământ. Ex-Lucifer se pregătea pentru o regalitate lungă și o închinare prosperă. În acest sens, avea nevoie de resurse pe măsura visului său. Se începuse o exploatare minieră pentru materiale prețioase de proporții colosale și defrișări fără limită. Pământul era dezbrăcat de bogăția sa... și în interior, și la suprafață.

Apăruseră primele forme de sclavie, de dominare a celor mai puternici asupra celor mai fragili... Deși Grădina de aur era în mijlocul lor, ei au uitat de Cel-ce-Este Comoara Universului pe Pământ.

Oamenii ghidați de ex-heruvimi au ajuns să manipuleze genomul uman, dar nu numai. Modificarea genomului uman a condus la faptul ca unele fete ale oamenilor gri să fie exagerat de frumoase; erau de o frumusețe extraterestră; ex-heruvimii avuseră model de inspirație fetele planetarilor pe care le văzuseră. Nu ex-heruvimii sau îngerii au poftit frumusețea acestor fete și și-au luat din ele soții – nu(!), ci fiii roz ai Celui-ce-Este, acei fii crescuți întâi de Eva, iar mai apoi de fiicele ei; erau crescuți în gând, cuvânt și faptă; erau modelați după Legea Iubirii.

Există o incompatibilitate imposibil de descris între ființele α-materiale și omul făcut din pământ. E de râsul Universului, e o aberație să crezi că îngerii sau ex-heruvimii s-au îndrăgostit de un chip de țărână. Cei prostiți de chipurile și de formele acestor fiice gri ale oamenilor au fost cei cu inima roz – era o altă magie, nu cea a șarpelui, ci cea a frumuseții exagerate după inspirație α-pământeană sau extraterestră.

Războiul s-a purtat sub toate formele, folosindu-se orice mijloace. Era normal ca fiii născuți oamenilor roz, de aceste altfel de femei gri să fie uriași – „viteji... și oameni cu nume”. Joaca cu genomul uman poate naște și monștri, nu doar uriași; iar „numele lor” faimos se datora și faptului că puțini își permiteau operații pe genom, sau copii făcuți la comandă pe genom sau adn.

Nu doar omul a fost beneficiarul manipulării genetice, ci și animalele. Ex-heruvimii, cu sau fără ajutorul oamenilor, făceau tot felul de experimente pe care în alte lumi au putut să le facă; Pământul era acum lumea lor, prin viclenie furată de la om. Ex-heruvimul era disperat să găsească secretul apei de viață încă de când era în slujba Cetății; încă de pe atunci făcea tot felul de experimente în laborator; acum avea o lume întreagă la dispoziția sa... Nu-i păsa de consecințe – nu făcuse nicio investiție în om, nici materială, nici α-materială.

Rezultatul experimentelor lui a fost o adevărată explozie de mutații de tot felul în viețuitoarele Pământului – atât pe pământ, cât și-n aer și-n ape. Circulau viruși noi (din laboratorul ex-heruvimilor), iar mulți dintre aceștia purtau un cod de modificare și manipulare genetică. Fiecare generație din lumea „animală” (pământ, aer, ape) era o mutație nouă; se ajunsese la o rapiditate a evoluției (firești) în natură de nedescris. Ceea ce, în mod normal, s-ar fi realizat în mii de ani, s-a realizat din generație în generație; la un moment dat, până și ex-heruvimii s-au speriat de direcția în care se îndrepta situația pierdută de sub control. Nu doar că mutațiile au început să apară și în om, dar omul începuse să fie în pericol de exterminare din cauza a ceea ce dădea acum Pământul. Potopul se impunea a fi o necesitate – un „Stop!” strigat de Cel-ce-Este.

Trecuseră anii, Adam și Eva între timp muriseră de bătrânețe, și nici măcar nu ajunseseră la momentul stabilit ca Cel-ce-Este, prin femeie, să se nască pe Pământ. Acum Pământul era plin de oprimare și răutate. Planurile și gândurile oamenilor erau îndreptate, zi de zi, clipă de clipă din zi și din noapte, numai spre rău. Lumea devenise cu totul gri. Era o priveliște plină de durere pentru Creator; cei mai mulți oameni erau într-o suferință de nedescris. Apăruseră boli și multă neputință; iar moartea era pentru mulți colacul de salvare. A plâns Iubirea în acele momente; se părea că însuși ex-Lucifer ar fi vrut să dea timpul înapoi, să se întoarcă în atmosfera plină de bucurie, fericire și viață a Cetății în care s-a născut. Însă era imposibil; se îndrepta în viteză spre abis, iar după el veneau frații săi care l-au crezut în „revoluția” lui; și, mai grav, trăgea și Pământul – lumea jubileu – după el... Părea a fi, preț de-o clipă, trist.

Venise jumătatea săptămânii în care poarta spre Pământ a Cetății de Sus urma să se deschidă. Fusese stabilit ca în acel moment Cel-ce-Este Purpuriu împreună cu o parte dintre ai Săii, pe de o parte, iar pe de alta, ex-Lucifer cu ai lui – doar o parte – să se prezinte în Cetate. Pe Pământ, în perioada aceasta, guvernarea urma să fie preluată de Cel-ce-Este Cărămiziu, căci, chiar și în condițiile neascultării lui Adam și ale pierderii regalității sale, Pământul era totuși planeta Universului și intra sub guvernarea Unuia dintre Cei Trei. Pământul nicio clipă n-a fost lăsat singur.

Încă mai înainte de nașterea Pământului din ape, se stabilise momentul în care cei de pe Pământ trebuiau să meargă în Cetate și chiar și protocolul după care să se efectueze deplasarea. Protocolul prevedea ca cei ce vor pleca să nu se intersecteze cu cei care vin, din motive de siguranță pentru unii dintre ei. Între timp, s-au mai stabilit și alte măsuri de siguranță pentru oameni și ex-heruvimi. Se știa că ex-Lucifer nu va pleca cu toți ai săi; că n-ar lăsa o lume câștigată ca la joc de poker nesupravegheată și nici nu va lăsa măcar un singur om nehărțuit de ex-heruvimii săi.

Pentru acești ex-heruvimi și pentru oameni, Cel Cărămiziu a luat măsuri suplimentare. Prezența Sa i-ar fi nimicit înainte de vreme – vremea stabilită ca război pe Pământ. În plus, situația îngerilor și a oamenilor nu fusese încă rezolvată. Iubirea nu-Și permitea moartea niciunuia dintre cei ce pot fi salvați. În acest sens, Cel Cărămiziu (Α) a ales ca în permanență să fie „îmbrăcat” cu cei doi heruvimi ai Săi – cele două făpturi vii (/  \). Așa cum Adam și Eva au fost îmbrăcați de Iubire cu haine de piele de miel sacrificat pentru ei, tot așa, Cel Cărămiziu, din cele două făpturi vii Și-a făcut haine vii. Erau ființe α-materiale; se puteau singure modela pe El... Să zicem că L-au ascuns între aripile lor de heruvimi. Așa, prezența Celui Cărămiziu nu a fost un pericol de moarte nici pentru omul gri, și nici pentru ex-heruvimii și mai gri.

Când cele două delegații de pe Pământ au ajuns în Cetate, în Cetate s-a făcut tăcere. Toți heruvimii cărămizii prezenți și-au încetat activitatea; s-au grupat și, cu lacrimi în ochi de bucurie și tristețe, s-au închinat înaintea Celui Purpuriu; dar nu doar ei; în închinare aceea erau și cei purpurii, deopotrivă cu cei cărămizi. Doar cei gri stăteau deoparte; priveau Cetatea cu nostalgie, priveau pe frații lor de altădată; amintirile aduceau înaintea lor scene ale „copilăriei” lor, când Iubirea era totul pentru ei. Cetatea era însă schimbată; râurile ei erau ca și înghețate – rod al „revoluției” lor; porțile erau închise, iar planetarii nu erau prezenți; pe Templul din Cetate se vedeau încă urme ale atacului lor surprinzător, din zi de sărbătoare și an Sabatic.

Vizitatorii n-aveau prea mult timp la dispoziție. Șechina Purpurie S-a îndreptat în grabă spre Munte – locul unde Se afla Șechina Albastră. Nu se mai văzuseră de o săptămână și jumătate; pentru ei era mult! Deși erau în permanentă sincronizare, Le era și Lor dor de timpul când erau toți Trei pe Tron și erau pe rând Cel-ce-Este; Le era dor de anii albaștri, purpurii și cărămizii. Acum Pământul era în permanență albastru – albastrul lui și albastrul Luminii de pe Tron ce străbătea Universul.

Cei Doi n-au apucat decât să Se îmbrățișeze și să-Și șteargă Unul Altuia lacrimile, apoi S-au apucat de lucru în grabă. Soarta îngerilor și a Pământului depindea de ce urma să se decidă acolo. Era săptămâna a patra a Sărbătorii Reînnoirii. Erau și fiii planetarilor acolo; era o situație nouă pentru ei. De când începuse războiul, nu se mai întâlniseră cu Cel Purpuriu. În plus, nu știau cum să interpreteze noua Lui înfățișare. Cei care-L cunoscuseră înainte de război Îl știau altfel – nu că S-ar fi schimbat El, dar acum era Heruvim. „Cum să se închine și cum să lase în mâna Lui nu doar o planetă aflată sub blestemul vinovăției fiului ei (Adam), dar și soarta Universului? Cine garanta pentru El și reușita Lui? Cum să I se închine fiind chip de Heruvim?”

Cel Albastru știa problema lor; era Legea Iubirii care stipula în textul ei interdicție de închinare la heruvimi – fie chiar și Șechină. Atunci Cel Albastru a strigat cu glas de poruncă: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi, Ție, Tată M-am făcut. Dați cinste Fiului, ca să nu Se mânie. Ferice de toți câți se încred în El!”

Prin cuvintele acestea, înaintea tuturor, Cel Albastru L-a înfiat pe Cel Purpuriu, făcându-L de aceeași autoritate ca El, așa cum fusese înainte să aleagă drumul jertfei. În momentul acela, toți I S-au închinat, fără teamă de Lege, și au izbucnit în cântare ca odinioară: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine! Cel Atotputernic!”

Strigătul cântecului lor s-a auzit până în Cetate, dar și dincolo de ea, răspândind din nou în tot Universul cuvintele „Există speranță!”. Acum, Cei Doi erau într-o altfel de relație – cea de Tată și Fiu. S-au îmbrățișat din nou, udați de alte lacrimi, și S-au despărțit cu cuvintele α-substanțiale „Există speranță!” Cel Albastru S-a ascuns și El între heruvimii Săi și L-a condus până la ușa Templului. S-au îmbrățișat din nou și S-au despărțit pentru... nu se știa exact pentru câtă vreme.

În timp ce Se îndrepta Prințul Purpuriu către Cetate, împreună cu heruvimii Săi și cei nouăzeci și nouă de fii ai planetarilor (omologi ai lui Adam), Șechina Albastră a rămas în sfat să decidă, cu heruvimii ei, cum vor proceda în noile condiții cu informațiile aduse de pe Pământ de către Cel Purpuriu. Era vorba de modul în care șarpele – ex-heruvimul – a procedat cu omul și i-a furat dreptul de întâi-născut al Pământului. Pentru că dintre toți cei o sută, Adam lipsea motivat de moarte.

Dacă nu intervenea înșelăciunea, aceasta trebuia să fie sărbătoarea lui Adam – ziua în care i se dădeau în mâini, definitiv, cheile Grădinii sale, ar fi fost ziua în care ar fi fost înfiat drept fiu. Toți ceilalți nouăzeci și nouă au trecut pe aici; fuseseră ridicați la un rang mai mare decât heruvimii, fiind socotiți fii ai Celui-ce-Este. Acesta a fost altul dintre motivele pentru care acești planetari nu puteau să se plece în fața unei Șechine de heruvimi, fie chiar dacă Heruvimul din mijlocul celor doi era Arhanghelul și era Cel-ce-Este. Prin înfierea Arhanghelului, Cel Albastru L-a ridicat mai sus decât toți, drept Fiu.

Mulțimea de heruvimi, îngeri și ex-heruvimi aștepta la intrarea dinaintea Templului din Cetate. Protocolul cerea ca una dintre Șechine să intre prima; apoi fiii întâi-născuți ai planetarilor, numiți și „Fiii Celui-ce-Este”; apoi heruvimii, iar după ei îngerii. Ex-Lucifer și ai lui intrau ultimii, când se cerea intrarea lor prin poruncă. Ex-Lucifer era doar cu cinci dintre ex-heruvimii lui: o „șechină” de patru ex-heruvimi și un alt ex-heruvim.

În Templul din Cetate, Prințul Purpuriu a prezentat situația de Pământ: „Eva și Adam au fost înșelați; Eva a fost chiar hipnotizată, îmbătată și otrăvită. E adevărat că în ceea ce privește porunca formulată după cerința lui Lucifer, cei doi sunt vinovați, au încălcat porunca; dar... dar în fața Legii Iubirii, ei n-au nicio vină. Eva a vrut să moară în locul Meu, iar Adam a vrut să moară el în locul ei. În toată istoria Universului nu s-a întâlnit o dovadă de iubire mai mare. Amintiți-vă, dragii Mei heruvimi, cum ați reacționat când v-am spus care este soluția pentru a-i recupera pe îngeri – că pentru ei și-n locul lor, trebuie să mor Eu; aduceți-vă aminte cum v-ați oferit toți să muriți în locul Meu, dar nici unul dintre voi nu s-a aruncat spre moarte cum au făcut-o Eva și Adam.” S-a lăsat din nou tăcere între ei, iar pe fața multora erau lacrimi. „Ce e de făcut?” au întrebat ei, iar Cel Purpuriu le-a zis că așteaptă decizia fraților lor albaștri și ce aveau să decidă în Sfatul de pe Munte, împreună cu Cel-ce-Este.

S-a dat porunca ca delegația gri de ex-heruvimi să intre și ea. Au venit. Cel Purpuriu de pe Tronul Său, în mijlocul „fiilor Celui-ce-Este” (planetarii), în mijlocul heruvimilor și al îngerilor prezenți a întrebat: „Prietene, de unde vii?” Iar el a răspuns: „De la cutreierarea Pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.” răspuns de șarpe târâtor pe Pământ, mulțumit de stricăciunea pe care el și ai lui au adus-o asupra lumii și asupra oamenilor roz și gri. Prin cuvintele acestea și prin însăși prezența lui acolo – ocazie în care Adam ar fi trebuit să fie – pretindea a fi moștenitorul de drept al Pământului, întrucât, prin neascultare, Adam i-a cedat acest drept, punând cuvintele lui mai de preț decât porunca Celui-ce-Este. Se aștepta ca toți să cadă de acord cu el; însă însăși poziția Celui Purpuriu în mijlocul planetarilor îi dădea emoții mari. Se întreba prin ce artificiu s-a ajuns ca planetarii să recunoască un Heruvim drept Cel-ce-Este; își mușca buzele, iar palmele începuseră să-i plângă.

