Capitolul 7: Prințul ascuns adus de ploaie și ape

Roza, te iubesc! – așa am promis că încep... așa am început de fapt să trăiesc cu adevărat... îți mulțumesc, din toată inima.

Roza, te iubesc! – așa am promis că încep... așa am început de fapt să trăiesc cu adevărat... îți mulțumesc, din toată inima.

 

***

 

Când, pe vremea lui Noe, S-a urcat Cel Purpuriu în «Cetate», în ziua în care fusese înfiat de Cel Albastru, atunci s-a stabilit ca participarea pământenilor la Sărbătoarea Reînnoirii să aibă loc în «prima săptămână» «a lunii a douăsprezecea», când pentru acel eveniment din «Cetatea de Sus», adică din Cer, la începutul acelei «săptămâni» urma să vină Cel Purpuriu pe norii cerului pentru a-Și strânge pe toți aleșii din cele patru zări ale pământului. Cu acea ocazie, morții care au murit în acord (armonie) cu prevederile oricăruia dintre «contracte» – fie «roz», fie «purpuriu» sau «albastru» – urmau a fi înviați, iar împreună cu cei aleși din ultima generație, cei în viață, cei găsiți în prevederile «contractului cărămiziu», urmau a fi luați cu toții și conduși în «Cetatea de Sus».

Un calcul foarte simplu ar arăta că «săptămâna» prevăzută în hotărârea de pe «Munte» a început deja, cu câțiva ani în urmă. Cu alte cuvinte Cel Purpuriu ar fi trebuit să vină la sfârșitul Sabatului celei «de-a patra săptămânii» «a lunii a unsprezecea», acel moment se reflecta pe Pământ în calendarul oficial al «Babilonului» la sfârșitul anului 1999. În mod normal toți aleșii, cei găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor (lumea viitoare), ar fi trebuit să fi fost deja în «Cetatea de Sus» spre a serba timp de o mie de ani pământeni Sărbătoarea Reînnoirii, la care niciun om n-a participat niciodată... timp de «o săptămână» după timpul din «Cetate».

Ce s-a întâmplat? De ce n-a venit Cel Purpuriu după mireasă? A uitat? Așteaptă după pregătirea ei? Oamenii au încurcat cumva planurile Celui Atotputernic, Celui ce planifică și Celui ce aduce la îndeplinire? Nicidecum! Omul, heruvimii sau ex-heruvimii sunt doar niște furnici când e vorba de planurile «Iubirii», de protocoalele prevăzute în Planul de Recuperare.

Răspunsul la întrebările de mai sus e simplu, însă explicația are nevoie de mai multe cuvinte. Miturile și poveștile inventate de «zei» cer o explicație mai complexă, în timp ce răspunsul «Iubirii» e simplu.

La Potop «Cetatea» a fost îndepărtată de Pământ, cum după întruparea Prințului Purpuriu steaua Betleemului a fost îndepărtată din zona natural vizibilă de pe Pământ. Ambele au fost ascunse dincolo ceea ce numim Nebuloasa Orionului.

Deși distanța dintre «Cetate» și Pământ este colosală, s-a hotărât menținerea evidenței tipului din «Cetate» în raport cu Pământul, în raport cu fascicolul de culoare a «Cetății» proiectat pe Pământ. Zilele din «Cetate», cu apusurile care marchează începutul și sfârșitul lor se stabilesc în funcție de proiectarea culorilor pe Pământ. Așa locuitorii din «Cetate» depind de confirmarea timpului proiectat pe Pământ. Cu alte cuvinte, până nu se vede culoarea apusului proiectată pe Pământ nu se poate stabili ieșirea din Sabatul «Cetății»... așa se explică că la un simplu calcul matematic ieșirea din Sabatul «Cetății» trebuia să fie în anul 1999, dar n-a fost, din cauze „naturale”. O „eclipsă” a împiedicat constatarea celor din «Cetate» a începutului «noii săptămâni». Așa se face că Mirele, Cel Purpuriu a întârziat... dar se pare că a fost cu intenție.

Întârzierea nu a fost întâmplătoare, cum nici „eclipsa” nu a fot întâmplătoare. Nu a fost ceva provocat cu intenție... de fapt nu se știe... a fost o reacție naturală, a cărei durată pare a fi exact numărul de zilele pe care le-au avut Adam și Eva în Grădina căminului lor plin de iubire. „Eclipsa” sau întârzierea Celui Purpuriu coincide cu perioada de timp din momentul creării lui Adam și a Evei până în ziua în care l-au ascultat pe Șarpe și mai târziu «Iubirea» le-a făcut haine din jertfă.

Când la Potop «Cetatea» a fost îndepărtată și s-a rearanjat «Templul» în «Cetate», când Cel Cărămiziu S-a făcut Preot și Împărat în «Salemul de Sus» toate α-substanțele din «Templu» au fost direcționate împreună cu cântecul îngerilor și heruvimilor spre Pământ. S-a urmărit în felul acesta proiectarea unei binecuvântări speciale pe Pământ, acest val α-substanțial din «Cetate» trebuia să întâlnească valul α-substanțial emis de Cel Purpuriu atunci când Și-a dat «duhul», murind ca un Miel, ca o Ardere-de-Tot... l-a întâlnit în drumul spre «Cetate», și-au dat mâna (cele două valuri) și s-au întors împreună spre Pământ; în drumul lor au întâlnit un obstacol, care a cauzat „eclipsa”. Obstacolul a fost marginea, peretele balonului în care sistemul Solar, și tot ce-l înconjoară, navighează în traiectoria sa în galaxie. Însăși bula protectoare a Universului de «griul» de pe Pământ, prin „peretele” ei transparent, a cauzat „eclipsa”.

Când această „eclipsă” se va risipi, «Cetatea» va putea declara început de nouă săptămână și va putea declanșa pe Pământ evenimentele ce însoțesc venirea Celui Purpuriu pe norii cerului, venirea Lui va fi cu trâmbiță și evenimente cataclismice pe Pământ... va fi vizibilă de la un capăt la celălalt al pământului... venirea „ca un hoț” are în vedere declanșarea evenimentelor... evenimente prezentate în profeții și despre care îți voi vorbi imediat.

 

***

 

Există o «răpire» dar nu în sensul de „Left Behind” (treaba asta e o minciună!). Există o «răpire» dar în «duhul», o «răpire» asemenea celei de la Cincizecime, o împlinire în sens complet a profeției din Ioel, „Atunci, oricine va chema Numele Celui-ce-Este va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului și la Ierusalim, cum a făgăduit Cel-ce-Este, și între cei rămași pe care-i va «chema» (alege) Cel-ce-Este... Și voi, copii ai Sionului, bucurați-vă și veseliți-vă în Cel-ce-Este «Iubirea» voastră, căci El vă va da «ploaie» la vreme, vă va trimite «ploaie» timpurie și târzie, ca odinioară... Și veți ști că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu-Sunt Cel-ce-Este «Iubirea» voastră și nu este altul afară de Mine. Și poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară... voi turna «duhul» Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna «duhul» Meu în «zilele acelea». Voi face să se vadă semne în ceruri și pe pământ: sânge, foc și stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric și luna, în sânge înainte de a veni «Ziua» Celui-ce-Este, ziua aceea mare și înfricoșată.” Așa se înțelege că unul «va fi luat», iar altul «va fi lăsat»; nu este vorba de o răpire din evenimentele finale, ci este vorba de o împuternicire de a trece prin acele evenimente, căci nimeni nu se va duce în cer sau în «Cetate» înaintea altora. Așa cum Noe a fost „împuternicit”, el și toți din corabia lui, să treacă prin Potop, tot așa prin revărsarea «duhului Iubirii» toți cei «aleși» vor fi împuterniciți să treacă prin ceea ce va veni peste lume ca fiind „«Ziua» aceea mare și înfricoșată.” și nu întâmplător această expresie ne trimite la «Ilie», cel trimis „înainte de a veni «Ziua» Celui-ce-Este, ziua aceea mare și înfricoșată.”

Întotdeauna simbolul «ploii» a fost asociat cu binecuvântarea Celui-ce-Este, și de cele mai multe ori a fost asociat cu vărsarea «duhului», cu cei «aleși», cu o lucrare pe care o va face «Iubirea» în mijlocul «poporului ales»... simbolul «ploii» a fost asociat chiar și cu un «nou contract», «contractul cărămiziu».

Isaia scria despre această lucrare a «Iubirii» astfel: „Căci voi turna «ape» peste pământul însetat și «râuri» pe pământul uscat; voi turna «duhul Meu» peste sămânța ta, și «binecuvântarea Mea» peste odraslele tale, și vor răsări ca firele de iarbă între «ape», ca sălciile lângă «pâraiele de apă». Unul va zice: ‘Eu sunt al Celui-ce-Este!’ Altul se va numi cu numele lui «Iacov», iar altul va scrie cu mâna lui: ‘Al «Iubirii» sunt!’ Și va fi cinstit cu numele lui Israel.” „Spuneți celor slabi de inimă: ‘Fiți tari și nu vă temeți! Iată «Iubirea» voastră, «răzbunarea» va veni, «răsplătirea» Celui-ce-Este; El Însuși va veni și vă va mântui.’ Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie «vor țâșni ape» și în pustietate «pâraie»; marea de nisip «se va preface în iaz» și pământul uscat, «în izvoare de ape»... se va croi o cale, un drum, care se va numi ‘Calea cea sfântă’: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinți; cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească... «Cei izbăviți» de Cel-ce-Este se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!” „Pustia și țara «fără apă» se vor bucura; pustietatea se va veseli și «va înflori» ca trandafirul; se va acoperi cu flori și va sări de bucurie, cu cântece de veselie și strigăte de biruință, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Celui-ce-Este, măreția «Iubirii» noastre. «Întăriți» mâinile slăbănogite și «întăriți» genunchii care se clatină!” „Cei nenorociți și cei lipsiți caută «apă» și nu este; li se usucă limba de «sete». Eu, Cel-ce-Este, îi voi asculta; Eu, «Iubirea» lui Israel, nu-i voi părăsi. Voi face să «izvorască râuri» pe dealuri și «izvoare» în mijlocul văilor; voi preface pustia în «iaz» și pământul uscat în «șuvoaie de ape»... ca să vadă cu toții și să știe, să priceapă și să înțeleagă că «mâna» («duhul») Celui-ce-Este a făcut aceste lucruri și Sfântul lui Israel le-a zidit.” „Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple. Să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un «drum» prin pustie și «râuri» în locuri secetoase. Fiarele câmpului Mă vor slăvi, șacalii și struții, pentru că voi da «ape» în pustie și «râuri» în locuri secetoase, ca «să adăp» pe poporul Meu, pe poporul Meu «cel ales», poporul pe care Mi l-am alcătuit ca «să vestească laudele» Mele.” „Iată, voi turna «duhul» Meu peste voi, vă voi face cunoscute cuvintele Mele.”