În mod normal, conform planului inițial, cei gri și răi trebuiau executați în acea săptămână, după timpul Cetății; însă planul mai prevedea ca la începutul săptămânii – săptămână în care se aflau deja la jumătatea ei – Cel Purpuriu să Se nască din femeie, să fie Om, iar pe vremea asta să-Și fi dat viața, ca plată pentru vina celor călcători de Lege (dar întorși din căderea lor). Însă nașterea și moartea nu se realizaseră, mai erau câteva ore până la momentul stabilit al jertfei, iar pe Pământ era dezastru: nu se găsea nicio fiică potrivită pentru o asemenea misiune. Nu doar că fiii roz se abătuseră din drumul lor spre fetele frumoase (gri); dar și fiicele roz s-au dus pe drum greșit, fermecate fiind și ele de frumos (gri).

Pe când se dezbătea problema, un heruvim albastru alerga spre Cetate. Striga cu voce tare: „Există speranță! Există speranță! Există speranță!” Ajuns în Templu, în mijlocul mulțimii, a zis: „Am venit cu poruncă albastră, citez: «Muntele a hotărât: date fiind noile condiții de pe Pământ, executarea celor răi se amână».” Era tăcere. „«Finalizarea planetei a unsprezecea a acestui an se amână pentru săptămâna a treia a lunii a douăsprezecea».” Tăcerea continua. „«Întrucât Adam nu a putut fi prezent din cauze naturale cunoscute, sărbătoarea pământenilor se amână până în săptămâna întâi a lunii a douăsprezecea».” Era murmur. „«S-a hotărât ca ex-heruvimii întemnițați să fie eliberați până la momentul execuției lor; executarea celor răi se amână până la începutul săptămânii a doua a luni a douăsprezecea».” Murmurul continua. „«În urma dezbaterilor de pe Munte, Cel Albastru a hotărât să îi înfieze pe toți cei buni din Adam; acesta este motivul pentru care sărbătoarea lor a fost mutată dintr-o săptămână a patra în săptămâna întâi – săptămână rezervată Celui-ce-Este».” Erau lacrimi. „«S-a mai hotărât ca în aceeași săptămână toți îngerii să fie reabilitații».” Erau și mai multe lacrimi. „«S-a hotărât ca Prințul Purpuriu să Se întrupeze la începutul săptămânii a treia a lunii viitoare».” Tăcere și lacrimi din nou. „Toți heruvimii, inclusiv îngerii reabilitați, sunt invitați să participe la Sărbătoarea pământenilor în săptămâna întâi a lunii a douăsprezecea; Cel-ce-Este are o surpriză pregătită pentru ei, drept răsplată».”

Singurii care nu se mai vedeau erau ex-Lucifer și ex-heruvimii săi; ar fi vrut, în momentele acelea, să fie invizibili precum era Adam în mormântul său. Heruvimul albastru a mai zis: „Există speranță!”, iar toți au răspuns: „Există speranță! Există speranță! Există speranță! Sfânt, Sfânt, Sfânt este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine! Cel Atotputernic!”

„Și un ultim cuvânt”, a mai zis heruvimul albastru: „Acum totul depinde de Cel-ce-Este Purpuriu – El este Speranța noastră!” Iar toți au cântat din nou: „Avem speranță! Sfânt, Sfânt, Sfânt este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine! Cel Atotputernic e speranța noastră!”

Ex-heruvimul încercase să ia cuvântul, însă pierduse orice drept. Modul în care se comportase cu Eva îi deconspirase intențiile; era evident că acuzațiile aduse la adresa Legii erau false și mascau intenția lui de a fi ca Cel-ce-Este; se văzuse și se auzise de toată nenorocirea pe care într-o săptămână a adus-o pe Pământ – faptul că, în urma acțiunilor lui, nu doar oamenii, ci întreaga planetă era în prag de extincție.

Totuși i s-a dat un ultim cuvânt. Cel ce cândva fusese cel mai impunător între heruvimi, ce părea a fi un prinț între ei, era acum atât de diferit. Se vedeau asupra lui efectele întoarcerii spatelui Iubirii; era marcat de lipsa α-substanței și era, cu întreaga-i ființă, ridată de păcat și răutate. Vocea lui, ce altădată îi era ca murmurul unui pârâu de munte, era acum ca valurile mării zdrobite între stânci; fața-i, ce odată era plină de strălucire, acum era ca o eclipsă – fără de lumină. Tot ce-a spus nu l-a mai ajutat câtuși de puțin. Aici magia nu mai funcționa; era totul degeaba; speranța nu-i zâmbea. Toți, fără el și ai lui, au cântat din nou: „Avem speranță! Sfânt, Sfânt, Sfânt este Cel-ce-Era, Cel-ce-este, Cel-ce-vine! Cel Atotputernic e speranța noastră!”

După ce s-a terminat cântarea, au ieșit din Templu în ordinea inversă în care intraseră. Ex-Lucifer se vedea deja executat; vedea că toate uneltirile lui fuseseră în zadar și că toată „revoluția” lui se va termina în executarea condamnării lui la inexistență. Pe Pământ lucrurile nu se derulau cum și-a propus – secretul apei vieții nu-l descoperise, iar în noile condiții, deși a mai câștigat un pic de timp, nu mai avea decât puțină vreme; era mânios: pe el, pe cei ce l-au urmat, pe Creator, pe viață, pe Iubire.

Nici eliberarea fraților săi nu-i mai aducea bucurie. În plus, era însetat și flămând de α-substanță, însă totul se făcea ca de cristal în jurul lui, ca și cum Cetatea, cu tot ce era al ei, îi refuza prezența. Doar o picătură din acea apă i-ar fi fost de ajuns, dar nu era nimeni să i-o ofere. Cetatea care fusese ca o mamă pentru el, nu-l mai recunoștea de fiu. Până și norii de apă stăteau la distanță de el. Îi venea să atace singur, din nou, Muntele; era plin de ură și abia reușea să și-o ascundă.

Cel Purpuriu a plecat de îndată spre Pământ; a stat puțin, doar câteva ore din acea zi. Ar fi putut să stea aproape o zi, dar n-a mai stat. Cel Cărămiziu trebuia să fie înlocuit; timpul lui de guvernare se stabilise de maxim o zi, după timpul din Cetate. Cel Purpuriu avea să viziteze pe Pământ câțiva prieteni. Și-a luat rămas-bun de la toți cei prezenți, a trecut pe la temnița unde erau întemnițați ex-heruvimii, a vorbit din nou cu ei pentru a nu se știe câta oară – iar apoi a plecat spre Pământ. Pământul se vedea la miazăzi și la apus.

Ex-heruvimul nu se mai grăbea să plece; știa acum că graba-i fără sens. Deși plin de mânie ascunsă, avea demnitatea lui; s-a dus, împreună cu heruvimii din Cetate, spre locul unde erau întemnițați doi dintre generalii săi împreună cu legiunile lor. Temnița fusese construită pe locul de unde fusese luată pătrățica de Cetate – Grădina ce fusese sădită în Eden. Era construită din ziduri speciale: zidurile erau de aur transparent ca de cristal, însă prin ele curgea în permanență apa vieții; temnița era ca un cub, precum Cetatea – suficient de larg ca ex-heruvimii să nu se simtă înghesuiți. Apa de viață trecea prin toți cei șase pereți ai închisorii. Un heruvim n-avea nicio problemă să treacă prin zidurile ei materiale, însă, pentru acești ex-heruvimi, apa vieții, la încercarea lor de a se strecura afară – se transforma în foc. Era aceeași reacție ca și a slavei Unuia dintre Cel-ce-Este. Era ca o reacție de imunitate și apărare față de o infecție; căci, la nivel α-substanțial păcatul e un cancer și infecție. Aceeași apă care dă viață la tot ce e roz (neprihănit) și bun este foc și nimicire la tot ce este gri și rău.

Un heruvim cărămiziu a deschis poarta; ex-heruvimul i-a îmbrățișat pe generalii săi, ridicați de el la rang de „arhangheli”; i-a salutat pe vitejii lui din cele două cete. Însă nu se grăbea să plece. Știa că vede – el și ai lui – Cetatea pentru ultima dată din interior; erau multe amintiri. Îi părea rău – îi părea rău că planurile nu-i reușiseră. N-avea niciun gând să se întoarcă din căderea lui. Era deja prea târziu. Se stinsese în inima lui orice pâlpâit de bine, de iubire; era plin de ură și mânie, și cu planuri noi de a distruge și de a pierde pe cât mai mulți.

Gândul că Cel Albastru avea să înfieze niște planetari – fii ai acelui Adam pe care l-a păcălit să mănânce din pomul interzis – ce gând! Îl înnebunea; pompa în întreaga lui ființă doar ură, invidie și gelozie, iar gândul acesta l-a făcut să strige: „Haideți să mergem, avem puțină vreme!”... iar Universul plângea Pământul și pe pământeni, cu gândul nerostit decât prin lacrimi: „Vai de voi, pământ și mare! Căci ex-heruvimul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.”

Lăsând în urma lor Grădina Edenului, Adam și Eva s-au îndreptat spre răsărit.; nu s-au îndepărtat foarte mult, Grădina fusese locul lor de început – locul unde au cunoscut Iubirea. După moartea lui Abel, Cain a fost alungat de Cel-ce-Este, iar după un timp li s-a născut celor doi un băiat căruia i-au pus numele Set – sau „înlocuitor”.

Adam și Eva și-au dat tot interesul să-l crească pe Set după principiile Legii Iubirii. Pe lângă Set, au avut și alți copii: fii și fiice. Cultivau pământul, aveau animale pentru jertfe și pentru îmbrăcăminte. Cel-ce-Este le dăduse drept hrană roadele pământului: cerealele, legumele și fructele. Deși fiii oamenilor mâncau și beau orice, familia lui Adam ținea cont de cerințele Celui Purpuriu – deși, după Eden, carnea curată (α-substanțial) nu le fusese interzisă.

Lucrurile se schimbaseră de când mâncaseră din pomul interzis; efectele alegerii lor se vedeau tot mai mult în lume. Singura care mai amintea despre ce a fost înainte era Grădina, păzită cu sabie de foc de către heruvimi. Adam și Eva deseori mergeau în vizită prin apropiere și povesteau cum a fost mai înainte – cum au fost amăgiți de magia șarpelui și cum, într-o clipă, au pierdut tot. Cel mai rău le părea după Prințul Purpuriu. Aveau amintiri frumoase cu Sabate cu cânt, cu închinare și cu voie bună. Deși le rămăsese obiceiul de a se închina în Sabat, nu mai era ca la început. Chiar între ei acum erau certuri și discuții aprinse. Se simțea mult lipsa α-substanțelor și a tot ceea ce a fost mai înainte de acea zi fatidică.

Și-au învățat copiii despre ceea ce învățaseră de la Arhanghelul dintre heruvimi; i-au învățat despre principiile zecimii peste timp, materie și spațiu. I-au învățat despre jertfă – despre mielul care a fost sacrificat pentru ei, plătind simbolic, în locul lor, vina pentru păcatul lor. Le-au spus despre Cel-ce-Este că va veni într-o zi – că Cel Purpuriu se va naște din femeie. Și-au învățat fiicele să crească pe fiecare băiețel cu speranța că va fi El, iar pe băieței i-au învățat același lucru, cu speranța că oricare dintre ei poate fi El.

Deși răul se înmulțea printre oamenii cei gri, pe bucățica lor de pământ și în truda muncilor, din când în când, dinspre apus, raze de speranță îi luminau. Nu toți copiii lor au rămas roz, însă știau și credeau că există speranță.

Erau pline de fericire zilele când, chiar și pentru puțin timp, Cel Purpuriu trecea pe la ei în vizită. De obicei se întâmpla în Sabat, iar aproape de fiecare dată zicea că întâmplător era pe acolo. Ar fi stat mai mult împreună; bucuria era de ambele părți, însă regulile se schimbaseră – se trecuse pe reguli neutre, asemenea celor cu gust de fruct de pom interzis. Acum se cunoștea din plin și binele, și răul, dar... mai mult răul.

Au trecut anii, și unul dintre nepoții lor s-a născut – era Enoh. Un copil cu totul special, născut parcă pentru altă lume – lumea de dinainte de nenorocire. A crescut frumos, curat și roz. Când i-a sosit vremea să se însoare, a plecat de la bunici și de la părinți. Și-a luat o fată dintre cele mai frumoase... Era, probabil, roz. Cert este că, după o vreme, Enoh s-a îndrăgostit profund de Iubire; iubirea dintre ei era reciprocă. Erau prieteni, povesteau și se plimbau împreună; ar fi avut șanse maxime să fie tată de Cel-ce-Este... Dar nu era momentul... În schimb ei au umblat împreună multă vreme – pentru o viață de om trei sute de ani nu sunt puțin. A avut și el mulți copii: fii și fiice; însă, la un moment dat, nu a mai fost găsit – îl luase Cel-ce-Este cu El.

Enoh n-a murit; e unul dintre puținii care habar nu au ce gust are moartea. De fapt, la fel ca el, încă unul – mulți ani mai încolo, mai spre noi – a fost luat ca el... Ilie.

Ce s-a întâmplat cu Enoh, nu s-a știut multă vreme. Ce știu eu din stele este că fost luat într-o zi de Sabat, după timpul din Cetate. A fost luat de Cel-ce-Este pentru că locul lui nu mai era pe Pământ... În plus, era nevoie de el, ca martor, ca argument de șansă pentru Pământ.

Îți explic... Cel-ce-Este l-a dat unui heruvim; dar, pentru că Cetatea era închisă la vremea aceea și pentru că era nevoie de el pentru o demonstrație, acest heruvim l-a dus pentru puțin timp și l-a dat în grija unor planetari, până la momentul în care, în Cetatea de Sus, Cel Purpuriu va avea nevoie de el... Revin pe subiect, puțin mai încolo... Nu mai spun că heruvimii nu au probleme cu deplasarea dintr-o galaxie în alta; ei pot face ferestre în spațiu.

Câteva generații mai încolo, dar în aceeași perioadă, s-a mai născut un om, ceva mult mai departe spre răsărit. Și el este învăluit de mister. Unii au ajuns să creadă despre el că a fost doar un zvon – că, de fapt, n-a existat niciodată. A existat, numele lui era Iov și era roz. Se știe despre el că a suferit foarte mult și că a pierdut totul într-o zi; însă puțini știu că a fost un martir viu și că, dacă astăzi există un Pământ cu mine și cu tine – zâmbind și sperând – acest lucru se datorează în mare parte lui și lui Enoh. Și, ca să fac buchetul de lauri complet, îl mai amintesc doar pe unul – de el se știe ceva mai mult, e cel cu arca și potopul, Noe, roz și el, născut din copii de nepoți ai lui Enoh.

Motivul pentru care i-am amintit nu este doar pentru că au fost neprihăniți, ci pentru faptul că au jucat un rol important în șansa pe care a primit-o Pământul când Cel Purpuriu S-a prezentat în Templul din Cetate. Intenționat nu ți-am spus ieri despre aspectele acestea. Nu era contextul.

Când Cel Purpuriu a coborât de pe Munte – după ce fusese înfiat de Cel Albastru – ți-am zis că toți Îl așteptau în jurul Templului din Cetate. Enoh a fost martorul principal în apărarea Pământului la acel Sfat. Ex-Lucifer nu a știut de prezența lui acolo. A intrat la urmă, împreună cu heruvimul care îl însoțea și îl ocrotea. În timp ce se dezbătea pe Munte dacă Pământul merită sau nu o șansă, în Templul din Cetate, Cel Purpuriu îl dădea exemplu: „Într-o lume gri, există oameni foarte roz. Enoh a fost dovada vie că se poate să fii roz, neprihănit și bun pe un Pământ dominat de gri, păcat și răutate.” Ceea ce se întâmpla în Templul din Cetate a fost pus în transmisie directă și pe Munte – transmisie mult mai performantă decât cea pe care o avem noi. Iar Enoh a fost unul dintre motivele pentru care ni s-a mai dat o șansă; al doilea motiv a fost Iov.

Ex-heruvimul a luat cuvântul și a zis că omul Îl iubește pe Cel Purpuriu pentru că Cel-ce-Este îl mituiește încontinuu pe om cu binecuvântările Sale; că, dacă celor roz și buni li s-ar lua binecuvântarea, într-o secundă ar renunța la Iubire și s-ar face călcători de Lege. Aici a intervenit Cel-ce-Este spunând: „Ai văzut pe fiul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe Pământ. Este un om roz și curat la suflet, care se teme de Cel-ce-Este și se abate de la gri și rău.” Iar ex-ocrotitorul a zis: „Oare degeaba se teme Iov de Cel-ce-Este? Ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de tot ce are, și sunt încredințat că Te va blestema” – îl suspecta pe Iov de inimă gri. Iar Cel Purpuriu i-a răspuns: „Iată, îți dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna.”

Ex-heruvimul era încântat. Îndată a transmis agenților săi de pe Pământ ordinul de măcel. În ziua aceea, boii, măgărițele, oile, cămilele și slujitorii lor au fost măcelăriți; fiii și fiicele lui, rași de fața pământului. Toate, într-o zi (de Pământ) – în mai puțin de-o clipă de Cetate. Iar Iov s-a închinat Iubirii zicând: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul Pământului. Cel-ce-Este a dat și Cel-ce-Este a luat. Binecuvântat fie Numele Iubirii.”

Ex-ocrotitorul nu era mulțumit. A zis: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viața lui. Dar ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de oasele și de carnea lui, și sunt încredințat că Te va blestema.” Iar Cel Purpuriu i-a răspuns: „Iată, ți-l dau pe mână: numai cruță-i viața.” Din nou, a transmis de urgență agenților săi de pe Pământ ordinul de măcel. Iar agenții lui au executat ordinul de îndată: „Iov a fost lovit cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creștetul capului. Cu un ciob se scărpina și ședea pe cenușă.”... Însă răspunsul lui Iov a fost același: „Primesc de la Iubire binele, să nu primesc și răul?”

Iov a fost martorul cu numărul doi al apărării Pământului. În urma acestor două mărturii Cel Albastru a trimis un sol cu vești bune pentru noi, ca noi să avem speranță. Enoh și Iov au convins mulțimea că Pământul merită o șansă – că, în cele mai vitrege condiții, în pofida agenților răului, umani și neumani, omul poate fi roz și poate dezvolta un caracter frumos modelat de Iubire.

Încă o dată, ex-heruvimul s-a văzut învins de o ființă vulnerabilă și fragilă – pentru că, în comparație cu heruvimii, suntem ca niște furnici. Încă o dată s-a demonstrat că, în lucrurile simple, ca unii oameni roz, există ascunsă o mare comoară – unii pot purta în sufletele lor toate comorile Universului; căci Iubirea nu are nevoie de palate, ci strălucește atât de frumos prin omul roz.

După ce s-a terminat cântarea, Cel Purpuriu Și-a luat rămas-bun de la Enoh; era grăbit să ajungă la Iov, iar mai apoi, la Noe; trebuia să-i zică de corabie.

Enoh nu a rămas în Cetate – era imposibil să rămână acolo. Sărbătoarea pământenilor fusese stabilită în prima săptămână a lunii a douăsprezecea – adică peste cinci săptămâni și jumătate – iar până atunci, niciun pământean (în condițiile prezente) nu putea fi în Cetate. Enoh a fost dus la niște planetari – vecini ai Pământului.

Cel Purpuriu S-a dus direct la Iov. Au povestit. I-a spus despre creație – cum El are grijă de toate – și, în acest context i-a zis și de Potop. Deși în Cetate au fost doar câteva ore, pe Pământ a fost mult... ani. Când a ajuns Cel Purpuriu la Iov, acesta era cu alți copii, cu alte turme și cu alți slujitori. Iov a mai trăit o sută patruzeci de ani, iar cu câțiva ani înainte de Potop a murit. Pe mormântul lui ar fi trebuit să scrie: „Omul care a dat o șansă Pământului.”

Oamenii gri prea puțin știu cât de mult datorează oamenilor roz; ei nu știu că planeta noastră se învârte și mai e încă albastră... plină de bucurie și speranță, datorită unor oameni „nesemnificativi”, dar... roz!

La puțin timp după ce Cel-ce-Este a plecat de la Iov, din Ceruri s-a văzut ex-heruvimul venind ca o cometă și ca un fulger spre Pământ... După el veneau turbați toți ex-heruvimii lui.

După mai bine de patruzeci de ani, Cel Purpuriu l-a vizitat pe Noe și i-a zis de corabie. I-a dat porunci clare cum să o facă, căci, peste un timp, Iubirea va aduce Potop de ape pe Pământ.

Tot pe atunci, se împlinise mandatul guvernării Celui Cărămiziu în lumea noastră. Trecuseră o sută douăzeci de ani; trebuia să plece în Cetate, unde avea de făcut niște modificări și de pregătit un alt sistem de guvernare – sistem care avea să înceapă după Potop.

Mai înainte să plece, l-a vizitat, însă, pe heruvimul căzut. Cel Cărămiziu era acum „ecranat” de heruvimi și nu mai prezenta un pericol pentru el. Au avut multe momente fericite împreună, mai înainte ca Lucifer să aleagă calea lui; îl iubea. L-a găsit, l-a întrebat: „Ce mai faci? Ești bine, fericit?” În vremurile bune răspundea cu: „Tată, Te iubesc!”; acum până și ochii îi tăceau – întreaga lui ființă era un abis de tăcere.

Iubirea e ca un cântec roz care nu se schimbă în funcție de atitudinea celor ce-l ascultă; deși percepția ascultătorului se poate schimba, Iubirea rămâne aceeași. Deși fără răspuns, Iubirea i-a mai zis: „Dragul Meu, îmi pare foarte rău.” Apoi, cu o parte dintre heruvimii Săi cărămizii S-a îndreptat spre Cetate; mai erau aproape patru ore și poarta se închidea.

Cea mai mare parte din heruvimii cărămizii au rămas pe Pământ sub comanda Prințului Purpuriu. Erau multe de făcut pe Pământ – un Potop de pregătit – însă cea mai mare parte a eforturilor lor erau alocate contracarării răului, protejării oamenilor și recuperării a cât mai multora dintre ei. Așa cum îngerii au fost recuperați din căderea lor, acum îngerii se luptau pentru om.

Deși, în cea mai mare parte, această luptă a fost în zona α-perceptibilă, efectele ei se vedeau și pe Pământ, între oameni; însă lupta celor roz, sub comanda Prințului Purpuriu, a fost, este și va fi – până când se va termina cu războiul – o luptă cu speranță. Deși războiul se dă mai mult între ființe α-materiale, acest conflict ne afectează și pe noi; chiar mai mult, suntem, vrem sau nu, părți combatante, căci lupta acum se dă pentru noi.

***

Pământul a mai primit o șansă în Curțile de Sus pentru că s-au găsit doi martori ai apărării – minimumul cerut de Lege. Acești doi martori vorbesc indirect despre importanța familiei. Eva și fiicele ei, ajutate de soții lor, aveau meritul argumentației aduse de Prințul Purpuriu pentru Pământ. În Enoh, Iov și Noe s-a văzut eficiența educației și rezultatul eforturilor – în primul rând al mamelor – de a transmite copiilor lor principiile Legii Iubirii. În esență, a fost o reușită a familiei; truda mamelor și a taților a dat rezultat într-un moment în care soarta Pământului – și indirect a îngerilor – era la cotitură; iar cu atât mai mult s-a văzut eficiența familiei tocmai prin prisma contextului α-substanțial în care s-au dezvoltat acești eroi roz: lumea lor, ca și a noastă astăzi, a fost o lume extrem de gri.

Cel-ce-Este a instituit familia ca loc de dezvoltare și creștere a următoarelor generații într-un cadru α-substanțial pozitiv, în care Legea Iubirii să fie temelia tuturor relațiilor – atât interumane, cât și în raport cu Iubirea. Cei care neglijează sau subminează importanța familiei sunt inconștienți atât de războiul în care ne aflăm, cât și de importanța dezvoltării și cimentării principiilor Iubirii.

S-au ridicat mulți împotriva familiei – sau împotriva familiei lăsate de Iubire, o familie constituită din bărbat și femeie. Mulți au ajuns la concluzia că familia a fost un accident sau un gri îngăduit din necesitate temporară, dată fiind apariția păcatului. Cei cu părerile acestea greșesc. Familia, ca și Legea Iubirii, stă la baza temeliei Universului. Totul există în jurul familiei. Există ceva α-substanțial în familie, asemănător α-substanțialului din Sabat. Binecuvântarea și sfințenia Sabatului se extinde asupra familiei, care, la rândul ei, își extinde binecuvântarea și sfințenia asupra Sabatului. Aceste două instituții sunt într-o relație de interdependență; există un fel de sincronizare între aceste două instituții asemănătoare sincronizării Celor Trei.

Cel-ce-Este pretinde pentru Sine zece procente din timpul nostru, din cele șase zile ale noastre; ceea ce cere El este o oră dimineața și o oră seara în fiecare zi din cele șase ale noastre. Acest timp este o extindere a Sabatului și a binecuvântărilor sale α-substanțiale zi de zi. În planul Lui, acest timp trebuie dedicat în familie. Așa, zi de zi – nu doar în Sabat – α-substanțele Sale de viață se revarsă prin îngeri și heruvimi asupra noastră. E ca și pâinea cea de toate zilele: una ne hrănește trupurile, cealaltă ne hrănește sufletul.

Mulți cred că familia își are sfârșitul în mormânt; că binecuvântarea ei este temporară și circumstanțială determinată de existența prezentă, gri. Ei iau cuvintele Scripturilor și, pentru că nu înțeleg momentul la care se referă ele, ei generalizează; așa cum alții sau chiar ei, iau afirmația „în șase zile” și limitează Creațiunea la doar șase zile... și nimic mai mult. Așa cum greșesc aceștia, greșesc și cei care vorbesc cu multă convingere de adevăr și dreptate despre lucruri pe care nu le înțeleg. Combină mituri ca „neutralitatea de gen a îngerilor” cu „vor fi ca îngerii”, „nu se vor însura și nu se vor mărita”, „în Cer”, „la înviere”, „vor fi fii ai Celui-ce-Este” etc.

Neutralitatea de gen a îngerilor a fost și este un mit; a fost inventată de oameni care nu au văzut niciodată îngeri, nici măcar în vis. Să nu uităm că fiecare dintre noi, în procesul dezvoltării trupului nostru, am fost cândva lipsiți de gen. Îngerii au doar o sută de ani după timpul lor – așa percep ei timpul – și nici măcar nu au ajuns la vârsta la care Adam a avut primul copil. Și dacă sunt și ei într-un jurământ temporar și involuntar de castitate până se va termina războiul?

Afirmația „la înviere” sau „în Cer” se referă la un moment anume al umanității; aceasta nu înseamnă stare veșnică, așa cum, în similitudine opusă, „în șase zile” nu înseamnă (cum cred unii) doar șase zile. „După înviere” „în Cer”, se referă la prima săptămână a lunii a douăsprezecea când va fi Sărbătoarea Reînnoirii; când toți cei roz (înviați și vii) dintre pământeni vor fi în prezența Celui-ce-Este ca fii și fiice ale Iubirii; și, conform rânduielii Sărbătorii, ei vor fi în condiții de Sărbătoare o săptămână. În perioada acestei Sărbători, vor fi și îngerii reabilitați, și heruvimii, iar pe durata acestei Sărbători, căsătoriile vor fi suspendate; aceasta nu înseamnă „perioadă nedeterminată”! Afirmația se referă la Noul Eden („în Cer”; în raport de opoziție cu Pământul actual înrobit de păcat și gri) și strict la perioada Sărbătorii – un „mileniu”, din perspectiva noastră!

Tot Universul este construit pe o dualitate de gen. Dacă am avea aparatura necesară am observa că nu orice stea poate să fie o supernovă. Până și muzica este construită pe „clape” albe și „clape” negre; altfel e imposibil.

În cele ce urmează, îți voi vorbi despre suflet – sau suflet viu (sau mort). Există atât de multă neînțelegere, minciună și confuzie pe acest subiect. Știm că este acolo în noi, ne dăm seama de el, însă ne este atât de greu să-l definim. Dacă nu aș fi avut visul cu „universul” despre care ți-am povestit în mai multe ocazii, n-aș fi știut nici eu cum să-l definesc; însă, cu ajutorul stelelor, al tău și-al Iubirii, acum știu despre ce e vorba; știu cum să-l și explic. În esență suntem informație vie cu nevoi; însă e prea puțin spus.

Însăși afirmația suflet viu în dreptul lui Adam scoate în evidență o prioritate. Deși primul care se vede este trupul, Cel-ce-Este l-a cam „ignorat”. N-a zis despre Adam trup viu, deși cam asta se vede la om – trupul sare în evidență. Însăși afirmația suflet viu ar trebui să ne dea de gândit. Cel-ce-Este pune accent pe suflet, pe inimă, pe α-substanțe, mai mult decât pe minte, trup, materie, percepții. Cu alte cuvinte ceea ce suntem – în primul rând – în primul rând, suntem suflete. Probabil că în Eden și în Cetate, în condiții de lume roz, sufletul ieșea în evidență mai mult decât iese acum trupul sau mintea în lumea gri. Iar în contextul acesta, afirmația „Cei roz moștenesc Pământul” capătă sens, pentru că, în lumea noastră gri, cam puterea pumnului, a contului sau a moștenirii materiale își cam spune (tot) cuvântul. Chestiile roz sunt considerate a fi pentru basme, proști sau persoane inadaptate la societatea mileniului nou în care trăim... Greșit!

Trăim în mijlocul unui război din care doar cei roz ies învingători. Ceea ce este cu totul extraordinar este că acești oameni roz pot ieși în câștig chiar și prin moarte. Și-apoi, ce câștig este să ai toată lumea la picioare, dar să fii gri și existența ta să se termine în nimic? Căci, în fond, aici e toată problema. Vrei să câștigi un euro astăzi, în lumea asta gri, sau vrei să câștigi mâine o moștenire într-o lume roz fără sfârșit? Iar răspunsul la întrebarea aceasta și-l dă fiecare în funcție de cât de prost sau de deștept este. Totuși, aceasta este o afirmație incompletă, căci mai intervine un factor: ca să fii moștenitor în lume roz, trebuie obligatoriu să fii roz – iar aici intervine sufletul.