Ezechiel extinde această idee și arată efectele acestei «binecuvântări» în profunzime: „Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care l-ați pângărit printre neamurile la care ați mers. De aceea «voi sfinți» Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-ați pângărit în mijlocul lor. Și neamurile «vor cunoaște» că Eu sunt Cel-ce-Este... când «voi fi sfințit în voi» sub ochii lor. Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate țările și vă voi aduce iarăși în țara voastră. Vă voi «stropi» cu «apă curată» și «veți fi curățiți»; vă voi curăți de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri. Vă voi da «o inimă nouă» și voi pune în voi «un duh nou»; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da «o inimă de carne». Voi pune «duhul» Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele. Veți locui în țara pe care am dat-o părinților voștri; voi veți fi poporul Meu și Eu voi fi «Iubirea» voastră. Vă voi izbăvi de toate necurățiile voastre. Voi chema «grâul și-l voi înmulți»; nu voi mai trimite foametea peste voi.” „‘Iată, vă voi deschide mormintele (starea de «gri»), vă voi scoate din mormintele voastre («Babilon»), poporul Meu, și vă voi aduce iarăși în țara lui Israel. Și veți ști că Eu sunt Cel-ce-Este când vă voi deschide mormintele și vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune «duhul» Meu în voi și veți trăi; vă voi așeza iarăși în țara voastră și veți ști că Eu, Cel-ce-Este, am vorbit și am făcut’, zice Cel-ce-Este.” „Acum voi aduce înapoi pe prinșii de război ai lui Iacov, voi avea milă de toată casa lui Israel și voi fi gelos de Numele Meu cel sfânt. Atunci își vor uita ocara și toate fărădelegile pe care le-au săvârșit împotriva Mea când locuiau liniștiți în țara lor («Babilon») și când nu-i tulbura nimeni. Când îi voi aduce înapoi dintre popoare și îi voi strânge din țara vrăjmașilor lor («Babilon»), «voi fi sfințit de ei» înaintea multor neamuri. Și vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este «Iubirea» lor, care-i lăsasem să fie luați prinși de război între neamuri și care-i strâng iarăși în țara lor; nu voi mai lăsa pe niciunul din ei acolo și nu le voi mai ascunde Fața Mea, căci voi turna «duhul» Meu peste casa lui Israel’, zice Cel-ce-Este «Iubirea».”

Aceiași temă a învierii din „moarte”, din lipsa «Iubirii» în mijlocul lor, se regăsește și în Daniel, când Voivodul Mihail Se va scula pentru a fi ocrotitorul «aleșilor» Săi: „căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulți din cei ce «dorm în țărâna pământului» se vor scula: unii pentru viața veșnică și alții pentru ocară și rușine veșnică. Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci.” căci psalmistul profetiza: „Scoate-mă din lațul pe care mi l-au întins vrăjmașii, căci Tu ești Ocrotitorul meu!”, „Scăparea celor neprihăniți vine de la Cel-ce-Este; El este ocrotitorul lor la vremea necazului.”

Într-adevăr când Adam și Eva au mâncat din pomul interzis, amăgiți fiind de către Șarpe, deși fizic ei n-au murit chiar în acea zi, din punct de vedere spiritual, la nivel de α-substanțe ei au murit chiar atunci. Așa s-au văzut ei goi, căci haina α-materială, α-substanțială îi părăsise. Deveniseră «gri». Toți cei născuți din Adam și Eva, s-au născut așa: «gri», «morți» din punct de vedere α-material. Ce s-a pierdut atunci nu s-a mai recuperat niciodată. Însă «ultima generație», cei ce vor fi găsiți vrednici să fie binecuvântați cu efectele α-substanțiale ale «contractului cărămiziu» vor fi martori ai unei «învieri» speciale, nu e vorba de învierea din mormântul țărânei, nu(!), e vorba de «învierea» din starea de «gri», «înviere» din minciuna Șarpelui din Eden, o «înviere» dintr-o stare de a nu cunoaște «Iubirea», pe Cel-ce-Este așa cum este cu adevărat. Acesta este motivul pentru care efectele acestui «contract cărămiziu» sunt: sfințire, «roz», cunoaștere de Cel-ce-Este, îndreptățirea Celui-ce-Este înaintea tuturor neamurilor, și întoarcerea «celor aleși» în țara tatălui lor Avraam.

La această «înviere» din dualitatea de a „cunoaște binele și răul” S-a referit Omul Purpuriu, condiționând această «înviere» de ascultare: „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl.” „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți «vor auzi glasul» Fiului lui Celui-ce-Este și «cei ce-l vor asculta» vor «învia».” „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte «vor auzi» glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor «învia» pentru «viață», iar cei ce au făcut răul vor «învia» pentru judecată.” „Cei ce vor fi găsiți vrednici («aleși») să aibă parte de veacul viitor și de «învierea» dintre cei morți... vor fi ca îngerii. Și vor fi fiii «Iubirii», fiind fii ai «învierii».”

Este o mare diferență între învierea prezentată aici și învierea generală, a tuturor morților din toate generațiile, dacă cea generală are loc în monemul în care îngerii sunt trimiși la morminte în mijlocul sunetelor de trâmbițe din cer... când e vorba de această «înviere» din «gri» se vorbește întotdeauna ca fiind vorba de o alegere. Alegerea «Iubirii» și alegerea fiecăruia în parte de a auzi, de a asculta, de a fi în «duh și adevăr», de a face binele, de a fi găsit vrednic... așa vor fi ca îngerii, precum îngerii s-au întors din drumul lor greșit, spre «roz».

Pe de altă parte, se înțelege și lucrarea pe care o vor face îngerii la sfârșitul veacului, când vor despărți oile de capre, și grâul de neghină... unii, cei «roz», vor străluci ca strălucirea cerului, vor învăța pe mulți să umble în neprihănire... alții, cei «gri» vor „învia” pentru judecată. Toți se vor trezi, așa cum toate fecioarele adormite s-au trezit în momentul în care s-a auzit strigarea „Iată Mirele, ieșiți-i în întâmpinare!”, dar nu toate au avut parte de aceeași destinație, unele, cele «roz» au intrat în odaia de nuntă; celelalte, cele «gri», au ajuns la plânsul și scrâșnirea dinților, li s-a spus: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!”

În aceasta constă venirea evenimentelor „ca un hoț”, pentru că unii prin această a doua «Cincizecime» vor fi binecuvântați, în timp ce alții vor fi blestemați. Așa se înțeleg cuvintele lui Ioan Botezătorul care mărturisea despre «Ilie» care urma să vină după el: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine «acela» care este mai puternic decât mine și căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. «El» vă va boteza cu «duhul roz» și cu foc. «Acela» își are lopata (mătura) în mână; «își» va curăți aria cu desăvârșire și «își» va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” „Iată, voi trimite pe «solul Meu»; el va pregăti calea înaintea Mea. Și deodată va intra în locul său (aria sa) domnul (voievodul), pe care-l căutați; «solul» legământului («cărămiziu»), pe care-l doriți, iată că vine... Cine va putea să sufere însă «Ziua» venirii lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta el? Căci el va fi ca focul topitorului și ca leșia înălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăți pe fiii lui Levi (noua preoție), îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul și vor aduce Celui-ce-Este daruri neprihănite.” „Este adevărat că trebuie să vină întâi «Ilie» și să așeze din nou toate lucrurile.”

Aceiași realitate – a «învierii», a «alegerii», a «chemării», pe deoparte, iar pe de cealaltă parte a judecății – este înfățișată prin ceea ce a văzut Ioan, vizionarul, pe insula Patmos, când i s-au arătat evenimentele viitoare, când a văzut între cele două „Cincizecimi” evoluția istorică a Bisericii când Omul Purpuriu Se identifica a fii Sfeșnicul sau Lumina, iar după ascensiunea și colapsul „creștinismului”, la final, după Laodicea, Omul Purpuriu Se identifică a fi Mielul junghiat, cu sulul judecății cu cele șapte peceți ale sale, iar imediat după acest tablou îi vedem arătați pe cei o sută patruzeci și patru de mii de evrei din toate semințiile lui Israel.

Următoarea «Cincizecime» (nu e vorba de exact ziua sărbătorii) va aduce din nou Israelul în atenție, va marca „întoarcerea Celui Purpuriu” în Israel. Înainte să apară pe norii cerului Cel Purpuriu Se va manifesta încă o dată prin poporul Său, Israel.

După cum prima Cincizecime a marcat începerea guvernării Celui Cărămiziu și intrarea Celui Purpuriu ca Mijlocitor în «Templul» din «Cetate» înaintea Celui Albastru, tot așa a doua «Cincizecime» va marca ieșirea Celui Purpuriu din «Templu» și venirea Sa întâi ca Răzbunător al «poporului Său ales», iar apoi ca Judecător al întregului Pământ, acest lucru va fi marcat prin plecarea Celui Cărămiziu în «Cetate» și începerea unui nou mandat de guvernare pe Pământ al Celui Purpuriu... așa Se va întoarce mai întâi Cel Purpuriu în Israel, așa va veni mai apoi pe norii cerurilor ca Judecător. „Un glas răsunător iese din cetate! Un glas iese din Templu! Este glasul Celui-ce-Este, care dă vrăjmașilor Lui plata cuvenită! Înainte ca să simtă dureri, a născut și, înainte ca să-i vină suferințele, a dat naștere unui «fiu» (moștenitorul cărămiziu)... Bucurați-vă împreună cu Ierusalimul și veseliți-vă cu el, toți cei ce-l iubiți; împărțiți și bucuria cu el, acum, toți cei ce l-ați plâns, ca să fiți săturați bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătați în totul de plinătatea slavei lui. Căci așa vorbește Cel-ce-Este: ‘Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu și slava neamurilor ca un pârâu ieșit din matcă și veți fi alăptați; veți fi purtați în brațe și dezmierdați pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mama sa, așa vă voi mângâia Eu; da, veți fi mângâiați în Ierusalim! Și când veți vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura și oasele voastre vor prinde putere ca iarba.’ Cel-ce-Este Își va arăta astfel puterea față de robii Săi, dar va face pe vrăjmașii Lui să-I simtă mânia. Căci iată, Cel-ce-Este vine într-un foc și carele Lui sunt ca un vârtej; Își preface mânia într-un jăratic și amenințările, în flăcări de foc. Căci cu foc Își aduce Cel-ce-Este la îndeplinire judecățile și cu sabia Lui pedepsește pe oricine, și cei uciși de Cel-ce-Este vor fi mulți la număr.” „Căci iată că Cel-ce-Este iese din locuința Lui, Se coboară și umblă pe înălțimile pământului! Sub El se topesc munții, văile crapă ca ceara înaintea focului, ca apa care curge prin râpe.” „Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc raze și acolo este ascunsă tăria Lui. Înaintea Lui merge ciuma, și molima calcă pe urmele Lui. Se oprește și măsoară pământul cu ochiul; privește și face pe neamuri să tremure; munții cei veșnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veșnice. Văd corturile Etiopiei pline de groază și se cutremură colibele din țara Madianului. S-a mâniat oare Cel-ce-Este pe râuri? Împotriva râurilor se aprinde mânia Ta sau împotriva mării se varsă urgia Ta, de ai încălecat pe caii Tăi și Te-ai suit în carul Tău de biruință? Arcul Tău este dezvelit; blestemele sunt săgețile Cuvântului Tău… Tu despici pământul ca să dai drumul râurilor. La vederea Ta, se cutremură munții; se năpustesc râuri de apă; adâncul își ridică glasul și își înalță valurile în sus. Soarele și luna se opresc în locuința lor de lumina săgeților Tale, care pornesc, de strălucirea suliței Tale, care lucește. Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobești neamurile în mânia Ta. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău, să izbăvești pe «unsul Tău» (moștenitorul cărămiziu); sfărâmi acoperișul casei celui rău, o nimicești din temelii până în vârf.” „«Cel» ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui Atotputernic zice despre Cel-ce-Este: ‘El este locul meu de scăpare și cetățuia mea, «Iubirea» mea în care mă încred!’ Da, El te scapă de lațul vânătorului, de ciumă și de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua-n amiaza mare. O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: ‘«Iubirea» este locul meu de adăpost’ și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; și ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră. Vei păși peste lei și peste năpârci și vei călca peste pui de lei și peste șerpi. ‘Fiindcă Mă iubește’, zice Cel Purpuriu, ‘de aceea «îl» voi izbăvi; «îl» voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu. Când Mă va chema, «îi» voi răspunde; voi fi cu «el» în strâmtorare, «îl» voi izbăvi și-l voi proslăvi. «Îl» voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea.’” „Cel-ce-Este mi Se arată de departe: ‘Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea!’ Te voi așeza din nou, și vei fi așezată din nou, fecioara lui Israel! Te vei împodobi iarăși cu timpanele tale și vei ieși în mijlocul jocurilor voioase. Vei sădi iarăși vii pe înălțimile Samariei; cei ce le vor sădi le vor culege și roadele. Căci vine «Ziua» când străjerii vor striga pe muntele lui Efraim: ‘Sculați-vă să ne suim în Sion, la Cel-ce-Este «Iubirea» noastră!’” „Strigați de bucurie asupra lui «Iacov», chiuiți de veselie în fruntea neamurilor! Înălțați-vă glasurile, cântați laude și ziceți: ‘Cel-ce-Ești, izbăvește pe poporul Tău, pe rămășița lui Israel!’ Iată, îi aduc înapoi din țara de la miazănoapte, îi adun de la marginile pământului: între ei este și orbul și șchiopul, femeia însărcinată și cea în durerile nașterii; o mare mulțime se întoarce înapoi aici! Plângând vin și îi duc în mijlocul rugăciunilor lor; îi duc la «râuri de apă», pe un «drum neted» pe care nu se poticnesc. Căci Eu sunt Tatăl lui Israel, și «Efraim» este întâiul Meu născut. Ascultați Cuvântul Celui-ce-Este, neamuri, și vestiți-l în ostroave depărtate! Spuneți: ‘Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna și-l va păzi cum își păzește păstorul turma.’ Căci Cel-ce-Este răscumpără pe «Iacov» și-l izbăvește din mâna unuia mai tare decât el. Ei vor veni și vor chiui de bucurie pe înălțimile Sionului; vor alerga la bunătățile Celui-ce-Este, la grâu, la must, la untdelemn, la oi și boi; sufletul le va fi ca o grădină bine udată și nu vor mai tânji. Atunci, fetele se vor veseli la joc, tinerii și bătrânii se vor bucura și ei; le voi preface jalea în veselie și-i voi mângâia, le voi da bucurie după necazurile lor. Voi sătura de grăsime «sufletul» preoților («Țadoc») și poporul Meu se va sătura de bunătățile Mele”, zice Cel-ce-Este.”

„Când a rupt Mielul cea dintâi din cele șapte peceți”, „s-a arătat un «cal alb»” pe pământ. Contextul apariției acestui «cal alb» pe pământ este conturat prin apariția Mielului junghiat în «Cetatea de Sus» înaintea «Tronului» Celui-ce-Este (Albastru), în mijlocul celor «patru făpturi vii» – heruvimii celor două șechine, cea albastră și cea cărămizie –, și în mijlocul a douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe, stând pe douăzeci și patru de scaune de domnie, semn al biruinței pe deoparte, și, pe de altă parte, semn al motivului prezenței lor în «Cetate», înainte de vremea stabilită când toți pământenii «roz» urmau să participe în «Cetate» la Sărbătoarea Reînnoirii. Prezența acestor douăzeci și patru de bătrâni este una reprezentativă a «noii preoții» care va fi instituită în momentul în care în «Cetate» va începe Sărbătoarea «primei săptămâni» «a lunii a douăsprezecea» «a anului jubileu» la care vor participa pământenii.

Ușa «Templului» este înfățișată a fi deschisă spre Pământ, locul unde s-a zărit întâi «calul cel alb», însă apariția acestui «cal alb» nu poate avea loc mai înainte ca Mielul junghiat să fie recunoscut a fi vrednic pentru a deschide cartea răzbunării și judecății, iar scena din jurul «Tronului» este descrisă asemănător celei de Sinai când înaintea bătrânilor poporului și înaintea întregului popor Cel Purpuriu și-a manifestat slava și autoritatea... acum „din scaunul de domnie ieșeau fulgere, glasuri și tunete.”

Dacă până la acest moment al «răpirii», sfeșnicul era în mijlocul celor șapte Biserici – creștinismul de-a lungul secolelor – acum sfeșnicul celor șapte lumini este înfățișat a fi înaintea «Tronului», la fel cum este înfățișat și Mielul junghiat. Dacă în perioada celor șapte Biserici s-a vorbit despre șapte sfeșnice, „cele șapte sfeșnice sunt șapte Biserici”, acum în momentul prezenței Mielului junghiat înaintea «Tronului» se vorbește despre „șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte «duhuri» ale lui Celui-ce-Este”, cu alte cuvinte lumina celor șapte sfeșnice sau Biserici a fost stinsă, «duhul» Celui Cărămiziu prezent de la prima Cincizecime în Biserici, a fost retras.

Toată atenția acum, după momentul «răpirii» lui Ioan în «Templul de Sus» este îndreptată asupra Mielului junghiat (pe la spate) și acțiunilor Sale cu efecte pe Pământ.

În mijlocul strigătului cântării heruvimilor, îngerilor și celor douăzeci și patru de bătrâni (proroci, preoți și împărați), cântec în refren de „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Cel-ce-Este «Iubirea», Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” și „Vrednic ești, Cel-ce-Ești și «Iubirea» noastră, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!” este prezentat Mielul, „Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David” ca fiind singurul vrednic „să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.”

Este evident că împreună cu Mielul – „Leul” și „Rădăcina” lui Israel – toată atenția din acest moment nu mai este îndreptată asupra Bisericii, ci asupra Israelului, națiunea aleasă, pedepsită și răscumpărată prin sângele Mielului Purpuriu, care de la început a fost în mijlocul ei. De data aceasta Mielul este Cel ce „deține” manifestarea «duhului» după cu se spune: „Părea înjunghiat și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte «duhuri» ale lui «Iubirii», trimise în tot pământul.”

Această repoziționare a guvernării (purpurii) este recunoscută de către cei prezenți în «Templul din Cetatea de Sus» prin atitudinea de închinare ce I Se oferă, recunoscut acum a fi Cel-ce-Este pe «Tron de pe Pământ»: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută și potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților. Și cântau o cântare nouă și ziceau: ‘Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Cel-ce-Este, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam («contract albastru»). Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru «Iubirea» noastră și ei vor împărăți pe pământ («contract purpuriu»)!’ M-am uitat și, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii și în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii și mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: ‘Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!’ Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: ‘Ale Celui Purpuriu ce șade pe scaunul de domnie, da, ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!’ Și cele patru făpturi vii ziceau: ‘Amin!’ Și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ și s-au închinat Celui-ce-Este viu în vecii vecilor!”... Cine este Cel viu în vecii vecilor? Omul Purpuriu! El declara, la început despre Sine: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor.”

Acesta este contextul în care Mielul, Cel-ce-Este Purpuriu și Guvernator pe Pământ, ia cartea răzbunării și judecății în mână, când toată autoritatea este focusată pe El, Cel Purpuriu, nu pe Cel Albastru, nici pe Cel Cărămiziu. Cu alte cuvinte toate acțiunile pe care le exercită Mielul, le face ca «Iubirea» lui Israel, iar evenimentele de pe pământ au în vedere răzbunarea și punerea poporului Său din nou în efectele binecuvântării inițiale, cele cu ocazia ieșirii din Egipt și purtarea lor pe brațe în drumul lor spre ținutul promis. Cu alte cuvinte «Iubirea» lui Israel împărățește peste lume și Își reașază Tronul în Sion... rezultatul vizibil pe pământ este apariția «calului alb» căruia – călărețului său – i se dă o cunună și un arc, pornind biruitor ca să biruiască.

Cununa acestui călăreț are legătură cu toate promisiunile făcute de-a lungul timpului lui Israel, că într-o zi, în «Ziua» răzbunării, va avea din nou «păstor» și «împărat».

Biruința «calului alb» se suprapune cu Cir din istorie a cărui rol major a fost să îngenuncheze cetatea antică a Babilonului, pentru a favoriza întoarcerea «celor aleși» în patria din care au fost luați ca pradă de război, întoarcerea din robie și captivitate. Același rol îl are și «calul alb», împăratul «David», «robul Celui-ce-Este», cel chemat spre a fi lumină și stindard pentru toți «aleșii» împrăștiați pe întreg pământul în «Babilon». Așa se face că în același timp cu apariția celor patru cai văzuți de Ioan, sunt «aleși», dintre cele douăsprezece seminții împrăștiate ale lui Israel, o sută patruzeci și patru de mii, câte doisprezece din fiecare seminție. Cu alte cuvinte trimiterea «calului alb» spre a fi biruitor, se suprapune cu sigilarea celor o sută patruzeci și patru de mii de israeliți, «aleși» din «israelul invizibil și vizibil».