Cu efort, ambiție și consistență poți să-ți faci un trup beton, de invidiat. Însă cât te ține? Maximum o sută de ani. Cu sufletul e un pic mai greu, dar rezultatul e fără contor; fără timp; definitiv – cum se zice „tinerețe fără bătrânețe, viață fără de moarte”. E o expresie din povești, dar e adevărată. Ciudat; valorile adevărate au fost puse în povești, iar pe stradă s-a dat drumul la minciuni.

Revin la problema noastră: ce e sufletul? Sufletul e un univers unic; fiecare om, în interior, este un univers unic de o valoare imposibil de măsurat. E ca și cum ai încerca să măsori oceanul cu gaura de ac; iar fiecare picătură strecurată prin această gaură e de valoarea unui Everest cântărit în diamante – și e doar un procent din valoarea fiecărui om. Cum am stabilit valoarea aceasta? Simplu: prin valoarea de garanție a fiecărui om; iar valoarea aceasta e determinată de prețul dispus de Univers pentru fiecare: viață de Prinț Purpuriu. Cel-ce-Este ar fi fost dispus să se arunce în moarte doar pentru unul dintre noi. Iubirea ne cântărește valoarea nu la grămadă, ci pe fiecare, ca un univers unic în Univers.

Omul dinăuntrul nostru e toată valoarea noastră și putem fi doar în două feluri – altă variantă nu există: suntem fie roz, fie gri. Cei roz au o moștenire în Iubire, iar cei gri au o condamnare împreună cu ex-heruvimul. Nu există altă variantă; acesta este adevărul. Și adevărul și mai important este că nu e vorba de destin sau predestinare – e vorba doar de alegere. Ce alegi să fii? Depinde doar de tine. Viitorul depinde doar de tine: imediat și gata, sau etern și fără de sfârșit.

Mai înainte să avem cuvântul, avem gândul; înainte să avem imaginea, avem visul. Înainte să fim un trup născut, suntem un suflet definit – dar nu în roz, sau gri, ci în sensul de complet. După naștere, treptat, gândul (sufletului) capătă cuvânt (vorbă), iar visul (sufletului) capătă imagine (văz). E ca și cu muzica: întâi avem cântecul, apoi înălțimea fiecărei note.

În lumea materială nu există Universuri paralele, însă în cea α-materială există universuri paralele; fiecare dintre noi suntem un asemenea univers – dar un univers flămând! Ne naștem flămânzi după Iubire: la început, părinții sunt responsabili să ne-o ofere; mai târziu, soțul sau soția. Soțul pentru fiicele din Eva; soția pentru fiii din Adam. Cu alții de altă părere, nici eu, nici Iubirea nu avem probleme; ei au; ex-heruvimul nu a inventat un Univers paralel, unul fără Legea Iubirii; iar în materie de lege, nu există autoritate mai mare decât Legea Iubirii în Universul acesta.

Așa cum trupul se hrănește cu materie, sufletul se hrănește cu α-substanțe (sentimente). Cum trupul moare fără hrană, și sufletul poate muri fără hrană α-materială. Fiecare este răspunzător pentru sufletul lui, cum e răspunzător pentru trupul său. Ciudat; hrana pentru suflet nu costă nimic, dar, pentru că nu are stomac să facă zgomot și gură ca să ceară, e neglijat înfiorător.

Cu sufletul pe care îl avem acum, în caz că suntem roz, vom trăi veșnic; în trupul în care suntem acum, însă, nu. Cu alte cuvinte sufletul (noi cei din interior) putem fi nemuritori, chiar dacă trupul acesta va muri.

În esență, nu există nicio diferență între suflet de om și suflet de heruvim. Diferența constă în trup. În timp ce noi avem un trup material, ei au un trup α-material. Așa cum avem noi gând, rațiune și sentiment; așa au și ei. Ca și noi, ei pot muri definitiv. Orice suflet poate să moară sau poate trăi definitiv.

Există două feluri de a muri. Moartea lui Adam – o moarte temporară, moarte de om roz, numită și somn, pentru care există înviere și șansă de a continua existența pe perioadă nedeterminată. Mai există încă o moarte – cea pregătită ex-heruvimilor gri și oamenilor gri. Aceasta fiind o condamnare definitivă, din ea nu există înviere; moartea aceasta este inexistență.

Sortarea între un tip de moarte sau alta se face prin alegerea pe care o fac astăzi, cât sunt în viață. Depinde de mine dacă: (a) m-am născut (ipotetic) gri și, la un moment dat, îmi dau seama că sunt gri, dar nu-mi place și mă căiesc și mă întorc spre Iubire – Iubirea mă face roz; (b) m-am născut alb (ipotetic) și, la un moment dat, ajung gri, dar nu-mi place și mă căiesc și mă întorc spre Iubire – Iubirea mă face roz; (c) m-am născut roz (ipotetic) și, la un moment dat, ajung gri, dar îmi place și nu mă căiesc și nu mă întorc spre Iubire – Iubirea nu mă face roz.

Indiferent de cum sunt, gri sau roz, intervin alte două situații: (a) dacă, în momentul morții, sunt considerat roz, am parte de moartea naturală a lui Adam – vine învierea și eternitatea; (b) dacă, în momentul morții, sunt considerat gri, am parte de moartea naturală a lui Adam – vine învierea, condamnarea și inexistența (moartea a doua). Diferența dintre om și ex-heruvimi este că cei din urmă nu trec prin moartea naturală a lui Adam, nici prin înviere; trec direct prin condamnare la inexistență (moartea a doua).

De moartea a doua – inexistența – se străduiește Cel Purpuriu să îi scape pe îngerii roz și pe oamenii roz... Cum am mai zis, depinde de fiecare ce vrem să fim: roz sau gri – parfum de α-substanțe pozitive (iubire, buni) sau nu (ură, răi).

Am zis la început că sufletul viu este informație. Așa cum trupul este definit de informația din adn, tot așa și sufletul este definit de informația din α-adn. Ne naștem cu niște moșteniri de la părinți; acestea ne definesc atât adn-ul trupesc (cum vom arăta), cât și α-adn-ul sufletesc (cum vom fi). După ce ne naștem, suntem într-o continuă dezvoltare, atât pe plan trupesc, cât și în interior. În cea mai mică unitate de timp în care ne ducem existența informațiile despre trupul material și sufletul α-material se rescriu încontinuu în ambele coduri a ceea ce suntem. Modificările survenite asupra materiei (trup) sunt rescrise în α-adn, iar modificările survenite asupra α-materiei (sufletului) sunt rescrise în adn. Există o interdependență între cele două informații despre noi, care sunt stocate în noi. E un fel de „cutie neagră” cu două unități de stocare a informațiilor. Din punct de vedere tehnic asta suntem: informație materială în raport de interdependență cu informația α-materială; dar nu e tot, căci mai este și suflarea de viață implicată, mai e și Iubirea, și mai sunt și niște contracte roz sau gri pe care le moștenim.

Existența noastră, din momentul în care suntem (existăm), fie că vrem, fie că nu, se desfășoară în acest Univers cu binele inițial și cu răul apărut la un moment dat. Cadrul de război în care ne aflăm se reflectă și asupra noastră din momentul în care începem să fim (existăm). Pentru că suntem în război, în funcție de condițiile în care ne ducem existența, depinde viitorul nostru etern: eternitate sau inexistență (moartea a doua). Totul este guvernat de Legea Iubirii, de liberul arbitru și de legi naturale: constante universale.

Din punct de vedere material, „omul”, în prima clipă a existenței sale, este o celulă vie – o combinație între spermatozoid (tată) și ovul (mamă); din punct de vedere α-material, „omul”, în prima clipă a existenței sale, este un suflet viu – combinație de suflet viu (tată) și suflet viu (mamă). După o săptămână, „omul” material este un buchet de celule, iar „omul” α-material este același suflet viu. După nouă luni, se naște un bebe – și același suflet viu.

Dacă, din punct de vedere material, suntem o dezvoltare de la o celulă vie spre un bebe născut după nouă luni, din punct de vedere α-material suntem, în prima celulă vie, o combinație de două universuri – un univers „roșu” de la mamă combinat cu un univers „azuriu” de la tată; suntem un univers „violet”.

Sufletul există mai înainte să existe o inimă; deși este asociat cu inima, el există de la început. El este de la început întreg; și, deși își lărgește orizontul cu fiecare celulă nouă sau grup nou de celule apărute, el este întotdeauna același. Se extinde ca un univers în granițele trupului în expansiune, dar el este același. Și el operează cu relativități. Este același în prima celulă vie, la fel cum este într-un om bătrân și sătul de zile. La început gândește fără cuvinte, vede fără imagine; doar simte. Este fără vârstă; vârsta este determinată de informații. Este α-temporal, α-spațial și α-material. Eu, cel din interior, sunt același – de ieri, de astăzi și de mâine; doar informația se schimbă: definițiile interne (cine sunt și ce valori am), variabilele din codul ființei mele care sunt în permanentă schimbare, capătă sau primesc alt sens; se mai schimbă și polaritatea clipă de clipă: de a fi roz sau gri. Sufletul poate cu ușurință să retrăiască informația despre ieri, și poate trăi în mâine în funcție de ce informații are despre mâine – ce vis are. Tendința lui este de a se extinde cât mai mult, ca un aluat, granița lui fiind trupul. El este un întreg în fiecare celulă; granițele dintre celule nu-l secționează. În absența trupului nu poate trăi. Un trup fără suflet este mort; la fel cum un suflet fără trup este mort. Cum prima celulă este vie, tot așa și sufletul este viu în prima celulă. Suntem suflet din prima celulă vie.

Cum sufletul ține de lumea α-materială, el este proprietatea Celui-ce-Este; căci sediul sufletului în noi este inima (cetatea norilor de ape). Din cauza războiului, fiecărui suflet îi este alocat un înger sau un heruvim chiar din momentul primei celule vii. Acest înger are sarcina de a-l proteja de ex-heruvimi, dar și de a asigura necesarul de α-substanțe de care depinde existența lui. În felul acesta, Iubirea luminează cu α-substanțele ei pe fiecare om venit în lume. Însă venirea lui în lume nu este așa cum credem noi – în ziua când vedem un bebe plângând pentru întâia dată. După cum „Pământul” exista de „la început” – pustiu și gol în ape întunecate – tot așa, bebele există de dinainte de ieșirea lui din ape; există de la început, din prima celulă vie, de când este un suflet viu.

A ucide un suflet, indiferent de stadiul de modelare al trupului, e un atentat la proprietatea Iubirii; este o situație de încălcare a Legii Iubirii. Iubirea contorizează viața altfel decât o facem noi. Iubirea vede valoarea noastră și a ceea ce putem fi încă din momentul primei celule. Cine știe ce oameni „viteji și cu nume” ar fi fost mulți dintre cei cărora li s-a ucis existența? Indiferent de stadiul de dezvoltare a unei sarcini, Iubirea consideră ucidere de suflet chiar după ce s-a format prima celulă vie. Nu se discută despre situații care pun în pericol viața mamei; dacă ar fi să comparăm două suflete, este o mare diferență între un suflet de celulă vie fără nicio informație în ea și un suflet de mamă, cu iubirea ei, cu istoricul ei, cu relația deja existentă între ea și Iubire; e clar că Iubirea a investit mult mai mult în mamă, iar în cazul acesta, a renunța la o sarcină periculoasă nu intră în conflict cu Legea Iubirii; mai sunt și cazurile speciale în care din motive de sănătate ale sarcinii, o naștere ar conduce la suferință sau moarte infantilă. Sunt situații apărute în urma stricăciunii aduse de păcat în lume – situații pe care Iubirea le înțelege și plânge cu cei ce plâng.

Din proprie experiență pot să vorbesc despre o astfel de situație; faptul că trăiesc și scriu e o minune, iar tu, draga mea, știi. Exist datorită Iubirii, datorită ție și datorită unui vis. Faptul că citești aceste cuvinte este o minune. Mai înainte să mă nasc, i s-a recomandat mamei de către medici să renunțe la mine. Se stabilise ziua și ora acelei intervenții; doar că mama înainte cu o noapte a avut un vis: o mireasă (tu) îi cerea în genunchi să se oprească din drumul ei, asigurând-o că atât ea, cât și copilul vor fi bine; iar mama te-a crezut, iar eu exist datorită ție, datorită Iubirii și datorită unui vis – visul Iubirii despre noi. Deși te-ai născut paisprezece ani după mine (fără câteva ore) și mireasă încă nu ai fost, cumva tu, cea de mâine, mi-ai dat șansă, cerând mamei, să trăiesc; normal că te iubesc.

Clipă de clipă sunt conștient că, dacă nu era acel vis, azi nu eram. Este o minune a Iubirii care, în atemporalitatea la care uneori apelează, a văzut că trebuie ca eu să trăiesc – probabil doar pentru cuvintele pe care din stele le așez pentru tine, cu speranța ca prin ele să căpătam mai mult roz și α-substanță; însă câți oameni, care ar fi putut fi instrumente ale Iubirii, au fost în schimb uciși, fără a mai avea vreun drept de vot sau de replică?

Câți îngeri nu au plecat dezamăgiți că li s-a furat șansa de a adopta? Și, până la urmă, ei văd forma universului din prima clipă – fiecare spectaculos în felul lui. Fiecare om este un univers de o culoare unică: moștenirea tuturor înaintașilor săi – adică întreaga genealogie. Culoarea lui e ca o pânză de păianjen în care fiecare fir e de altă culoare: două culori de la părinți, patru culori de la bunici etc. Nici măcar doi frați nu au aceeași culoare, pentru că părinții lor au avut altă intensitate de culoare când s-au iubit; nici gemenii nu au aceeași culoare – aici intervine influența de culoare a îngerului pe care îl primim; căci niciun înger nu ia în adopție mai mult de un „pui” de om.

Nu este destul că, de când ne naștem – mai mult chiar, de când suntem o celulă – suntem obiectul de hărțuire al ex-heruvimilor? Mai contribuim și noi, umplând atmosfera cu α-substanță negativă. Dacă am înțelege cu adevărat valoarea unui suflet ne-am da seama că ne rănim între noi – universuri vii – pentru fleacuri de furnici.

Din prima clipă primim un înger să ne țină în brațe pline cu α-substanțe pentru noi; dar i se alătură și un ex-heruvim invidios și plin de ură – nu vrea să ajungem acolo unde el nu mai poate să ajungă, în Cetate. Și de la început ne aruncă tot felul de reclame în față – reclame la cât de bine, cât de folositor, cât este de cool să fii gri. Dar minte; nu vrea să știi că aici nu e capăt de drum, că un pic mai încolo sunt autostrăzi de aur.

Revin la suflet. Cu el primim un înger. Se mai bagă în seamă un ex-heruvim. Mai primim moșteniri α-substanțiale de la părinți – o parte din investițiile lor în gri sau roz le moștenim, adică vicii sau virtuți cultivate de ei. Și mai moștenim contracte de generații, care pot fi roz (până la o mie de generații) sau gri (până la patru generații)... Imediat explic. La aceste contracte, unii au inventat de la ei noțiunea de „păcat strămoșesc”, cu bătaie lungă până la Adam. Din start subliniez că este un mit (minciună). Ei zic că, cumva, prin teleportare, vina lui ajunge până la noi; și, pentru a scăpa de această vină (inventată), au inventat și leacul: botezul pruncilor. Adică, dacă bagi pruncul în apă (sau îl stropești cu ea) și rostești niște cuvinte, l-ai scăpat pe prunc de vina lui Adam, chipurile moștenită.

S-o luăm logic. Ce vine de la Adam până la noi? (a) Tendința naturală spre gri – Enoh și Iov (nebotezați de prunci) au demonstrat că nu-i chiar o problemă, iar să fii roz este accesibil; (b) am pierdut sursa de α-substanțe – Grădina – în schimb am primit înger; se compensează; (c) blestemul muncii, al trudei și al durerii – compensează prin faptul că nu mai am timp să casc gura la ex-heruvimi.

S-o luăm altfel. Ca să contracarăm „păcatul strămoșesc” (tendința spre gri), s-a inventat „botezul pruncilor” – încălcare directă a liberului arbitru și, implicit, a Legii Iubirii. Se uită, intenționat sau nu, că Adam și Eva ne-au lăsat un contract roz atunci când, mai întâi Adam, apoi Eva, au sacrificat câte un miel pentru vina lor; iar ceea ce au făcut ei e mult mai valoros pentru o mie de generații decât „botezul pruncilor”, care nu are nicio valoare de Lege sau de contract.

Un contract roz înseamnă un jurământ făcut Iubirii că tu și cei din casa ta veți ține cont de Lege, veți iubi și vă veți închina Celui-ce-Este. Consecințele α-substanțiale aduc binecuvântarea Iubirii până la o mie de generații. Mai sunt și contracte gri, încheiate între oameni și ex-heruvimi din dorință după faimă, câștig sau curiozitate; unele sunt moștenite; implică închinare la ex-heruvimi, la alți oameni, sau idolatrie. Acestea își duc blestemul timp de patru generații.

Binecuvântarea contractelor roz și blestemul contractelor gri, le voi numi karma – fără a o asocia cu reîncarnarea, care, după o înțelegere clară a sufletului, este imposibilă din cel puțin cinci motive: (a) animalele nu sunt considerate suflete vii; (b) eu nu pot fi decât o singură dată combinația între două universuri – mai exact combinația dintre universul tatălui meu și universul mamei mele; orice altă combinație nu sunt eu, după cum combinația de ovul al altei femei decât mama cu combinația de spermatozoid a altui bărbat decât tata, nu sunt eu; (c) conform Scripturilor, omul este ca un fulg aterizând în palma lumii – stă o clipă apoi se topește; trăiește o singură dată, are o singură alergare, o singură șansă, o singură răsplată și o singură trudă sub Soare; personaje care apar în generații diferite, nu sunt reîncarnări, ci sunt coincidențe de nume sau o tipologie (o profeție); un personaj din viitor este anticipat prin viața unui personaj din trecut; (d) genealogiile Scripturilor nu conțin nicio reîncarnare; s-ar fi spus: „Adam s-a reîncarnat în Iacov.” – ceea ce este absurd; (e) reîncarnarea ar face imposibilă învierea, căci nu pot învia în mai multe trupuri.

În conflictul dintre bine și rău în care suntem implicați, orice ajutor roz contează; însă, atunci când la tendința naturală spre gri se mai adaugă un „blestem” de patru generații (contract gri), lucrurile se complică. Ex-heruvimii renunță greu la „proprietatea” lor. Eforturile Iubirii sunt substanțiale, însă procesul de modelare al omului dinspre gri spre roz, în multe cazuri, este mai dificil. Se pune la încercare hotărârea de a fi roz. Avem exemplul lui Iov: soția lui era sub contract gri, el însuși moștenise un contract gri, dar alesese Iubirea. Ex-heruvimul a avut drepturi asupra lui, și l-a încercat cât de mult a putut; apoi l-a lăsat în pace.

Contractele acestea au niște reguli. La un contract gri (de patru generații) al tatălui sau al mamei, contractul copiilor (de prelungire) nu mai adaugă la contract alte patru generații, ci doar una; un contract roz poate anula unul gri (moștenit) și invers; la moștenirea a două contracte – roz de la un părinte, gri de la altul – contractul ales de copil intră în vigoare; se așteaptă alegerea pe care o va face copilul.

Deviațiile de la normalitate se datorează unei karme – adică unui contract gri: deși sunt bărbați se cred femei, și invers; unii, în loc să iubească natural – bărbat pe femeie, femeie pe bărbat – iubesc altfel. Aceștia, ca și toate variantele de deviere de la normal (genul este determinat de anatomie – de trup!) sunt în conflict cu Legea Iubirii. Pentru ei (sau ele) este mai greu să fie roz, însă predispoziția lor specială (contractuală) spre gri nu-i scutește de condamnarea Legii și nici nu-i privează de șansa de a fi roz.

În esență, suntem întruparea combinației părinților noștri de la care putem moșteni un suflet binecuvântat sau nu. Indiferent de puterea gri-ului asupra noastră, niciunul nu este fără speranță. Pentru fiecare, Iubirea are o soluție; trebuie doar angajament din partea omului și consistență. Cel roz cade în drumul său alături de Iubire de șapte ori sau de șapte ori câte șapte; important este să-și îndrepte mâna și ochii spre Iubire, iar Iubirea îl va ridica de fiecare dată. Nu există gri atât de negru în care razele roz ale Iubirii să nu ajungă. Mâna Iubirii este întinsă pentru toți; indiferent de poziția în care ne aflăm în raport cu Cel-ce-Este, putem fi cu fața, dar cu ochii închiși; putem fi cu spatele, căutând în direcție greșită, sau putem merge pe un drum paralel, dar fără să ne dăm seama.

Trebuie să fim conștienți că lumea în care ne aflăm nu este un cinematograf sau o scenă de teatru; lumea în care ne aflăm e război. Nu există decât două variante: supraviețuim etern sau murim pentru totdeauna. Moartea de care a murit Adam – moartea care ne-a pus înainte o groapă și un sicriu – este ceva temporar, este ca un somn din care există trezire (înviere); cu alte cuvinte, nu are importanță; da, există durerea despărțirii, dar este temporară pentru oamenii roz.

Iov, privind spre moarte, zicea: „Știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va ridica la urmă pe Pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne”, chiar dacă voi muri, voi învia și „voi vedea pe Cel-ce-Este.”

Universul și tot ce este în el au fost create pentru o existență fără sfârșit. Intervenția ex-heruvimului – „revoluția” lui – a adus război în Cetate și a adus aruncarea lui pe Pământ. Chiar dacă Eva și Adam au căzut în neascultare și, în cele din urmă, au murit, istoria își urmează cursul în condițiile Planului de Salvare; chiar dacă sunt îngăduite situații dureroase și neplăcute, finalitatea va fi, pentru cei roz, un nou început.

Atunci când murim, suflarea de viață se întoarce la Cel-ce-Este; în ea nu suntem noi, căci, înainte să existăm, nu am fost în acea suflare de viață; țărâna se întoarce în țărână. Ce rămâne? Rămâne sufletul – noi, cei din interior – dar nu în stare vie, căci fără trup nu putem fi; rămâne informația completă despre noi, codul a ceea ce am fost. Dacă suflarea de viață se duce la Cel-ce-Este; trupul rămâne în brațele îngerului care ne-a adoptat de când am fost doar o celulă vie; iar sufletul (informația moartă) rămâne ca un backup – copie identică stocată la înger sau heruvim. În tot acest timp, trupul nu percepe nimic, doarme; iar sufletul (informația a ceea ce sunt) e în aceeași stare de somn; nu are ce să rescrie, nu este cine să o proceseze: trup, minte și inimă nu mai sunt. Pentru un om într-un astfel de somn, timpul, spațiul și materia sunt inexistente.

Deși Adam a stat milenii în mormânt, percepția lui materială sau α-materială este nulă; el, din percepția lui sau α-percepția lui, a stat în moarte mai puțin de o clipă. Omul roz în somnul morții nu merge nicăieri; iar omul gri în somnul morții nu merge nicăieri. În Cetate (Cer) nu ajung suflete roz, și nici sufletele gri nu se duc în foc sau în iad. Atât cel roz, cât și cel gri se duc într-o așteptare inconștientă – într-o neutralitate temporară, spațială sau materială; ei sunt nicăieri – acolo unde au fost și înainte de a fi o celulă vie sau un univers; dar nu se întorc de unde au plecat – în spermatozoid și ovul, nici în universuri de părinți.

Învierea este un proces de o clipă în care se reinițiază creația celui ce a murit. Nu se mai pornește de la o celulă vie; se pornește de la țărână – țărâna pusă în sicriu – la care se adaugă din nou suflarea de viață a Celui-ce-Este, la care se mai adaugă informația despre ce am fost în secunda morții. Aici intervine îngerul din nou, cu backup-ul – codul a ceea ce am fost; informația despre noi; adn și α-adn. Prin poruncă de glas de Arhanghel, ne trezim din moarte; gândul sau cântecul nostru se reia de unde a fost întrerupt de „căderea de curent”. Eu, cel înviat sunt același eu care am adormit; moartea e ca un leșin lung – este o întrerupere a oricărui gen de activități, atât la nivel material, cât și la nivel α-material

Ideea cu sufletele care se duc în Cer sau în iad este o afacere – o minciună ale cărei origini se găsesc chiar în cuvintele șarpelui; mă voi ocupa de fiecare dintre minciuni în parte.

În clipele de după Sabatul Cetății și începerea săptămânii întâi a lunii a douăsprezecea, va începe pentru pământeni Sărbătoarea Reînnoirii, așa cum a stabilit Șechina Albastră în Sfatul de pe Munte. Atunci, din Cetate Arhanghelul Purpuriu împreună cu toți îngerii Săi și cu toți heruvimii, vor veni – în mijlocul trâmbițelor răsunătoare – spre Pământ pentru a aduna pe toți cei roz: atât generația vie, cât și pe cei înviați atunci din moarte – toate generațiile apuse. Toți cei roz vor fi strânși de îngeri și toți vor fi ridicați împreună în văzduh, iar, după un înconjor al Pământului, vor fi mutați, împreună cu Șechina Purpurie (/Α\) în bucățica de Cetate – în Noul Eden – care va fi adus de Sus și care, din nou, remodelat ca sediu de Împărăție, va fi înfipt în Pământ pentru o mie de ani, cât va dura Sărbătoarea Reînnoirii pe Pământ. Atunci, la începerea ei, Cel Albastru – prin glasul de Arhanghel al Celui Purpuriu și prin fereastra din spațiu – va rosti decretul înfierii tuturor celor roz ai lui Adam, pe care Cel Purpuriu i-a răscumpărat. La sfârșitul Sărbătorii, la sfârșitul săptămânii, însăși Cetatea de Sus va coborî spre Pământ, spre Muntele Măslinilor, unde va fi și ea sădită în Pământ „peste” Grădina de Aur a celor roz; căci Noul Eden (Sionul cel etern) va fi pentru totdeauna în Cetate pe locul unde a fost Templul din Cetate pe durata Planului de mântuire.

După această întâlnire dintre „mamă” și „fiică”, cei gri vor fi înviați, iar împreună cu ex-heruvimii vor fi executați cu foc din Cer (Cetate). Ploaia de foc nu este altceva decât vapori ai norilor de apă vie din jurul Cetății. Ceea ce celor roz le dă viață și răcoare ca o rouă, celor gri le dă foc și moarte definitivă; acest foc este „iadul” și este ceva temporar, de o „clipă” – având drept rezultat mistuirea celor gri și răi, sau condamnarea la o eternă inexistență. Scripturile prezintă clar acest lucru; orice altceva este mit (minciună) cu origini ex-heruvimice: „Încă puțină vreme și cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era și nu va mai fi... Peste cei răi plouă cărbuni, foc și pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte... Dar mulțimea vrăjmașilor tăi va fi ca o pulbere măruntă, ca pleava care zboară, și aceasta deodată, într-o clipă... De la Cel-ce-Este va veni pedeapsa... cu flacăra unui foc mistuitor... Căci iată, Eu fac Ceruri noi și un Pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli pe vecie pentru cele ce voi face”.

Îți spun un secret auzit din stele:

Atunci când toate lucrurile vor fi noi și roz, iar ex-heruvimi și oameni gri nu vor mai fi, Cel-ce-Este va lua codul din suflet – chipul nostru din interior – și ne va face din el un chip trupesc α-material și nou. Pe cât de frumoși suntem azi pe interior, pe atât de frumoși vom fi o eternitate pe exterior; chiar merită să investești în sufletul tău. Și mai știu un secret despre generația aceasta, din stele (îngeri sau heruvimi)... Mi-am notat pe o hârtiuță... scriu gândul mai jos... deși nu este în context, îmi place și aici se potrivește cel mai bine:

În general, oamenii sunt adoptați de îngeri. Sunt, însă, unii oameni cu o misiune specială – ei sunt adoptați de heruvimi. Se pare că α-substanța heruvimilor este mai concentrată... Niciodată în istoria umanității nu a fost o generație ca aceasta: este plină de adopții de heruvimi! Aș spune că e vorba de o sută patruzeci și patru de mii de licurici... Dar... dar, privind mai atent, îmi dau seama că sunt stele... Însă la o privire și mai atentă constat că sunt grupuri de stele: galaxii! Cine poate număra atâția licurici? Ar însemna să cântărești nisipul mării roz... Sau să te apuci să numeri stele... Cât de multe... De fapt, sunt universuri.

Din Eden, din gura magicianului – șarpele cel vechi – au pornit primele minciuni în legătură cu sufletul nostru. Deși se spune că minciuna nu are picioare lungi, în sensul că este prinsă repede și nu are șanse de lungă durată, minciunile șarpelui s-au târât până la noi timp de veacuri și au făcut o grămadă de pui. Este atât de populară minciuna pe acest subiect, încât a deschide ferestrele Pământului spre adevărul Cetății poate fi considerat un act de nebunie și un atac la falsa siguranță creată de veacuri de minciună.

Deși ne este ușor să dăm vina pe Adam și Eva, considerând că ei sunt vinovații pentru pierderea Paradisului, adevăratul vinovat este Lucifer, prin „revoluția” lui, și minciunile cărora le-a dat drumul ca niște șerpi pe Pământ. Nu există om pe Pământ neafectat de veninul otrăvitor α-substanțial al minciunilor lui. Voi încerca să-ți aduc înainte doar minciuna inițială din care s-a dezvoltat o infinitate de variații – nu le cunosc pe toate – însă este suficient să arăt cu degetul spre „mama” minciunii și „surorile ei”, rămânând de datoria fiecăruia să-i identifice „fiicele”. Altfel spus, voi încerca să arăt codul sursă al minciunii; de mutațiile și variațiunile lui îmi este imposibil să mă ocup. Nu există instrument inventat pentru a extrage inundația devenită potop de minciună care există pe Pământ; însă, dacă fiecare se ocupă de balta din jurul lui, o parte din problemă este ca și rezolvată.