Această înfățișare a realități în care întâi este vorba de «un om», apoi este vorba de «cei aleși» și «sigilați» i-a fost arătată și lui Ezechiel, atunci când profetizează despre «omul cu călimara» trimis pentru a pune pecetea Celui-ce-Este peste «cei aleși» din casa lui Israel: „Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo... Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: ‘Treceți după «el» în cetate și loviți; ochiul vostru să fie fără milă și să nu vă îndurați! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei, dar să nu vă atingeți de niciunul din cei ce au «semnul pe frunte»! Începeți însă cu Locașul Meu cel Sfânt!’ Ei au început cu bătrânii care erau înaintea Templului.” Rezultatul acestei acțiuni este asemănător imaginilor înfățișate de Ioan, Ezechiel zice: „Atunci, slava Celui-ce-Este s-a ridicat de pe heruvimi și s-a îndreptat spre pragul casei, așa încât Templul s-a umplut de nor și «curtea» (Pământul) s-a umplut de strălucirea slavei Celui-ce-Este”... acest lucru se suprapune pe rezultatul în urma biruinței «calului cel alb», «îngerului», sau «solului» Celui Purpuriu chemat la sfârșit de istorie: „După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt «înger», care avea o «mare putere»; și pământul s-a luminat de slava (mesajului) lui. El a strigat cu «glas tare» și a zis: ‘A căzut, a căzut «Babilonul» cel mare!’... Atunci, un «înger puternic» a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare și a zis: ‘A căzut, a căzut «Babilonul» cel mare!’... Atunci, un «înger puternic» a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare și a zis: ‘Cu așa repeziciune va fi aruncat «Babilonul», cetatea cea mare, și nu va mai fi găsit! Și nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbițe; nu se va mai găsi la tine niciun meșter în vreun meșteșug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine și nu se va mai auzi în tine glasul mirelui și al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria (magia) ta și pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost înjunghiați pe pământ.’”

Toate profețiile escatologice au în vedere biruința Celui-ce-Este, răzbunarea «celor aleși» și judecarea întregului pământ. Însăși visul pe care l-a avut împăratul Babilonului antic înfățișează acest lucru: „Tu te uitai la el, și s-a dezlipit o «piatră» fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier și de lut ale chipului și le-a făcut bucăți. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul și aurul s-au sfărâmat împreună și s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul și nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar «piatra» care sfărâmase chipul s-a făcut «un munte mare» și a umplut tot pământul... Dar, în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic.” „Luați aminte și veniți la Mine, ascultați, și sufletul vostru va trăi, căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic, ca să întăresc îndurările Mele față de «David». Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap și stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoști și popoare care nu te cunosc vor alerga la tine pentru Cel-ce-Este «Iubirea» ta, pentru Sfântul lui Israel, care te proslăvește.” „În «Ziua» aceea voi sfărâma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile, și străinii nu-l vor mai supune. Ci vor sluji Celui-ce-Este «Iubirea» lor și împăratului lor «David», pe care li-l voi scula. De aceea, nu te teme, robul Meu «Iacov» și nu te speria, Israele! Căci te voi izbăvi din țara cea depărtată și îți voi izbăvi sămânța din țara în care este roabă; «Iacov» se va întoarce iarăși, va avea odihnă și liniște și nu-l va mai tulbura nimeni. Căci Eu sunt cu tine ca să te izbăvesc; voi nimici pe toate neamurile printre care te-am risipit, dar pe tine nu te voi nimici.” „Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod și fără terafimi. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce și vor căuta pe Cel-ce-Este «Iubirea» lor și pe împăratul lor «David» și vor tresări la vederea Celui-ce-Este și a bunătății Lui în «vremurile de pe urmă».” „Voi pune peste ele un singur «păstor», care le va paște, și anume pe robul Meu «David»; el le va paște, el va fi păstorul lor. Eu, Cel-ce-Este, voi fi «Iubirea» lor, și robul Meu «David» va fi «voievod» în mijlocul lor. Eu, Cel-ce-Este, am vorbit!” „Robul Meu «David» va fi «împărat» peste ei și toți vor avea un singur «păstor». Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele și le vor împlini. Vor locui iarăși în țara pe care am dat-o robului Meu «Iacov» și pe care au locuit-o și părinții voștri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor și copiii copiilor lor pe vecie și robul Meu «David» va fi «voievodul» lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veșnic cu ei; îi voi sădi și-i voi înmulți și voi pune Locașul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuința Mea (a Celui Purpuriu) va fi între ei; Eu voi fi «Iubirea» lor și ei vor fi poporul Meu. Și neamurile vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este, care sfințește pe Israel, când Locașul Meu cel Sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor.” „Ca oștirea cerurilor, care nu se poate număra, și ca nisipul mării, care nu se poate măsura, așa voi înmulți sămânța robului Meu «David» și pe «leviții» care-Mi slujesc.” „Iată vin zile când voi ridica lui David o «odraslă» neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și judecată în țară. În vremea «lui», Iuda va fi mântuit și Israel va avea liniște în locuința lui; și iată numele pe care i-l vor da (lui Israel): ‘Cel-ce-Este, «Neprihănirea» noastră’! De aceea iată vin «Zile» când nu se va mai zice: ‘Viu este Cel-ce-Este, care a scos din țara Egiptului pe copiii lui Israel!’ Ci se va zice: ‘Viu este Cel-ce-Este, care a scos și a adus înapoi sămânța casei lui Israel din țara de la miazănoapte și din toate țările în care îi risipisem!’ Și vor locui în țara lor.” „În vremea aceea, «odrasla» Celui-ce-Este va fi plină de măreție și slavă, și rodul țării va fi plin de strălucire și frumusețe pentru cei mântuiți ai lui Israel. Și cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi ‘sfânt’, oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim.”

În acel timp când Cel Purpuriu Se va întoarce în Sion, și «cei aleși» vor fi sigilați – pentru a fi protejați de judecățile care vor veni peste lume, așa cum copiii lui Israel au fost protejați în timp ce Egiptul se afla în jale în urma judecăților trimise de Cel Purpuriu –, Ioan a văzut pe lângă cei o sută patruzeci și patru de mii, în jurul lor, o mare mulțime de oameni, „pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, și strigau cu glas tare și ziceau: ‘Mântuirea este a «Iubirii» noastre, care șade pe scaunul de domnie (mântuirea este a Mielului)!’ Această gloată mare reprezintă pe toți aceia care în «Ziua» aceea se vor alipi de Cel-ce-Este «Iubirea» lui Israel, de Mielul care a fost de la început în mijlocul acestui popor. „Căci Cel-ce-Este va avea milă de «Iacov», va alege iarăși pe Israel și-i va aduce iarăși la odihnă în țara lor; străinii se vor alipi de ei și se vor uni cu casa lui «Iacov». Popoarele îi vor lua și-i vor aduce înapoi la locuința lor, și casa lui Israel îi va stăpâni în țara Celui-ce-Este, ca robi și roabe. Vor ține astfel robi pe cei ce-i robiseră pe ei și vor stăpâni peste asupritorii lor.” „Chiar și peste robi și peste roabe voi turna «duhul» Meu în zilele acelea.” „Neamuri vor umbla în lumina ta și împărați în strălucirea razelor tale. Ridică-ți ochii împrejur și privește: toți se strâng și vin spre tine! Fiii tăi vin de departe și fiicele tale sunt purtate pe brațe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie și îți va bate inima și se va lărgi, căci bogățiile mării se vor întoarce spre tine și vistieriile neamurilor vor veni la tine... Căci pe «mine» mă așteaptă ostroavele, și corăbiile din Tarsis sunt în frunte, ca să aducă înapoi, de departe, pe copiii tăi, cu argintul și aurul lor, pentru Numele Celui-ce-Este «Iubirea» ta, pentru Numele Sfântului lui Israel, care te proslăvește. Străinii îți vor zidi zidurile și împărații lor îți vor sluji, căci te-am lovit în mânia Mea, dar, în îndurarea Mea, am milă de tine. Porțile tale vor sta veșnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăția neamurilor și împărații cu alaiul lor. Căci neamul și împărăția care nu-ți vor sluji vor pieri și neamurile acelea vor fi în totul nimicite... Fiii asupritorilor tăi vor veni plecați înaintea ta și toți cei ce te disprețuiau se vor închina la picioarele tale și te vor numi ‘Cetatea Celui-ce-Este, Sionul Sfântului lui Israel’. De unde erai părăsită și urâtă și nimeni nu trecea prin tine, te voi face o podoabă veșnică, o pricină de bucurie pentru oameni din neam în neam. Vei suge laptele neamurilor, vei suge țâța împăraților și vei ști astfel că Eu sunt Cel-ce-Este, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui «Iacov».” „Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Celui-ce-Este, nu va cădea ploaie (a doua «Cincizecime») peste ele.” „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Celui-ce-Este va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălța deasupra dealurilor și popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el și vor zice: ‘Veniți, haidem să ne suim la muntele Celui-ce-Este, la Casa «Iubirii» lui «Iacov», ca să ne învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui!’ Căci din Sion va ieși Legea și din Ierusalim, Cuvântul Celui-ce-Este. El («David») va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate... Pe când toate popoarele umblă fiecare în numele dumnezeului său, noi vom umbla în Numele Celui-ce-Este «Iubirea» noastră totdeauna și în veci de veci! În «Ziua» aceea voi aduna pe cei șchiopi, voi strânge grămadă pe cei izgoniți și pe aceia pe care-i chinuisem. Din cei șchiopi voi face o rămășiță, din cei ce erau risipiți, un neam puternic, și Cel-ce-Este va împărăți peste ei, pe muntele Sionului, de acum și până-n veac! Iar la tine, turn («păstor») al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni și la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăția fiicei Ierusalimului!... Pentru ce strigi tu însă acum așa de tare? N-ai «împărat»? Nu mai ai «sfetnic» de te apucă durerea ca pe o femeie la naștere?... vei fi izbăvită (din «Babilon»), acolo te va răscumpăra Cel-ce-Este din mâna vrăjmașilor tăi... Scoală-te, fiica Sionului și treieră! Căci îți fac un corn de fier și o copită de aramă, ca să sfărâmi multe popoare și să închini Celui-ce-Este prada lor, să închini «Iubirii» întregului pământ averile lor!” „Rămășița lui «Iacov» va fi în mijlocul multor popoare ca «o rouă» care vine de la Cel-ce-Este, ca «ploaia» măruntă pe iarbă (a doua «Cincizecime»), care nu se bizuiește pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor. Rămășița lui «Iacov» va fi între neamuri, în mijlocul multor popoare, ca un «leu» între fiarele pădurii, ca un «pui de leu» între turmele de oi, care, când trece, calcă în picioare și sfâșie, și nimeni nu poate scăpa pe altul. Ți se va ridica mâna peste potrivnicii tăi și toți vrăjmașii tăi vor fi nimiciți!”