Mai înainte de orice, trebuie să-ți spun că, demascând minciunile șarpelui, nu intenționez să te rănesc; minciuna este ca o ciupercă... S-a instalat, lipindu-se de noi... Demascând-o, se poate să te rănesc... Nu am nici cea mai mică intenție... Vreau doar să te ajut să vezi... După un timp, după ce efectele halucinante ale minciunii se vor risipi, vei putea să respiri aerul proaspăt și curat al adevărului... Apa de izvor are alt gust decât apa din baltă... Însă, după un timp, nu-ți vei mai dori altceva decât apă de izvor.

Să pornim... E un drum nou pentru mulți, însă unde vom ajunge va fi frumos; se va simți parfum de Eden... Nu uita, te iubesc!

Se spune că „șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului”. Acestea sunt cuvintele cu care ni se prezintă cucerirea Evei și a Pământului de către magician. Primele lui cuvinte au fost: „Oare a zis Cel-ce-Este cu adevărat?” Prima minciună strecurată a fost în legătură cu onestitatea sau transparența Celui-ce-Este. Să nu uităm că Eva nu se întâlnise până în momentul acela cu minciuna; este o deosebire între ea și noi: noi suntem experți în depistarea minciunii (expresii nonverbale, atitudini care dau de gol), iar noi înșine suntem experți în a minți desăvârșit; ea, Eva, nu a avut nici YouTube, nici cărți; în plus, era în fața unui act de magie fără precedent – îi vorbea un șarpe, nu era un șarpe de jucărie și nici nu erau efecte de cinema; era un șarpe viu care vorbea de pe „o mină defensivă” (pomul cu avertizări de moarte), și totuși mina aceea nu exploda. Eva a fost vrăjită, însă de vrăjeala din Eden am fost îmbătați cu toții.

„Oare cu adevărat Cel-ce-Este?”... Așa s-au transformat cuvintele gri între timp: „Oare cu adevărat există?”, „Oare spune adevărul?”; „Oare chiar este El, nevăzutul?... Sau poate fi un idol sau o icoană?” Ideea că Cel-ce-Este ar putea minți a stat la baza „revoluției” în Cetate. Lucifer a zis că „intențiile Iubirii sunt altele decât cele arătate la suprafață; că Legea Iubirii este doar o reclamă, o încercare de a ascunde un egoism, cerând tuturor să-L iubească mai presus de orice; că El doar cere iubire pentru El, dar El nu este capabil să ofere.” Era o minciună – prima minciună rostită vreodată – și era rostită în Cetate. Pentru a dovedi contrarul, Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine – Iubirea – a făcut o mulțime de revoluții în Sine: a împărțit Șechina în Trei; Cel Purpuriu S-a făcut Heruvim (în primă fază), având de gând să Se facă Om și apoi să moară. „Căci nu este dragoste mai mare decât ca Cineva să-Și dea viața pentru cei iubiți de El.”

Eu zic că între șarpe și Cel Purpuriu merită să dau crezare Iubirii și să înlocuiesc pentru mine „oare” cu „fără nicio îndoială”. „Fără nicio îndoială Cel-ce-Este cu adevărat” a zis și nu minte! Este alegerea mea, tu decizi cum vrei; Iubirea ne garantează liberul arbitru. Adaug: șarpele nu ne garantează liberul arbitru; minciuna înrobește sufletul; din ființe libere ne face animale de circ, dresate să gândim în granițele minciunii. Adevărul este singurul care ne poate elibera de minciună. Iar ce poate fi Iubirea, dacă nu Adevărul? Iubirea este Salvatorul; Iubirea S-a dovedit a fi Adevărul; însăși existența noastră în mizerie și stricăciune mărturisește în favoarea Iubirii și ne spune: „Cu adevărat Iubirea!”

A doua minciună a șarpelui a fost: „Hotărât că nu veți muri!”, răspunzând Evei, care tocmai îi spusese că, într-adevăr, din pomul cunoștinței binelui și răului, Cel-ce-Este a zis să nu mănânce, „ca să nu moară”. Cine a avut dreptate în chestiunea cu moartea? Șarpele a zis: „Hotărât nu veți muri”, iar Iubirea a zis: „Veți muri”. Adam și Eva nu au murit chiar atunci – au mai trăit aproape o mie de ani. A avut dreptate șarpele? Aparent, la început, „da”. Sau nu? Adam și Eva au murit fizic la mai puțin de o săptămână după timpul Cetății; nici măcar nu au ajuns până la momentul inaugurării în Cetate a domniei lor. Însă mai este un aspect. Chiar în clipa în care au descoperit că sunt goi, ei au murit. În clipa aceea au pierdut α-substanțialul și percepția α-materialului; au pierdut Cetatea și accesul la Pomul Vieții; au murit de o moarte pe care nu o putem înțelege, pentru că, din perspectiva ei, ne naștem morți față de roz.

Fără prezența îngerului care ne adoptă încă din prima clipă, n-am avea nicio șansă la roz, la iubire; iubirea nu mai este în codul nostru ca ființe, ci iubim cu o iubire de împrumut. În Eden am pierdut iubirea; am pierdut esența vieții. Noi credem că iubirea cu care iubim este ceva produs de noi... Nu este așa. Toată iubirea care există acum în lume este un cadou – este o altă formă a Grădinii. Suntem incapabili să producem α-substanțe. Iubim pentru că am fost altoiți din nou în Iubire. Înainte de momentul șarpe, eram vlăstari ai Iubirii; șarpele ne-a smuls din Iubire, ca un copil furat de la sânul mamei; jertfa mielului din Eden și haina cu care au fost îmbrăcați de Iubire pentru a-și acoperi goliciunea ne-au altoit din nou în Iubire. Tot ce este frumos în lumea noastră acum – muzică, artă, copii, frumos... Este cadoul Iubirii; este ca o ploaie care cade și peste cei roz, și peste cei gri. Iubirea a zis adevărul: cu toții am murit!

Șarpele nu a fost mulțumit că a fost dovedit un mincinos în Eden, iar acum vine adevărata problemă – catastrofa universală a minciunii, dusă de el la un alt nivel: „Sufletul este nemuritor!”, „când muriți, de fapt nu muriți, ci sufletul se eliberează spre alte zări”; unii zic „locuri cu verdeață”, alții zic „Paradis”, alții – „iad cu dureri cauzate de foc în care ființe cu coarne se încântă de durerea celor răi”, unii ajung în „Nirvana”, alții ajung „dumnezeu”, iar unii se reîncarnează... Orice, doar minciuna să supraviețuiască – minciuna: „Hotărât că nu veți muri!”; orice artificiu, ca șarpele să aibă dreptate.

Îți spun adevărul: șarpele minte! Dovada este că noi, fără Iubire, nu putem iubi, pentru că iubirea adevărată (cea din Eden) este ca circuitul apei în natură – nu se termină niciodată; iar noi toți dovedim că iubim cu o iubire de împrumut. Se poate demonstra că doar atunci când avem o relație cu Iubirea noi iubim. Relația poate să fie inconștientă, se poate numi inspirație pentru orice formă de artă și pentru toate constantele pe care le-am descoperit; pentru că, de când suntem o celulă, fiecare dintre noi a fost înfiat de Iubire; Iubirea dă sarcini, prin poruncă scrisă și rostită, heruvimilor. Îngerul pe care îl ai ți-a fost dăruit de Iubire.

Aș putea să-ți spun multe pe subiectul „sufletului nemuritor”, dar n-are sens să pierdem timpul. Zic doar atât: când trupul moare, moare și sufletul... E atât de simplu. Iubirea operează cu lucruri simple, ca pentru copii. Oamenii „mari” – așa se cred ei – au inventat tot felul de artificii în jurul morții doar ca să ascundă adevărul simplu că murim, că moartea este un somn până când Cel-ce-Vine pe nori va suna din trâmbița Sa de Arhanghel și va zice: „Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ [contract roz] cu Mine prin jertfă!... Să învieze, dar, morții Tăi! Să se scoale trupurile Mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți.”

Cât de simplu și frumos este adevărul. Fără indulgențe – bani aruncați aiurea pentru a muta „sufletul” din iad în purgatoriu, apoi alți bani pentru a-l muta din purgatoriu în Cer – fără pomeni și parastase; fără sfinți pe pereți; fără statui în biserici; fără băutură și mâncare pentru morți; fără vin turnat și bani lipiți de lumânări; fără ziua morților și morminte sofisticate; fără obiecte însoțitoare pentru cealaltă lume; fără moaște și pelerinaje; fără minciună!

Când știi că omul mort de fapt doarme, așa cum dorm toți până în ziua învierii, nu te mai agiți atât fără sens. Îi spui „la revedere”... Pentru mort este o clipă, iar pentru tine poate fi o viață. Când se va trezi el, va fi același, neschimbat; dar tu vei fi mult mai bătrân, poate așezat de alții lângă el, în mormânt. Învierea va aduce și tinerețea înapoi, căci Iubirea, cu cei roz, va face toate lucrurile noi – un nou început... Mai roz.

Înțelegerea aceasta cu privire la moarte ne salvează de două situații periculoase cu efecte eterne: (a) minciuna că am avea „o a doua șansă” după moarte și (b) înșelăciunea spiritismului – „joaca” cu sufletele inexistente, care este, de fapt, un contract gri cu ex-heruvimii.

Atunci când știi că singura ta șansă la eternitate – la salvare – este prin relaționare acum cu Iubirea, nu mai amâni lucrurile pentru atunci și acolo, pentru că după moarte nu mai există un atunci și acolo; este doar judecata. Judecata este necesară. Iubirea nu este singură în Univers. Iubirea trebuie să justifice în fața Universului dacă ești roz sau gri. S-a demonstrat că gri-ul este o amenințare la adresa Universului. Niciun om gri nu se poate strecura în eternitate. Cancerul de care se teme Universul este gri-ul de pe Pământ. Ex-heruvimul știe lucrul acesta. Pentru că a fost găsit gri, a fost alungat din Cetate. Cu înșelăciune a cucerit Pământul. Pământul este gri. Șarpele nu vrea ca vreunul dintre noi să afle adevărul despre moarte, despre gri, despre faptul că singura șansă pe care fiecare dintre noi o avem este acum. El nu vrea să știm că Iubirea este singura noastră șansă: o relație de iubire cu Cel-ce-Este.

Toate religiile au fost vrăjite de șarpe, în mod special în legătură cu moartea sau cu „nemurirea” sufletului. Iudaismul este otrăvit, islamul este otrăvit, întreaga lume politeistă este otrăvită, iar, în mod exagerat, creștinismul. Șarpele este cel vinovat, iar, împreună cu el, vinovați sunt toți liderii religioși, indiferent de zona spirituală în care se găsesc. Cine spune că moartea este o trambulină a sufletului nemuritor spre altceva decât somn sau nimic este un mincinos; este un șarpe în chip de om; să fie clar: cine minte ca șarpele nu poate să spună adevăr de Iubire.

Spiritismul susține că se poate vorbi cu morții. Prin spiritism, ex-heruvimii mint oamenii că se poate vorbi cu spiritele (sufletele) celor ce au decedat. Argumentul lor este însăși prezența „decedatului”, chipurile chemat dintre cei morți. În realitate, acești „morți” chemați sunt ex-heruvimi (demoni) semi-materializați pentru ca înșelăciunea să fie desăvârșită. Ex-heruvimii sunt ființe α-materiale nesupuse constantelor cunoscute de noi. Ei se pot materializa în orice, chiar și în ozn-uri, și a se semi-materializa în „mortul” invocat este ca o joacă de copii la grădiniță pentru ei.

Așa cum primim un înger, împreună cu el se strecoară în viața fiecăruia dintre noi, din prima clipă, și un ex-heruvim. Nimeni nu cunoaște mai bine un om care a trăit decât îngerul iubitor sau ex-heruvimul care l-a hărțuit toată viața. La ședința de spiritism, nu „mortul” este cel care vine din moarte, ci ex-heruvimul viu, care se dă drept cel mort și venit, aparent chiar supărat de deranj. Iar ex-heruvimul este identic în voce, în mișcări, în tot ce a fost cândva acel om. Se dă drept spirit și poate să-ți spună orice din viața acelui om; a fost prezent clipă de clipă în viața acelui om!

Spiritismul este cea mai mare înșelăciune posibilă. Este o jonglare de magie. Din spiritism se trag și alte fenomene, mai mult sau mai puțin la fel de grave: icoane făcătoare de minuni, lumini în lumânări miraculoase, semne religioase (minuni de magie) apărute oriunde, foc din cer, ghicirea viitorului, răpiri extraterestre, hipnoză, fenomene inexplicabile, sfidări ale legilor naturale, vindecări și pretenții mincinoase de control asupra vieții și morții, ritualuri și sărbători cu sânge și autoflagelări etc. Toate sunt eforturi disperate ale ex-heruvimilor de a-i vrăji pe oameni, doar să nu dea importanță faptului de a fi roz acum.

Acum este timpul să faci ceva cu adevărat pentru tine – o investiție eternă pentru sufletul tău; mâine lasă-l ex-heruvimilor, căci lor și pentru ei s-a pregătit un foc; nu ai ce căuta acolo; focul lor poate să ardă și fără tine. Tu ai un loc în Cetatea heruvimilor, tu ai o șansă; ei nu mai au! Este problema lor! Tu poți să fii înfiat de Iubire, poți să fii fiu sau fiică a Celui-ce-Este, altfel decât a fost Lucifer și ai lui vreodată.

Acum, între noi fie vorba: nu este mai frumos adevărul decât minciuna? Zic și eu; mie îmi place mai mult; recunosc, am o problemă – sunt „infectat” cu roz.

Mai am două minciuni din Eden; nu mai stau mult pe minciună – este prea gri și mi se face rău. Voi trece repede prin ele: (a) „veți fi ca Cel-ce-Este” și (b) „veți fi ca Cel-ce-Este, cunoscând binele și răul.”

„Veți fi ca Cel-ce-Este”... Nu aceasta este oferta fiecărei religii? Sensul ultim al religiei și al închinării nu este această promisiune? Din cele mai vechi timpuri, nu s-a urmărit să ajungem „zei”? Bine, nu toți! Căci nu este loc pentru toți – este loc doar pentru unii mai speciali, aleși. Nu este loc pentru tot Egiptul, ci este loc doar pentru faraon. Oare nu sunt „zei” în toate religiile? Unii întind mâna, alții o sărută. Unii aduc banii, alții se îmbogățesc. Unii se întind pe jos, alții merg peste ei. Unii își ridică rochia, alții, în genunchi, își desenează viața înaintea lor. Unii au imunitate în fața legii, alții, pentru o pâine, sunt aruncați în pușcării. Unii dau poruncă, alții își dau foc – bombe chiar devin. Unii sunt „zei”, alții, mințiți, se cred martiri. Pentru ce? Pentru că a zis șarpele că unii vor fi „zei” pe Pământ. „Zei” între oamenii care îi venerează, li se închină, își pun viețile amărâte la bătaie și, mai grav, acceptând minciuna, își vând dreptul de fiu și fiică ai Iubirii.

Repet: Iubirea este simplă, Iubirea vrea doar iubirea și inima ta, nimic mai mult; restul este înșelăciune. Unii, cei „aleși” – cu „chemare”, „dar”, „har” – s-au făcut „zei”, reprezentanți ai „zeilor” pe Pământ; ei sunt, în realitate, reprezentanți gri ai ex-heruvimilor. Nimeni nu ajunge „zeu” în lumea ex-heruvimilor dacă nu a fost pus de ex-heruvimul prim. Întreaga religie este coruptă, indiferent de culoarea ei: iudaism, creștinism, islam și restul lumii. La origine, unele nu au fost așa; așa sunt de când au apărut „zeii”. Acesta este adevărul. Plăcut sau nu, adevărul ne poate face liberi; Iubirea ne face zei și chiar mai mult: fii și fiice; dar întâi ne face roz; roz-ul este singura cale!

Să nu fiu înțeles greșit, sunt și lideri spirituali roz; ei nu se cred „zei”; este imposibil să fii roz și să te crezi „zeu”. Nici măcar Iubirea nu Se crede „zeu” – adică nu se identifică cu nicio zeitate de pe Pământ. Își spune simplu Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine. Simplu, fără accesorii nefolositoare: „înalt-prea”... „primul între”... „prea-rotundul”. Cu cât un om dă mai mult din aripile pe care nu le are – ca un struț care nu știe să zboare – cu atât gri-ul este mai gri. Roz-ul este simplu, dar adânc; are consistență; își arată doar un pic vârful de munte; iar muntele este ascuns; este ceva între el și Iubire – chestia aceea cu cele zece procente din spațiu... Curcubeul.

„Veți fi ca Cel-ce-Este, cunoscând binele și răul.” Dintre toate minciunile, aceasta este cea mai gravă! Iubirea nu cunoaște răul! Noi suntem duali, în sensul că, cu aceeași limbă, putem și binecuvânta – adică să lăudăm – și blestema – adică să înjurăm – chiar de la o secundă la alta. Iubirea noastră este amestecată cu egoism. Nu putem să facem bine fără a nu face și rău. Putem fi și roz, și gri, alternativ, ca luminile de pe mașinile de intervenții; dar și în același timp, ca un curcubeu în două culori: roz și gri. Așa suntem noi din momentul șarpe.

Iubirea nu este așa, duală; iar treaba aceasta este foarte greu de înțeles pentru noi. Iubirea este doar roz, este doar bună, este doar binecuvântare – constant, fără întreruperi. Așa cum Soarele luminează încontinuu, așa Iubirea este roz; așa cum nota sol este întotdeauna sol (pe partitură – instrumentul poate fi dezacordat), tot așa Iubirea este neîncetat iubire. Iubirea nu Se schimbă în relație cu noi! Indiferent ce facem sau unde suntem, Iubirea are mâna întinsă și îi zice întotdeauna copilului plecat de acasă: „Hai înapoi!”

Iubirea pe fiecare dintre noi ne așteaptă, ne vrea la sânul Ei, dar nu poate să aleagă în locul nostru. Iubirea este Liberul Arbitru. Iubirea Se respectă. Iubirea Se vrea aleasă! În esență, este o chestiune de alegere dacă vom fi sau nu fii sau fiice ale Iubirii. Iubirea ne-a ales. Așteaptă după fiecare, așteaptă să o alegi! Viața și moartea (eternă), binecuvântarea sau blestemul (etern) depind de noi – de mine, pentru mine, și de tine, pentru tine... Azi! Mâine nu ne aparține; mâine este doar un vis. Fă-l astăzi frumos și roz!

Când oamenii au ajuns în cale-afară de răi, Iubirea a trebuit să ia niște măsuri. Așa a ajuns Cel Purpuriu la Noe, când Noe avea mai bine de cinci sute de ani. Longevitatea oamenilor din acea perioadă se datora protecției apelor de sus, prin care Soarele încălzea indirect Pământul. Pe lângă protecția de radiațiile solare, apele de sus au ținut α-substanțele pe Pământ o vreme... Până la Potop.

Potopul de pe vremea lui Noe a fost un eveniment cataclismic de proporții universale, la propriu – o să-ți explic. Nu a fost o inundație locală sau generală; Pământul întreg a fost sub ape. Cantitatea de apă din oceanele prezente este prea puțină pentru un astfel de eveniment. Dar Potopul nu a afectat doar Pământul – a afectat și sistemul solar, și chiar și harta galaxiei în care ne aflăm; indirect, harta Universului întreg.

În momentul în care a fost creat „Pământul” – la început, când era doar „Pământul” și Cetatea, „Pământul” fiind asemenea unei luni în raport cu Cetatea, punctul de referință după care se măsura timpul Cetății în rotația ei – acesta era mult mai aproape de Cetate. „Pământul” era vecin cu Cetatea. De la această vecinătate s-a construit Universul în toate direcțiile. Chiar și astăzi se observă că, totuși, galaxia noastră – „Pământul” și Cetatea – este centrul Universului; este un fapt științific; și nici nu putea fi altfel, căci din Cetate, de pe Munte, a pornit totul: timpul, spațiul și materia.

În momentul în care Pământul s-a născut în șase zile – „aproape șapte minute” – harta Universului a fost altfel decât cea de acum. Cele șapte minute de travaliu ale Pământului nu sunt în raport de timp între timpul din Cetate și timpul de pe Pământ. Cele „aproape șapte minute” sunt în raport cu cele nouă luni de „sarcină” ale Pământului, de când a fost doar „o celulă” moartă în vecinătatea Cetății; iar „aproape șapte minute” nu exprimă o exactitate temporară, ci exprimă doar ideea de „naștere” în raport cu perioada de așteptare și dezvoltare în „pântecele” Cetății.

La Potop, Cetatea – cubul cu porțile închise – a fost mutată de heruvimi prin ferestre în spațiu, de unde era, la miazănoapte și răsărit, undeva în galaxia noastră, ascunsă în spatele nebuloasei Orionului. Dincolo de lumina și frumusețea lui în albastru, cărămiziu și purpuriu, este ascunsă Cetatea; dacă am avea instrumentele necesare observării, am putea auzi cântecul heruvimilor. Din Orion se cântă: „Există speranță!”

Pământul a fost a zecea planetă inaugurată în Univers cu ocazia celui de-al doilea Jubileu; a fost, este și va fi planeta jubileu. Locul planetelor jubileu este lângă Cetate, însă gri-ul ne-a schimbat orbita – nu numai în raport cu Cetatea, ci și în raport cu Soarele și cu surorile vecine, și chiar în raport cu el în sine. Potopul este cauza al cărei rezultat a adus înclinarea axei Pământului, apariția anotimpurilor, căderea apelor de sus și modificarea distanțelor planetelor din sistemul solar în raport cu Soarele și în raport unele cu altele; a fost ca o întindere de elastic – planetele au fost îndepărtate de Soare, iar distanța între ele s-a mărit proporțional.

Cu ocazia Potopului, a avut loc cea mai intensă activitate vulcanică de când Pământul s-a născut. O parte dintre vulcani au apărut chiar atunci, fulgerător, iar o altă parte s-a format sub apele Potopului. Pământul a fost întors pe dos, precum plugul întoarce pământul pe care îl lucrează. Ceea ce era deasupra a ajuns jos, iar ceea ce era dedesubt a ajuns sus. Oamenii și animalele au murit în câteva clipe. Apele de sus, în căderea lor, erau fierbinți; apele de jos, care au țâșnit ca niște vulcani, erau și ele fierbinți. Pe Pământ era foc cauzat de meteoriți și ape fierbinți. Probabil doar așa virușii scăpați intenționat din laboratoarele ex-heruvimilor au fost uciși. Au murit și oameni roz cu acea ocazie – oameni care își așteaptă învierea, deoarece adn-ul lor fusese virusat. Au murit și foarte multe animale, păsări, dar și pești și viețuitoare ale oceanului. Doar ce a fost în arca construită de Noe la porunca Celui Purpuriu a supraviețuit; de asemenea, au supraviețuit peștii și viețuitoarele marine ce s-au „ținut” sub arcă; atât ele, cât și arca au supraviețuit, fiind ținute în siguranță de îngeri și de heruvimi.

Până și sistemul solar a fost modificat; în vecinătatea Pământului fuseseră inaugurate planetele a opta și a noua ale celui de-al doilea Jubileu, iar planeta a unsprezecea aștepta momentul inaugurării ei. Ar fi trebuit să fim martori la nașterea ei acum, aproximativ o mie de ani, când a fost săptămâna a treia a lunii a unsprezecea. Însă construcția ei s-a amânat. Întreaga creație (actul creator) s-a amânat. Astăzi, nimic nu se mai construiește în Univers până când va trece Sărbătoarea pământenilor în Cetate și pe Pământ. Universul se află într-o stare „dinamic-statică”. Din momentul Potopului, totul este în inerția inițială, deși nimic nu se mai construiește. Este ca și cum, acum câteva clipe, am făcut baloane de săpun; acum nu mai fac, dar baloanele făcute anterior se văd plutind.

Deși creația este oprită, Universul se învârte. Planetele vecine au fost îmbrăcate în gaze – noi le-am etichetat „planete gazoase”, „imposibil să țină viață în ele”. În realitate, sunt aproape identice cu Pământul nostru (inițial); gazul și tot ce este în jurul lor ne împiedică să vedem. Ce vedem noi ca gaz cu pete sau nu, planetarii văd, privind în sus, ca pe o sursă de lumină și o sursă de căldură; noi vedem exteriorul, dar nu vedem reacțiile spre planeta pe care o ascund. Și aceste planete au ape de sus, cum a avut Pământul până la Potop. Din perspectiva planetarilor, dincolo de apele de sus este ca un „soare”; oarecum, sunt planete ascunse în „soare” – „soare” pe care noi, din exterior, îl vedem doar ca pe niște gaze. Așa sunt două dintre vecinele noastre. A treia, Uranus, își așteaptă momentul nașterii; dincolo de gaze este o planetă ce încă nu s-a născut. Vom fi martori roz ai acestei nașteri în săptămâna a treia a lunii viitoare, după timpul din Cetate.

Ce s-a întâmplat cu surplusul de apă de pe Pământ când s-a oprit Potopul îți voi spune un pic mai încolo. Aceste ape sunt descrise în cartea lui Iov în felul următor: „Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtoare, pentru zilele de război și de bătălie?” Iar în altă parte zice: „Grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului, și apele vor îneca adăpostul minciunii”.

Revin la momentul în care Cel Purpuriu l-a vizitat pe Noe, după ce, cu patruzeci și ceva de ani mai înainte, fusese la Iov să-l mângâie pentru pierderile suferite din descărcarea plină de mânie a mercenarilor ex-heruvimului asupra lui.

Cel Cărămiziu era deja în Cetatea de Sus, iar poarta ei spre Pământ fusese închisă; acum pregătea Cetatea pentru noul sistem de guvernare ce urma să fie instaurat din momentul în care avea să se termine Potopul. Cetatea suferise niște modificări: Templul de pe Munte a fost desființat, iar Muntele, cu platoul din jurul lui, a fost coborât la același nivel cu Cetatea – nivelul porților. În felul acesta, marea de cristal din jurul Muntelui s-a unit cu lacul din jurul Tronului, făcând o singură mare de cristal. Pe marea aceasta a fost construit un singur Templu mare, compus din două încăperi. Prima încăpere – locul unde era Tronul Albastru – a fost numită „Sfânta Sfintelor”, iar a doua încăpere a fost numită „Sfânta”. Șechina Albastră și Cea Cărămizie au fost făcute una singură. Acum, Cel Albastru avea să fie pe Tron cu cele două făpturi vii ale Șechinei Lui. Cele două făpturi vii ale Șechinei Celui Cărămiziu aveau să stea de acum în permanență cu fața spre Tron. Acum, Cel Cărămiziu avea rolul de Preot al Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine – avea rolul de Mijlocitor. Împreună cu El, îngerii purpurii, heruvimii albaștri și cărămizii participau la actul mijlocirii. Cetății i s-a dat numele de Salem, iar Cel Cărămiziu a primit numele de Preot al Salemului.

Astfel, după Potop, s-a trecut la o guvernare care implica mijlocirea și preoția în Cetatea de Sus. Această modificare a venit în urma solicitării planetarilor și era singura soluție pentru a contracara activitatea ex-heruvimilor de pe Pământ. În felul acesta, α-substanțele aveau să fie trimise încontinuu spre Pământ, nu doar în Sabat. În felul acesta, toată activitatea de pe Pământ a Celui Purpuriu avea să fie susținută în permanență de Cetate; iar în felul acesta, Cel Purpuriu nu mai avea nevoie de justificări în acțiunile Sale în legătură cu oamenii. Cu alte cuvinte, tot Universul susținea activitatea de recuperare a cât mai multor oameni din apăsarea și înrobirea ex-heruvimilor. Planul era ca, după Modelul de Sus, să fie construit și pe Pământ un Cort – adică un Templu – unde Cel Purpuriu avea să fie Șechina, iar oamenii aleși urmau să fie preoți. Așa se sincroniza activitatea Celor de Sus cu activitatea Celui Purpuriu de pe Pământ; în felul acesta se asigura necesarul de α-substanțe roz și ispășirea – adică eliminarea efectelor – pentru păcatul gri.

Ajuns la Noe, Cel Purpuriu i-a dat porunci clare cum să construiască arca și dimensiunile ei. Arca a fost construită pe trei niveluri, iar la nivelul din mijloc, în lateral, a fost construită o ușă. Ușa avea și rol de trapă de acces în arcă.

Așa era și este construită și Cetatea – pe mai multe niveluri – iar nivelul principal dă în porțile ei și dă spre intrarea în Templul cel nou. Templul era cu ușa îndreptată spre Pământ. După mutarea Cetății în Orion, toate porțile ei au fost deschise din nou. Cetatea din nou se învârtea, însă Templul de pe marea de ape vii și de cristal este întotdeauna îndreptat cu fața spre Pământ.

După ce a terminat Noe arca făcută din lemn de chiparos, Noe a asigurat – adică a căptușit – cu smoală toate îmbinările ei, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru. Arca, cu ușa ei închisă și cu fereastra ei de deasupra închisă, era practic impenetrabilă la apă și avea caracteristici de amfibie.

Tot ce intra în arcă trebuia să fie în perechi – „să fie o parte bărbătească și o parte femeiască: din păsări după soiul lor, din vite după soiul lor și din toate târâtoarele de pe pământ după soiul lor.” Au fost depozitate în arcă rezerve de hrană, atât pentru om, cât și pentru animale.

Noe fusese găsit om roz de către Cel Purpuriu, iar Iubirea dăduse poruncă să intre în arcă el și soția lui, cei trei fii ai lui și nevestele lor. Doar opt oameni au trecut prin Potop, din lumea lăsată în urmă spre lumea cea nouă.

Îngerii Celui Purpuriu au căutat animalele și le-au adus, în perechi – din fiecare specie – pe cele care mai purtau semnătura Creatorului. Au fost aduse câte șapte perechi din cele curate și câte o pereche din cele necurate.