Cel-ce-Este Își va împlini repede lucrarea pe pământ. Întoarcerea din captivitate a «celor aleși», îndreptățirea lor înaintea tuturor neamurilor se va realiza rapid... «Ziua» aceea profetizată de toți prorocii Celui-ce-Este va fi o «Zi» scurtă, va începe ca „un hoț” sub binecuvântarea celei de-a doua «Cincizecimi», ca o «răpire», în care unul va fi binecuvântat, în timp ce cel de lângă el nu va primi nicio binecuvântare. Va fi o situație asemănătoare celei în care Iacov a fost binecuvântat de Isaac, în timp ce pentru Esau n-a mai rămas nimic. În zilele acelea va fi o discrepanță evidentă între cei «roz» (aleși) și cei «gri». Alegerea s-a făcut zi de zi prin raportarea fiecăruia față de «roz»... grâul și neghina, oile și caprele, fecioarele înțelepte și cele neînțelepte, cel „înțelept” și cel „nebun”... cei «roz» și cei «gri» conviețuiesc împreună până în această «Zi», zi în care se vor împlini cuvintele Omului Purpuriu: „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum! Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, și cât de mult doresc să se îndeplinească! Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu, ci mai degrabă dezbinare. Căci, de acum înainte, din cinci, care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinați împotriva a doi și doi, împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului și fiul, împotriva tatălui; mama, împotriva fiicei și fiica, împotriva mamei; soacra, împotriva nurorii și nora, împotriva soacrei.” „Fratele va da la moarte pe frate-său, și tatăl, pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinților lor și-i vor omorî. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu (Celui-ce-Este), dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiți într-alta. Adevărat vă spun că nu veți isprăvi de străbătut cetățile lui Israel până va veni Cel Purpuriu (în slavă).”

Într-adevăr nu degeaba este profetizată sigilarea și protecția celor aleși, nu degeaba această vreme este numită „strâmtorare”. „În vremea aceea se va scula marele Voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte.” „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci, vor vedea pe Cel Purpuriu venind pe un nor cu putere și slavă mare.” „Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine când vei striga; cum va auzi, te va asculta. Cel-ce-Este vă va da pâine în necaz și apă în strâmtorare. Învățătorii tăi nu se vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe învățătorii tăi. Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ‘Iată drumul, mergeți pe el!’, când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga (mesajul lui Ilie). Veți socoti ca spurcate argintul care vă acoperă idolii și aurul cu care sunt poleite chipurile turnate. Ca pe o necurăție le vei arunca și le vei zice: ‘Afară cu voi de aici!’ Atunci El va da «ploaie» peste sămânța pe care o vei pune în pământ și pâinea pe care o va da pământul va fi «gustoasă și hrănitoare»... Pe orice munte înalt și pe orice deal înalt vor izvorî «râuri», curgeri de «apă», în «Ziua» marelui măcel, când turnurile («zeii Babilonului») vor cădea. Și lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de șapte ori mai mare, când va lega Cel-ce-Este vânătăile poporului Său și va tămădui rana loviturilor lui. Iată, Numele Celui-ce-Este vine din depărtare! Mânia Lui este aprinsă și un pârjol puternic; buzele Lui sunt pline de urgie și limba Lui este ca un foc mistuitor; suflarea Lui este ca un șuvoi ieșit din albie, care ajunge până la gât, ca să ciuruiască neamurile cu ciurul nimicirii și să pună o zăbală înșelătoare în fălcile popoarelor. Voi însă veți cânta ca în noaptea când se prăznuiește sărbătoarea, veți fi cu inima veselă ca cel ce merge în sunetul flautului, ca să se ducă la muntele Celui-ce-Este, spre Stânca lui Israel. Și Cel-ce-Este va face să răsune glasul Lui măreț, Își va arăta brațul gata să lovească, în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, al furtunii și al pietrelor de grindină.” „Voi face din neprihănire o lege și din dreptate, o cumpănă, și grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului și apele vor îneca adăpostul minciunii.” „În «Ziua» aceea însă, în «Ziua» când va porni Gog („împăratul” «Babilonului») împotriva pământului lui Israel, Mi se va sui în nări mânia aprinsă. O spun în gelozia și în focul mâniei Mele: ‘În «Ziua» aceea, va fi un mare cutremur în țara lui Israel. Peștii mării și păsările cerului vor tremura de Mine și fiarele câmpului și toate târâtoarele care se târăsc pe pământ și toți oamenii care sunt pe fața pământului; munții se vor răsturna, pereții stâncilor se vor prăbuși și toate zidurile vor cădea la pământ.’ Atunci voi chema groaza împotriva lui («Babilonului») pe toți munții Mei, sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă și sânge, printr-o ploaie năprasnică și prin pietre de grindină; voi ploua foc și pucioasă peste el, peste oștile lui și peste popoarele cele multe care vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea și sfințenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulțimii neamurilor și vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este.”

Același lucru i s-a arătat și lui Ioan, pe insula Patmos: „Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în Cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: ‘Împărăția lumii a trecut în mâinile «Iubirii» noastre și ale «unsului» Său. Și «el» va împărăți în vecii vecilor.’ Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stăteau înaintea Celui-ce-Este pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ și s-au închinat «Iubirii» și au zis: ‘Îți mulțumim, Cel-ce-Ești «Iubirea», Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!’ Și Templul «Iubirii», care este în Cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare.” „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei («Babilonului»). Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere. Și au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor și din pricina rănilor lor rele și nu s-au pocăit de faptele lor. Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieșind din gura balaurului («Șarpele») și din gura fiarei («Babilonului») și din gura prorocului mincinos («Antihristul») trei «duhuri necurate», care semănau cu niște broaște. Acestea sunt «duhuri» de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul «Zilei celei mari» a Dumnezeului celui Atotputernic... «Duhurile» cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon („«Salem»”). Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: ‘S-a isprăvit!’ Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare («Babilonul») a fost împărțită în trei părți (dezbinarea „alianței” «gri») și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și «Iubirea» Și-a adus aminte de «Babilonul cel mare», ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Cel-ce-Este din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.” „Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă ‘Cel credincios’ și ‘Cel adevărat’ și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: ‘Cuvântul lui Dumnezeu’. Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Cel-ce-Este. Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: ‘Împăratul împăraților și Domnul domnilor’. Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: ‘Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare al «Iubirii», ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!’ Și am văzut fiara («Babilonul») și pe împărații pământului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos («Antihristul», ex-heruvimul), care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.”

Toată viziunea primită de Ioan este structurată în jurul luptei dinte «roz» și «gri», între «cei aleși» și cei lăsați deoparte, între Israel și «Babilon», excepție de la această luptă fac primele capitole care descriu evoluția creștinismului de la «iudaism» la păgânătate, de la «creștinism» autentic la «Babilon». Tot în excepție se încadrează ultimele capitole care descriu biruința finală a «Iubirii» în războiul început în «Cetate» împotriva lui ex-Lucifer și ex-heruvimilor lui, precum și împotriva agenților lor umani de pe pământ. Aproape în întregime viziunea primită de Ioan prezintă tema răzbunării celor «aleși» și a judecării celor ce de-a lungul istoriei au fost instrumente de persecuție, teroare, moarte și măcel. Ioan scrie: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar (de aramă, simbol al pământului) sufletele (mărturia istorică) celor ce fuseseră înjunghiați din pricina Cuvântului lui Celui-ce-Este și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare și ziceau: ‘Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?’ Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă și i s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei.” „Și am auzit un glas din cer care zicea: ‘Scrie: Ferice de acum încolo de morții care mor în Cel-ce-Este!’ ‘Da’, zice Cel Cărămiziu, ‘ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!’” „Îți mulțumim, Cel-ce-Ești «Iubirea», Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!” „Pentru că păcatele ei («Babilonului») s-au îngrămădit și au ajuns până în cer și Cel-ce-Este Și-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” „Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: ‘Drept ești Tu, Cel-ce-Ești, care ești și care erai! Tu ești Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici.’ Și am auzit altarul («Golgota») zicând: ‘Da, Cel-ce-Ești «Iubirea», Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecățile Tale!’”

Așa cum am mai spus, deși Cel-ce-Este a fost supărat pe poporul Său «ales» pentru încălcarea termenilor «contractului purpuriu» și în supărarea Sa a permis ca Israelul să fie târât inițial în captivitatea Babiloniană și mai târziu toate celelalte împărății au profitat de această distanțare a «Iubirii» față de poporul Său, exagerând prin persecuție, teroare și atrocitate așa încât neamurile au stârnit gelozia «Iubirii» față de poporul Său și în urma cercetării Sale au fost găsite vinovate înaintea Celui-ce-Este. „Atunci, Cel-ce-Este S-a aprins de mânie împotriva poporului Său și a urât moștenirea Lui. I-a dat în mâinile neamurilor, cei ce îi urau au stăpânit peste ei, vrăjmașii lor i-au asuprit și au fost smeriți sub puterea lor. El de mai multe ori i-a izbăvit, dar ei s-au arătat neascultători în planurile lor și au ajuns nenorociți prin nelegiuirea lor. Dar El le-a văzut strâmtorarea când le-a auzit strigătele. Și-a adus aminte de legământul Său și a avut milă de ei după bunătatea Lui cea mare: a stârnit pentru ei mila tuturor celor ce-i țineau prinși de război. Scapă-ne, Cel-ce-Ești, «Iubirea» noastră, și strânge-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt și să ne fălim cu lauda Ta!” „În curând, «cel» încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă și nu va duce lipsă de pâine. Eu sunt Cel-ce-Este «Iubirea» ta, care stârnesc marea și fac să-i urle valurile și al cărui Nume este Cel-ce-Este. Eu pun cuvintele Mele în gura «ta» și te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi și să întemeiez un pământ nou și să zic Sionului: ‘Tu ești poporul Meu!’... Trezește-te, trezește-te! Scoală-te, Ierusalime, care ai băut din mâna Celui-ce-Este potirul mâniei Lui, care ai băut, ai sorbit până în fund potirul amețelii!... Iată că îți iau din mână potirul amețelii, potirul mâniei Mele, ca să nu mai bei din el, și îl voi pune în mâna asupritorilor tăi, care îți ziceau: ‘Îndoaie-te, ca să trecem peste tine!’ Îți făceai atunci spinarea ca un pământ și ca o uliță pentru trecători.”