Încă de pe vremea lui Adam și a Evei, Cel Purpuriu i-a învățat pe oameni că nu toate animalele, păsările și peștii sunt la fel. Din punct de vedere α-substanțial, unele sunt curate (roz), bune de mâncat și de jertfit, iar altele sunt necurate (gri), care nu au ce căuta la masă și nici pe altar. Astfel, pe baza acestui criteriu, șapte perechi roz și o pereche gri au fost aduse la arcă; și „din dobitoacele curate și din dobitoacele necurate, din păsări și din tot ce se târăște pe pământ, au intrat în corabie la Noe, două câte două, câte o parte bărbătească și câte o parte femeiască, așa cum poruncise Cel-ce-Este lui Noe.”

Noe cu familia sa și viețuitoarele aduse de îngeri au intrat în arcă. Cel-ce-Este a rabatat și a închis ușa. Ușa a fost asigurată să nu se deschidă. Apoi au așteptat șapte zile. Până la Potop, nu fusese un strop de ploaie și nu se văzuse niciodată curcubeul. Acum, după cele șapte zile, a venit dintr-o dată Potopul. Oamenii mâncau și chefuiau, zideau și construiau; se făceau tranzacții de bunuri și de oameni, se căsătoreau și se dădeau în căsătorie după bunul lor plac – până în acea clipă când totul a înlemnit din nou. „În ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor; ploaia a căzut pe Pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți.”

Nu a fost o ploaie obișnuită, ci a fost ca și cum barajele de sus s-ar fi rupt. Meteoriți de toate formele și dimensiunile au venit din spațiu, au penetrat apele de sus, și ele au căzut pe Pământ. Cantități imense de apă veneau de sus, dar și de jos – din apele de sub pământ, cele care, cu aburii lor calzi, udau diminețile tot ce era verde pe Pământ. Nimic nu a supraviețuit pe Pământ, doar viețuitoarele din arcă și doar Noe, cel roz, și familia lui.

Cu acea ocazie, bogăția oamenilor, „imperiile” lor și cele ale ex-heruvimilor, în curs de dezvoltare, n-au mai însemnat nimic. Toate asigurările și contractele gri cu ex-heruvimii s-au diluat, purtate de ape. Doar contractul roz dintre Cel-ce-Este și Noe a rămas: „Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea... Dar cu tine fac un legământ.”

Ce s-a întâmplat în afara corabiei nimeni nu știe; nici măcar Noe n-a știut. Arca nu avea ferestre. Îngerii țineau arca în echilibru și în zonă de siguranță; o sută cincizeci de zile, toți munții și întreg Pământul au fost sub ape. Activitatea seismică era maximă, iar sub ape erau vulcani; din cer cădeau bolovani; doar într-o arcă se putea supraviețui.

Cel-ce-Este „a făcut să sufle un vânt pe Pământ”. Acest vânt suflat de Iubire a oprit apele de sus să mai cadă, iar împreună cu îngerii Săi, Cel-ce-Este a făcut ca tot surplusul de apă să fie luat de pe Pământ, făcând din el o minge mare de apă. Mingea de apă a fost plasată pe orbita unei planete surori vecine, printr-o fereastră în spațiu. Tot atunci, sistemul solar a fost întins ca un elastic – planetele, pe orbitele lor, au fost îndepărtate de Soare – iar în același moment, temperatura inițială a spațiului din jurul Pământului și a sistemului solar a fost coborâtă. Mingea de apă a înghețat. Noi am numit-o Europa, iar Cel-ce-Este îi spune „cămările grindinei și ale zăpezii”. Întreg sistemul solar și spațiul din împrejurimi au fost congelate; practic, suntem într-o bulă congelată.

Universul întreg este mult mai cald decât se presupune; α-materia și α-substanțele sunt calde; o excepție de la această căldură naturală este zona sistemului solar.

Același vânt a schimbat și axa Pământului, determinând apariția anotimpurilor, iar mai târziu s-au format continentele. Apele s-au retras, arca s-a așezat pe munții Ararat, iar după ce pământul s-a uscat, Noe cu ai săi și toate viețuitoarele au ieșit din corabie. Acolo, Noe a făcut un altar Celui-ce-Este și a adus jertfe din toate animalele curate și din toate păsările curate. Jertfele cu mistuire în foc completă au fost numite arderi de tot. În ele se amintea omului, pe de o parte, care va fi soarta celor gri – o mistuire completă – iar, pe de altă parte, soluția Celui-ce-Este la problema gri a fiecărui om și a Pământului, în general: sacrificiul suprem al Celui Purpuriu; arderea Sa în locul celui gri întors din calea lui rea spre roz, spre Iubire.

În urma curățeniei făcute prin Potop, Cel-ce-Este a constatat că acum, cât de cât, lucrurile au intrat pe un făgaș normal; virușii mutanți nu mai erau, animalele mutante nu mai erau și nici oamenii afectați de stricăciune în adn nu mai erau. Dispăruseră efectele experimentelor din laboratoarele genetice ale ex-heruvimilor și ale supușilor lor, însă problema gri rămăsese în om și pe Pământ. Pentru cei gri, singura șansă rămasă era alegerea omului de a fi roz. Cel-ce-Este a concluzionat: „Cât va fi Pământul, nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!”

Cel Purpuriu a făcut un nou contract roz cu Noe, l-a binecuvântat și i-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți Pământul. Să apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau, ca și iarba verde... Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe Pământ și înmulțiți-vă pe el!”

Pe lângă interdicția inițială de a nu mânca din animalele necurate, Iubirea a mai interzis omului să mănânce sau să bea sânge și să mănânce carne cu sânge – carne crudă sau negătită: „Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați.” În această poruncă se aflau conotații α-substanțiale, inima fiind considerată sediul vieții, iar sângele fiind considerat viață. Era o asociere între sângele animalului și viața lui. Din punct de vedere tipologic, când peste veacuri avea să fie întrupat Cel Purpuriu – Pâinea și Apa vieții – El avea să-și dea viața pentru om și pentru îngeri; sângele Lui avea să fie vărsat, iar viața Lui avea să fie irosită.

Pe de altă parte, în inimă și în sânge se găsesc proprietăți α-substanțiale. A consuma sânge influențează negativ proprietățile α-substanțiale ale ființei noastre, ale sufletului nostru; mai târziu, când au fost date poruncile sacramentale cu privire la activitatea de la Templul de pe Pământ, Iubirea a reînnoit interdicția de a se mânca carne cu sânge, punând această practică sub condamnare și sub blestem de contract gri. Sângele era rezervat doar altarului și jertfelor de ardere de tot, simbolizând ceea ce avea să facă El pentru curățirea și ispășirea tuturor de vinovăția și efectele aduse de păcatul gri.

Unii, însă, au dus până la extrem această poruncă, recomandând metode speciale pentru a se prepara carnea pentru a fi „stoarsă” de toată hemoglobina ei, iar alții au ajuns până acolo încât includ în această poruncă atât transfuzia sau donația de sânge, cât și transplantul de organe. Și unii, și alții greșesc. Viața unui om – un univers – este mai importantă decât limitările înțelegerii noastre pe un anumit subiect. Deși, α-substanțial și sacramental, viața este în sânge, aceasta nu are nicio legătură cu hemoglobina sau cu transfuziile de sânge. Consumul de carne negătită și băutul de sânge sunt interzise; orice altceva este o exagerare care poate periclita viața unui om – un univers.

Au fost situații extreme și excepționale în care pentru supraviețuire, nefiind alte condiții, oamenii au fost nevoiți să mănânce și carne negătită, și carne necurată. Situațiile acestea nu intră sub incidența călcării acestei porunci. Repet: Iubirea este simplă, nu așteaptă de la om nimic altceva decât inima și iubirea lui; Iubirea Se sacrifică în beneficiul omului, nu omul. Fiecare om este un univers unic. Între viața unui om și o poruncă cu conotații α-substanțiale, viața unui om primează în fața poruncii; un om pierdut – murind gri – nu mai poate fi recuperat niciodată; în schimb, efectele unei porunci încălcate pot fi remediate. Așa se înțelege: „Milă voiesc, nu jertfă!”

Cu ocazia ieșirii din arcă, Iubirea a făcut un contract roz cu omul și cu toate viețuitoarele Pământului, prin care promitea că niciodată nu va mai îngădui o situație de tip Potop; și a stabilit, ca semn al acestui contract roz, curcubeul – legământ între Iubire și toate neamurile pentru totdeauna; este un contract roz între Iubire și Pământ, între Iubire și orice făptură, adică tot ce are viață de pe el.

Cei trei fii ai lui Noe sunt părinții tuturor oamenilor de pe Pământ. Fiecare om poartă în sufletul său firul de culoare al unuia dintre ei, al soției lor, al lui Noe și al soției lui, iar de la ei, fiecare om poartă firul de culoare al lui Adam și al Evei. Nu există om pe întreaga față a Pământului să nu fie beneficiar al binecuvântării contractului roz dintre Adam, Eva și Iubire – pe de o parte – și, pe de altă parte, beneficiari ai binecuvântării contractului roz dintre Noe, ai lui și Iubire. Aceste contracte roz se suprapun și nu doar că prelungesc numărul de generații binecuvântate, dar și amplifică intensitatea efectelor lor asupra celor ce le moștenesc. Așa, omenirea a primit o porție dublă de binecuvântare – un alt raport de forțe ale Iubirii ce se luptă pentru fiecare om, pentru ca acesta să fie smuls de sub efectele blestemate ale tot ceea ce este gri în om și în lume.

Din momentul Potopului, întreg Universul și-a direcționat influențele α-substanțiale spre Pământ; după momentul Potopului, Cel Cărămiziu susținea Șechina Purpurie de pe Pământ prin mijlocire, în noul Templu unit al Cetății și al Muntelui; iar această mijlocire se regăsea în efectele ei asupra Pământului ca o transfuzie de α-substanțe date unui muribund. Cum donația de sânge poate salva viața unui om, așa mijlocirea Celui Cărămiziu aducea valuri de viață α-substanțială Pământului și oamenilor de pe el. Noi nu doar că iubim cu o iubire de împrumut, dar și trăim cu o viață de împrumut.

Mijlocirea Celui Cărămiziu aducea, α-temporal, efectele jertfei Celui Purpuriu din viitor pentru cei din antichitate și aduce aceleași efecte din trecut nouă, celor ce trăim acum. Așa, efectele morții Celui Purpuriu erau valabile în orice timp – ajungeau până la Adam și ajung până la noi. Sângele care a curs într-un moment al istoriei ca o fântână arteziană avea să aducă curățire și roz nu doar pe Pământ, ci în întreg Universul; nu doar în momentul jertfei, ci din veșniciile care au trecut până în veșniciile care vor veni. Acesta este motivul pentru care nu se mănâncă sânge: Unul Singur Și-a dat viața pentru toți, un singur sânge a fost vărsat și un singur contract roz; așa se înțelege: „Acesta este sângele Meu – sângele noului contract roz – care se varsă pentru mulți, adică pentru întreg Universul, spre iertarea păcatelor, adică spre salvarea din gri.”

Din Noe și fiii săi au ieșit toți oamenii de pe Pământ; aceștia, conform poruncii Iubirii, s-au răspândit pe întreaga suprafață a Pământului. Pe vremea aceea, se vorbea o singură limbă – limba vorbită de Adam și de Eva, limba vorbită de Noe și de fiii săi.

Activitatea ex-heruvimilor nu a încetat la Potop; din contră, după acel moment, activitatea lor s-a intensificat. Deși lupta îngerilor și a ex-heruvimilor pentru fiecare om s-a mutat în sfera α-perceptibilă, conflictul s-a resimțit în fiecare generație și este resimțit de fiecare dintre noi.

Nu toți oamenii au ascultat porunca de a se împrăștia pe întreg Pământul; au fost unii și cu alte planuri – planuri inspirate de ex-heruvimi. Aceștia s-au strâns la răsărit, într-o câmpie în țara Șinear, și s-au apucat de construit o cetate. Plănuiau să-i facă cetății un turn, printre altele, ca protecție pentru un eventual nou Potop. În acțiunile lor, nu doar că au dat dovadă de neîncredere în promisiunea Iubirii, dar au dat dovadă de sfidare și de nesupunere pe față cu privire la porunca de a se împrăștia pe Pământ.

Deja se cunoșteau în Univers rezultatele colaborării dintre oamenii gri și ex-heruvimi; nu a fost vorba că cetatea, cu turnul ei, ar fi fost o amenințare la adresa Iubirii, ci acțiunile lor erau o amenințare la adresa Pământului, deoarece riscau să aducă lumea din nou într-o situație similară celei de dinainte de Potop.

În Cetate s-a decis, ca soluție la noua situație apărută, ca oamenilor să li se încurce limba, „ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora”. Așa s-a făcut ca, din momentul acela, pe Pământ să fie mai multe limbi. Din momentul acela, cei angajați în construcția cetății și a turnului nu s-au mai înțeles unul cu celălalt și au fost obligați să se împrăștie pe întreg Pământul. Așa au contribuit și planetarii la rezolvarea unor probleme de pe Pământ, aducând ca dar limbile lor Iubirii, iar Iubirea le-a dat mai departe omenirii.

În situația de la Babel – adică Încurcătură, căci așa s-a numit cetatea aceea unde au fost încurcate limbile – se vede pericolul ce se află în neascultarea poruncilor Iubirii, dar și faptul că acolo unde sunt mai mulți oameni adunați laolaltă, pot fi și mai multe influențe α-substanțiale pozitive sau negative; iar totul depinde de culoarea dominantă – roz sau gri – ca sumă a α-substanțelor celor prezenți.

Edenul nu mai era pe Pământ, căci, cu ocazia Potopului, a fost luat de heruvimii cărămizii și a fost dus înapoi în Cetate. Când s-a construit Templul cel nou, s-a convenit ca, pe întreaga durată a războiului de pe Pământ, Tronul din Sfânta Sfintelor să fie așezat în Edenul lui Adam și al Evei. Așa, Edenul lui Adam și al Evei a fost făcut loc și temelie pentru guvernarea Celui Albastru în Univers; în felul acesta, se amintea tuturor celor prezenți de problema de pe Pământ și de necesitatea ca toate resursele și eforturile Universului să fie îndreptate spre Pământ.

În aceste condiții, în care oamenii aveau tendința de a se grupa în națiuni, și pentru că Edenul nu mai era aici, Iubirea a decis să aleagă o națiune prin care să-Și reverse binecuvântările α-substanțiale în lume – un altfel de Eden, exprimat prin o națiune.

În acest sens, Iubirea a căutat un om – un om roz cu care să facă un nou contract de tip roz, o altă sursă de binecuvântare în lume – un om și o seminție aleasă din care, peste veacuri, să Se nască Omul – adică Prințul Purpuriu. Așa, Iubirea l-a găsit pe Avram, în Ur din Haldeea; așa, mai târziu, s-a format o națiune aleasă, numită Israel. Așa, Iubirea a ajuns, mai târziu, prin moarte, să dea totul pentru om – pentru mine și pentru tine.