„Ți-am întins o cursă, și ai fost prins, «Babilonule», fără să te aștepți. Ai fost ajuns, apucat, pentru că ai luptat împotriva Celui-ce-Este. Cel-ce-Este Și-a deschis casa de arme și a scos din ea armele mâniei Lui, căci aceasta este o lucrare a Celui-ce-Este «Iubirea» în țara «haldeenilor»... Copiii lui Israel și copiii lui Iuda sunt apăsați împreună; toți cei ce i-au dus robi îi opresc și nu vor să le dea drumul. Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Cel-ce-Este. El le va apăra pricina, ca să dea odihnă țării și să facă pe locuitorii «Babilonului» să tremure. Sabia împotriva «haldeenilor», împotriva locuitorilor «Babilonului», împotriva căpeteniilor și înțelepților lui! Sabia împotriva prorocilor minciunii, ca să ajungă ca niște oameni fără minte! Sabia împotriva vitejilor lui, ca să rămână încremeniți!... Iată, vine un popor de la miazănoapte și un neam mare și niște împărați puternici se ridică de la marginile pământului. Poartă arc și suliță, sunt necruțători și fără milă; glasul le mugește ca marea; sunt călare pe cai, ca un om gata de luptă împotriva ta, fiica «Babilonului»! Împăratul «Babilonului» aude vestea, mâinile i se slăbesc și îl apucă groaza, ca durerea pe o femeie care naște… Iată, vrăjmașul se suie «ca un leu» de pe malurile îngâmfate ale Iordanului împotriva locuinței tale tari; deodată îi voi izgoni de acolo și voi pune peste ei pe «acela pe care l-am ales». Căci cine este ca Mine? Cine-Mi va porunci? Și care căpetenie Îmi va sta împotrivă?... De strigătul luării «Babilonului» se cutremură pământul și se aude un strigăt de durere printre neamuri.” „Dar niște zvonuri venite de la răsărit și de la miazănoapte îl vor înspăimânta și atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească și să nimicească cu desăvârșire pe mulți. Își va întinde corturile palatului său între mare (mulțimi de oameni) și muntele cel slăvit și sfânt («Salem»). Apoi își va ajunge sfârșitul și nimeni nu-i va fi într-ajutor.”

„După cum, când se găsește zeamă într-un strugure, se zice: ‘Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el!’, tot așa și Eu voi face la fel, din dragoste pentru robii Mei, ca să nu nimicesc totul. Voi scoate «o sămânță» din Iacov, și din Iuda, «un moștenitor» al munților Mei; aleșii Mei vor stăpâni țara și robii Mei vor locui în ea... Iată că robii Mei vor mânca, iar voi veți fi flămânzi; iată că robii Mei vor bea, iar vouă vă va fi sete. Iată că robii Mei se vor bucura și voi vă veți rușina. Iată că robii Mei vor cânta, de veselă ce le va fi inima, dar voi veți striga de durerea pe care o veți avea în suflet și vă veți boci de mâhnit ce vă va fi duhul... Așa că cine se va binecuvânta în țară se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului și cine va jura în țară va jura pe Dumnezeul adevărului, căci vechile suferințe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei. Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie și pe poporul lui, în bucurie.”

„Apoi, o «odraslă» va ieși din tulpina lui Isai și un «vlăstar» va da din rădăcinile lui. «Duhul» Celui-ce-Este Se va odihni peste «el», «duh» de înțelepciune și de pricepere, «duh» de sfat și de tărie, «duh» de cunoștință și de frică de Cel-ce-Este. Plăcerea «lui» va fi frica de Cel-ce-este; nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării... va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui (Celui-ce-Este) și cu suflarea buzelor Lui (Celui-ce-Este) va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor «sale» și credincioșia, brâul mijlocului «său». Atunci, lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș...” „Șapte femei („Biserici” – «Babilonul») vor apuca în ziua aceea «un singur bărbat» și vor zice: ‘Vom mânca pâinea noastră însene („teologia” «gri») și ne vom îmbrăca în hainele noastre însene („neprihănirea” «gri»); numai fă-ne să-ți purtăm numele și ia ocara de peste noi!’ În vremea aceea, «odrasla» Celui-ce-Este va fi plină de măreție și slavă și rodul țării va fi plin de strălucire și frumusețe pentru cei mântuiți ai lui Israel. Și cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi ‘sfânt’, oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim. După ce va spăla Cel-ce-Este murdăriile fiicelor Sionului și va curăți Ierusalimul de vinovăția de sânge din mijlocul lui, cu «duhul» judecății și cu «duhul» nimicirii, Cel-ce-Este va așeza, peste toată întinderea muntelui Sionului și peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua și un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei și ca loc de adăpost și de ocrotire împotriva furtunii și ploii.” „Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu și tovarășii tăi de slujbă care stau înaintea ta – căci aceștia sunt niște oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe «robul Meu», «odrasla». Căci iată că numai spre «piatra aceasta» pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptați șapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea și într-o «singură Zi» voi înlătura nelegiuirea țării acesteia. În «Ziua» aceea vă veți pofti unii pe alții sub viță și sub smochin.” „Iată că «un om» al cărui nume este «odrasla» va odrăsli din locul lui și va zidi Templul Celui-ce-Este. Da, El va zidi Templul Celui-ce-Este, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul «lui» de domnie, va fi «preot pe scaunul lui de domnie» și o desăvârșită unire va domni între ei amândoi.” „În «Ziua» aceea, «vlăstarul» lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la «el» și slava va fi locuința «lui». În același timp, Cel-ce-Este Își va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămășița poporului Său risipit în Asiria și în Egipt, în Patros și în Etiopia, la Elam, la Șinear și la Hamat și în ostroavele mării. El va înălța un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniții lui Israel și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda de la cele patru capete ale pământului. Pizma lui Efraim va înceta și vrăjmașii lui Iuda vor fi nimiciți; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda, și Iuda nu va mai fi vrăjmaș lui Efraim, ci vor zbura pe umărul filistenilor la apus și vor jefui împreună pe fiii Răsăritului. Edom și Moab vor fi prada mâinilor lor, și fiii lui Amon le vor fi supuși.”

Este foarte ciudat cum din nou interpretările «zeilor» asupra profețiilor se regăsesc exact la polul opus cu declarația profețiilor în sine; adică «zeii» s-au străduit din greu să asocieze profețiile despre «odrasla lui David» sau «vlăstarul lui» cu Omul Purpuriu. Cum poți să fii atât de determinat să demonstrezi ceva, și a fi exact în contradicție cu mesajul Scripturilor. Orice copil în cele teologice poate să deducă simplu că «odrasla», «vlăstarul», își face apariția în istorie într-un moment escatologic, adică aproape în finalul a tot ceea ce există «gri» pe Pământ și în Univers. E atât de simplu, «odrasla» este asociată cu: „va lovi pământul cu toiagul cuvântului lui”, „suflarea buzelor lui va omorî pe cel rău”; e clar vorba de sfârșit, de momentul judecății... deși nu este vorba de cuvântul său, sau de suflarea buzelor sale, e vorba de o reprezentare a autorității Celui-ce-Este, este vorba de o misiune încredințată de Cel-ce-Este, o misiune exact pentru acel moment al istoriei: „Ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem.”, „Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând așa!”, „Ca să le dea hrana la vremea hotărâtă.”, „Ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită.”, „Căci el va fi ca focul topitorului și ca leșia înălbitorului.”, „Acela are lopata în mână; își va curăți aria cu desăvârșire și își va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”; „Poruncește portarului să vegheze.” „Portarul îi deschide și oile aud glasul lui; el își cheamă oile pe nume.”

Misiunea «odraslei» este asociată (a) cu ceruri noi și un pământ nou: „Atunci, lupul va locui împreună cu mielul.”, „Vă veți pofti unii pe alții sub viță și sub smochin.”; (b) cu răscumpărarea și mântuirea lui Israel: „Pentru cei mântuiți ai lui Israel.”, „Voi înlătura nelegiuirea țării acesteia.”, „Să răscumpere rămășița poporului Său risipit.”; (c) cu reașezarea slavei inițiale a Celui Purpuriu în mijlocul «poporului ales»: „Un nor de fum ziua și un foc de flăcări strălucitoare noaptea.”; (d) cu rezidirea Templului: „Va zidi Templul Celui-ce-Este.”; (e) cu domnie pe scaunul de domnie al lui David: „Va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul «lui» de domnie.”; (f) cu preoție împărătească (de tip „prim născut”, Țadoc – «roz»): „Va fi «preot pe scaunul lui de domnie».”; (g) cu relație specială între el și Cel Purpuriu, de tip Tată Purpuriu-fiu cărămiziu: „O desăvârșită unire va domni între ei amândoi.”; (h) cu reprezentare a unui nou «contract» (cărămiziu) și (i) cu o misiune specială: „Va fi ca un steag pentru popoare.”, „El va înălța un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniții lui Israel și va aduna pe cei risipiți ai lui Iuda de la cele patru capete ale pământului.”; (j) ca instrument de răzbunare și expresie a dreptății Celui-ce-Este: „Vrăjmașii lui Iuda vor fi nimiciți.”, „Vor zbura pe umărul filistenilor la apus și vor jefui împreună pe fiii Răsăritului. Edom și Moab vor fi prada mâinilor lor, și fiii lui Amon le vor fi supuși.”

Este evident că niciuna dintre aceste profeții nu a fost împlinită de Omul Purpuriu, la cere se pot adăuga o mulțime de alte profeții despre «robul» Celui-ce-Este pe care Omul Purpuriu nu le-a împlinit, pentru că nu au făcut parte din misiunea Lui.

Pentru a înțelege rolul «odraslei», «robului», «moștenitorului» ar trebui să mergem la originea acestei promisiuni... deși aparent David a fost primul care s-a întâlnit cu ea, această promisiune se regăsește în patriarhi și în judecători, până și în Moise. Prima profeție evident conturată o avem de pe vremea prorocului Natan prin care chiar Cel Purpuriu promitea următoarele: „Când ți se vor împlini zilele și vei fi culcat cu părinții tăi, Eu îți voi ridica «un urmaș» după tine, care va ieși din trupul tău, și-i voi «întări» împărăția. El va zidi Numelui Meu o casă și voi întări «pe vecie» scaunul de domnie al împărăției lui. Eu (Cel Purpuriu) îi voi fi Tată și el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o «nuia omenească» și cu lovituri omenești; dar «harul Meu» nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta și împărăția ta vor dăinui «veșnic» înaintea Mea și scaunul tău de domnie va fi întărit pe «vecie».” „Când ți se vor împlini zilele și când te vei duce la părinții tăi, voi ridica «sămânța ta» după tine, și anume pe «unul din fiii tăi», și-i voi întări domnia. El Îmi va zidi o Casă și-i voi întări «pe vecie» scaunul «lui» de domnie. Eu îi voi fi Tată, și el Îmi va fi fiu; și nu voi îndepărta bunătatea Mea de la el, cum am îndepărtat-o de la cel dinaintea ta. Îl voi așeza «pentru totdeauna» în Casa Mea, și în Împărăția Mea scaunul lui de domnie va fi întărit «pe vecie».”

Trebuie scoase în evidență câteva aspecte: Cel Purpuriu avea să fie Tată acestui «fiu», «odraslă», «moștenitor». Cu alte cuvinte acest «fiu» urma să fie înfiat de Cel Purpuriu, așa cum Cel Purpuriu a fost înfiat de Cel Albastru. Acest «fiu» urma să aibă o relație specială cu Tatăl său, Cel Purpuriu. Pe vreme ce Cel Purpuriu este Leul și Rădăcina lui David, «fiul» este «odrasla» lui David, și implicit «odrasla» Rădăcinii lui David. Cel Purpuriu nu poate să fie în acest raport decât una dintre posibilități: fie Rădăcina, fie «odrasla»; fie Tatăl, fie «fiul». Însă având în vedere că El este Cel care face promisiunea referindu-Se la un urmaș al lui David, El este doar Rădăcina lui David, și doar Tată în raport cu acest «urmaș», «fiu», «moștenitor»... iar pe lângă toate acestea se înțelege din afirmația „Îl voi așeza pentru totdeauna în Casa Mea, și în Împărăția Mea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie” că «fiul» nu va muri niciodată și scaunul lui de domnie va fi veșnic; această stabilire veșnică cere ca apariția acestui «fiu» să fie la final de istorie și înscăunarea sa la final de istorie să se prelungească în veșnicii. În suportul aceste afirmații vine interpretarea dată de Daniel visului pe care l-a avut împăratul Babilonului din antichitate: „Dar, în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic.”

În sprijinul acestor afirmații vin psalmiștii și toți ceilalți profeți. Amintesc doar psalmul lui Solomon scris pentru «fiul» său, recunoscând astfel că nu el a fost cel amintit de Natan și Templul pe care l-a construit el «Iubirii» nu a fost cel vizat... în plus, această profeție e strict escatologică (despre sfârșit): „Dumnezeule, dă judecățile Tale «împăratului» și dă dreptatea Ta «fiului» Împăratului! Și «el» va judeca pe poporul Tău cu dreptate și pe nenorociții Tăi cu nepărtinire... «el» va face dreptate nenorociților poporului, va scăpa pe copiii săracului și va zdrobi pe asupritor. Așa că se vor teme de Tine cât va fi soarele și cât se va arăta luna, din neam în neam (din popor în popor); va fi ca «o ploaie» (a doua «Cincizecime») care cade pe un pământ cosit (seceriș), ca «o ploaie» repede care udă câmpia. În zilele «lui» «va înflori» cel neprihănit și va fi belșug de pace până nu va mai fi lună. «El» va stăpâni de la o mare la alta și de la râu până la marginile pământului. Locuitorii pustiei își vor pleca genunchiul înaintea «lui» și vrăjmașii vor linge țărâna... Da, toți împărații se vor închina înaintea «lui», toate neamurile «îi» vor sluji. Căci «el» va izbăvi pe săracul care strigă și pe nenorocitul care n-are ajutor. Va avea milă de cel nenorocit și de cel lipsit și va scăpa viața săracilor; «îi» va izbăvi de apăsare și de silă și sângele lor va fi scump înaintea «lui». Ei vor trăi și-i vor da aur din Seba; se vor ruga neîncetat pentru «el» și-l vor binecuvânta în fiecare zi. Va fi «belșug de grâu» («Cincizecime») în țară până în vârful munților și spicele lor se vor clătina ca și copacii din Liban; oamenii «vor înflori» în cetăți ca iarba pământului. Numele «lui» va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ține numele. Cu «el» se vor binecuvânta unii pe alții, și toate neamurile «îl» vor numi fericit. Binecuvântat să fie Cel-ce-Este «Iubirea» lui Israel, singurul care «face minuni» («Cincizecime»)! Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin! Amin!”

Această afirmație „Tot pământul să se umple de slava Lui” reprezintă biruința «Iubirii» asupra «Babilonului», pentru că o regăsim în afirmația în legătură cu «marele sol» și cu rezultatul strigatului său: „După aceea, am văzut coborându-se din Cer (trimis de Cer) un alt înger (mesager), care avea o mare putere (autoritate); și pământul s-a luminat de slava lui.”

Sunt mulți psalmii care vorbesc despre acest moment al venirii «împăratului», dau doar câteva exemple din ceea ce ne-a lăsat David: „Toate marginile pământului își vor aduce aminte și se vor întoarce la Cel-ce-Este; toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Celui-ce-Este este Împărăția: El stăpânește peste neamuri.” „O, «cine» va face să pornească din Sion izbăvirea lui Israel? Când va aduce Cel-ce-Este înapoi pe prinșii de război ai poporului Său, «Iacov» se va veseli și Israel se va bucura.” „Ascultă, Cel-ce-Ești, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea! De la capătul pământului (țară îndepărtată) strig către Tine cu inima mâhnită și zic: ‘Du-mă pe stânca (Sion) pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!’ Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului. Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău, să alerg la adăpostul aripilor Tale. Căci Tu, Cel-ce-Ești, îmi asculți juruințele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău. Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie! În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea «Iubirii»! Fă ca bunătatea și credincioșia Ta să vegheze asupra lui! Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruințele.” „ Ferice de «cel» pe care-l alegi Tu și pe care-l primești înaintea Ta, ca să locuiască în curțile Tale! Ne vom sătura de «binecuvântarea» Casei Tale, de sfințenia Templului Tău. În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin «minuni», Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării!... Cei ce locuiesc la marginile lumii se înspăimântă de «minunile» Tale. Tu umpli de «veselie» răsăritul și apusul îndepărtat. Tu cercetezi pământul și-i dai «belșug», îl umpli de «bogății» și de «râuri» dumnezeiești pline cu «apă». Tu le dai «grâu», pe care iată cum îl faci să «rodească»: îi «uzi» brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu «ploaia» și-i «binecuvântezi» răsadul. Încununezi «anul» cu bunătățile Tale și pașii Tăi varsă «belșugul». Câmpiile pustiei sunt «adăpate» și dealurile sunt încinse cu veselie. Pășunile «se acoperă» de oi și văile «se îmbracă» cu grâu: toate «strigă de bucurie și cântă».” „Cel-ce-Este să aibă milă de noi și să ne «binecuvânteze», să facă «să lumineze» peste noi Fața Lui, ca să se cunoască pe pământ calea Ta și printre toate neamurile mântuirea Ta! Te laudă popoarele, Cel-ce-Ești, toate popoarele Te laudă. Se «bucură neamurile și se veselesc», căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire și «povățuiești neamurile» pe pământ. Te laudă popoarele, Cel-ce-Ești, toate popoarele Te laudă. Pământul își dă «roadele». Cel-ce-Este, «Iubirea» noastră, ne «binecuvântează», Cel-ce-Este ne «binecuvântează» și toate «marginile pământului» se tem de El.” „Ferice de poporul care cunoaște «sunetul trâmbiței», care umblă în «lumina Feței Tale», Cel-ce-Ești! El se bucură neîncetat de Numele Tău și se fălește cu dreptatea Ta. Căci Tu ești «fala puterii lui»; și, în bunăvoința Ta, «ne ridici puterea» noastră. Căci Cel-ce-Este este scutul nostru, Sfântul lui Israel este Împăratul nostru. Atunci ai vorbit într-o vedenie preaiubitului Tău și ai zis: ‘Am dat ajutorul Meu unui «viteaz», am ridicat din mijlocul poporului «un tânăr»; am găsit pe robul Meu «David» și l-am «uns» cu untdelemnul Meu cel sfânt. Mâna Mea îl va sprijini și brațul Meu îl va întări. Vrăjmașul nu-l va prinde și cel rău nu-l va apăsa, ci voi zdrobi dinaintea lui pe potrivnicii lui și voi lovi pe cei ce-l urăsc. Credincioșia și bunătatea Mea vor fi cu el și «tăria lui» se va înălța prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea și în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: «Tu ești Tatăl meu, Iubirea mea și Stânca mântuirii mele!» Iar Eu îl voi face «întâiul născut», cel mai înalt dintre împărații pământului. Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea și legământul Meu îi va fi neclintit. Îi voi face veșnică sămânța și scaunul lui de domnie, ca zilele cerurilor. Dacă fiii lui(!) vor părăsi Legea Mea și nu vor umbla după poruncile Mele, dacă vor călca orânduirile Mele și nu vor păzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua și nelegiuirile cu lovituri, dar nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei și nu-Mi voi face credincioșia de minciună; nu-Mi voi călca legământul și nu voi schimba ce a ieșit de pe buzele Mele. Am jurat odată pe sfințenia Mea: să mint Eu oare pe David? «Sămânța» lui va dăinui în veci; scaunul «lui» de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe vecie și ca martorul credincios din cer.’”

În lumina profeției lui Natan cu privire la «David» și doar în lumina acestor psalmi avem cheia de descifrare a tuturor profețiilor cu privire la «David», «fiu», «moștenitor», «împărat», pentru că majoritatea profețiilor îl au în vedere pe «el», nu pe Omul Purpuriu; sunt câteva profeții excepționale care au avut o dublă aplicabilitate sau aplicabilitate parțială, atât în Omul Purpuriu, cât și în «moștenitor». Una dintre aceste profeții cu aplicabilitate dublă a fost cea dată prin Moise: „Cel-ce-Este «Iubirea» ta îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el!... Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.”

Până și profețiile vechi, de dinainte de profeții scriitori, îl au mai mult în vedere pe «moștenitor» decât pe Omul Purpuriu: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo („«Salem»”), și de el vor asculta popoarele.”... iertată să-mi fie îndrăzneala, dar această profeție nu s-a împlinit în Omul Purpuriu... dacă se împlinea, n-ar fi fost omorât de romani, iar «creștinismul» n-ar fi fost persecutat de iudei și neamuri... la venirea Omului Purpuriu nimeni nu a ascultat de El, iar când va reveni se vor împlini cuvintele: „Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: ‘Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine poate sta în picioare?’”... or atitudinea asta, e mai mult frică de pedeapsă decât „ascultare”.

În categoria profețiilor vechi se încadrează și profeția făcută de Balaam: „Îl văd, dar nu acum, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului și prăpădește pe toți copiii lui Set. Se face stăpân pe Edom, se face stăpân pe Seir, vrăjmașii lui. Israel face fapte mari. Cel ce se naște din Iacov domnește ca stăpânitor și pierde pe cei ce scapă din cetăți.” Din nou această profeție nu s-a împlinit cu ocazia venirii Omului Purpuriu care a zis despre Sine: „Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” „Căci Omul Purpuriu a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” „Căci Omul Purpuriu n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți!”

Nimeni la venirea Omului Purpuriu nu a fost „nimicit”, El nu S-a făcut stăpân nici măcar peste staulul în care S-a născut, nici măcar peste Betleem, sau Nazaret, sau Israel... aceste profeții se încadrează în promisiunea pe care a făcut-o Cel Purpuriu lui «David», «fiului» Său... „Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuția sa.” „Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.” „Dar cinstea de a ședea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia (doi) pentru care a fost pregătită.” „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Celui-ce-Este.” „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte (nimicire).” „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă (în chivotul legământului)...” „Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut.” „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții.” „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul «Iubirii» Mele și nu va mai ieși din el.” „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Toate aceste promisiuni în legătură cu biruința sunt făcute la singular, pentru că sunt adresate unui «mesager», «sol»... ele nu au legătură cu în înger pentru că unui înger nu i se potrivesc astfel de promisiuni. E evident că Omul Purpuriu Și-a avut în vedere «alesul» atunci când a făcut aceste promisiuni, Atotștiința știa că în momentul apariției «solului» Său, Biserica urma a fi în situația de a-și fi pierdut lumina. Puterea «duhului» Cincizecimii care a condus-o pe parcursul istoriei a părăsit-o. Însăși guvernarea avea să fie schimbată la venirea «moștenitorului». Oarecum scena în care Esau și-a pierdut dreptul de întâi născut pentru că și l-a vândut pe o ciorbă, se repetă, căci tot așa „creștinismul” devenit «Babilon» și-a pierdut binecuvântarea «primei Cincizecimi» în favoarea celui (celor) binecuvântați de «a doua Cincizecime», și-au pierdut-o mâncând din spurcăciunile «Babilonului»; spurcăciuni „gătite” de «zei».

Acesta este motivul pentru care «ispravnicul credincios și înțelept» este pus de Stăpân peste slugile Sale, peste ceata slugilor Sale „ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită”. În acest context se face auzită strigarea: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!”, iar «cei aleși» au intrat la ospăț cu cel care a făcut strigarea. Așa se înțeleg cuvintele: „Voi, toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată! De ce cântăriți argint pentru un lucru care nu hrănește? De ce vă dați câștigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultați-Mă dar și veți mânca ce este bun și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luați aminte și veniți la Mine, ascultați, și sufletul vostru va trăi, căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic, ca să întăresc îndurările Mele față de «David». Iată, l-am pus «martor» pe lângă popoare, «cap și stăpânitor» al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoști și popoare care nu te cunosc vor alerga la tine pentru Cel-ce-Este «Iubirea» ta, pentru Sfântul lui Israel, care te proslăvește.” „De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine, Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit și te voi strânge de la apus. Voi zice miază-nopții: ‘Dă încoace!’ și miază-zilei: ‘Nu opri, ci adu-Mi fiii din țările depărtate și fiicele de la marginea pământului: pe toți cei ce poartă Numele Meu și pe care «i-am făcut spre slava Mea», pe care i-am întocmit și i-am alcătuit.’ Scoate afară poporul cel orb, care totuși are ochi, și surzii, care totuși au urechi. Să se strângă toate neamurile și să se adune popoarele! Cine dintre ei a vestit aceste lucruri? Care dintre ei ne-a făcut cele dintâi prorocii? Să-și aducă martorii și să-și dovedească dreptatea, ca să asculte oamenii și să zică: ‘Adevărat!’ Voi sunteți martorii Mei voi și «robul Meu» pe care L-am ales, ca să știți, ca să Mă credeți și să înțelegeți că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut niciun Dumnezeu și după Mine nu va fi, Eu, Eu sunt Cel-ce-Este, și afară de Mine nu este niciun Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am prorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteți martori că Eu sunt Dumnezeu. Eu sunt de la început și nimeni nu izbăvește din mâna Mea. Când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?” „Acum «Iacov» nu va mai roși de rușine și nu i se va mai îngălbeni fața acum. Căci, când vor vedea ei, când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, «lucrarea mâinilor Mele», Îmi vor sfinți Numele; vor sfinți pe Sfântul lui Iacov și se vor teme de «Iubirea» lui Israel. Cei rătăciți cu duhul vor căpăta pricepere și cei ce cârteau vor lua învățătură.” „Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, și Eu voi fi «Iubirea» lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaște pe Cel-ce-Este!’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” „Căci pământul va fi plin de cunoștința slavei Celui-ce-Este, ca fundul mării de apele care-l acoperă.”

Însă «robul» Celui-ce-Este nu este doar un simplu bucătar chemat spre a pregăti o hrană pentru momentul venirii lui. Nu. Rolul lui sau misiunea lui este mai complexă. El este chemat să secere pentru «Iubire»: „Iată, te fac o sanie ascuțită, nouă de tot, cu mulți dinți; vei zdrobi, vei sfărâma munții și vei face dealurile ca pleava. Le vei vântura și le va lua vântul și un vârtej le va risipi, dar tu te vei bucura în Cel-ce-Este, te vei făli cu Sfântul lui Israel.” „Scoală-te, fiica Sionului și treieră! Căci îți fac un corn de fier și o copită de aramă, ca să sfărâmi multe popoare și să închini Celui-ce-Este prada lor, să închini Celui-ce-Este întregului pământ averile lor!” „Iată, ridic împotriva «Babilonului» și împotriva locuitorilor «Haldeei» un vânt nimicitor. Trimit împotriva «Babilonului» niște vânturători care-l vor vântura și-i vor goli țara. Vor veni din toate părțile asupra lui în «Ziua» nenorocirii.” „Dar, în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție («Salem») care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic.” „Tu te uitai la el, și s-a dezlipit «o piatră» fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier și de lut ale chipului și le-a făcut bucăți. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul și aurul s-au sfărâmat împreună și s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul și nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar «piatra» care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare («Salem») și a umplut tot pământul.” „Neamurile mugesc cum mugesc apele mari… Dar când le mustră Cel-ce-Este, ele fug departe, izgonite ca pleava de pe munți la suflarea vântului, ca țărâna luată de vârtej.” „Dar mulțimea vrăjmașilor tăi va fi ca o pulbere măruntă și mulțimea asupritorilor va fi ca pleava care zboară, și aceasta deodată, într-o clipă.”

„Tăceți, ostroave, și ascultați-mă! Să-și învioreze popoarele puterea, să înainteze și să vorbească! Să ne apropiem și să ne judecăm împreună. Cine a ridicat de la «„răsărit”» pe «acela» pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine «îi» supune neamuri și împărați? Cine le face sabia praf și arcul, o pleavă luată de vânt? «El» îi urmărește, merge în pace pe un drum pe care n-a mai călcat niciodată cu piciorul «lui». Cine a făcut și a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început, Eu, Cel-ce-Este, Cel dintâi și Același până în cele din urmă veacuri.” „Iată că vine de la Cel-ce-Este un «om tare și puternic», ca «o furtună de piatră», ca o «vijelie» nimicitoare, ca o «rupere de nori» cu mari șuvoaie de «ape»... Pentru că ziceți: ‘Noi am făcut un legământ cu moartea („Hotărât că nu veți muri” – Șarpele), am făcut o învoială cu Locuința morților („suflet nemuritor”): când va trece urgia apelor năvălitoare, nu ne va atinge, căci avem ca loc de scăpare neadevărul și ca adăpost, minciuna!’ De aceea, așa vorbește Cel-ce-Este «Iubirea»: ‘Iată, pun ca temelie în Sion «o piatră», «o piatră încercată», «o piatră de preț», «piatră din capul unghiului» clădirii, «temelie puternică»; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă. Voi face din neprihănire o lege și din dreptate, o cumpănă, și grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului și apele vor îneca adăpostul minciunii. Așa că legământul vostru cu moartea va fi nimicit și învoiala voastră cu Locuința morților nu va dăinui. Când va trece urgia apelor năvălitoare, veți fi striviți de ea. Ori de câte ori va trece, vă va apuca; căci va trece în toate diminețile, zi și noapte, și numai vuietul ei vă va îngrozi.” „«Piatra» pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Cel-ce-Este a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este «Ziua» pe care a făcut-o Cel-ce-Este: să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Cel-ce-Ești, ajută! Cel-ce-Ești, dă izbândă! Binecuvântat să fie «cel ce vine» în Numele Celui-ce-Este!” „Iată, voi aduce pe «robul Meu», «odrasla». Căci iată că numai spre «piatra aceasta» pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptați șapte ochi («duhul» Celui-ce-Este).” „Tu te uitai la el, și s-a dezlipit «o piatră» fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier și de lut ale chipului și le-a făcut bucăți.” „Celui ce va birui îi... voi da «o piatră albă»; și pe «piatra aceasta» este scris un «nume nou», pe care nu-l știe nimeni decât «acela care-l primește».” „Acesta este cuvântul Celui-ce-Este către «fiul lui David» și sună astfel: ‘Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin «duhul» Meu... «fiul lui David» va pune «piatra» cea mai însemnată în vârful Templului... Căci cine disprețuiește «Ziua» începuturilor slabe? Aceștia șapte (ochi) vor privi cu bucurie cumpăna în mâna lui «fiului lui David». Aceștia șapte sunt «ochii» Celui-ce-Este, care cutreieră tot pământul.” „‘În «Ziua» aceea’, zice Cel-ce-Este, ‘voi chema pe «robul Meu», «fiul lui David», îl voi îmbrăca în tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău și voi da puterea ta în mâinile lui. El va fi un tată pentru locuitorii Ierusalimului și pentru casa lui Iuda. Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide, și când va închide el, nimeni nu va deschide. Îl voi împlânta ca pe un drug într-un loc tare și va fi un scaun de slavă pentru casa tatălui său.” „‘În vremea aceea voi ridica din căderea lui «cortul lui David», îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile și-l voi zidi iarăși cum era odinioară, ca să stăpânească rămășița «Edomului» și toate neamurile peste care a fost chemat Numele Meu’, zice Cel-ce-Este, care va împlini aceste lucruri. ‘Iată, vin zile’, zice Cel-ce-Este, ‘când plugarul va ajunge pe secerător și cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăștie sămânța, când «mustul va picura» din munți și «va curge» de pe toate dealurile. Voi aduce înapoi pe prinșii de război ai poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui, vor sădi vii și le vor bea vinul, vor face grădini și le vor mânca roadele. Îi voi sădi în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o’, zice Cel-ce-este «Iubirea» ta.” „Vorbește «fiului lui David» și spune: ‘Voi clătina cerurile și pământul; voi răsturna scaunul de domnie al împărățiilor, voi nimici puterea împărățiilor neamurilor, voi răsturna și carele de război și pe cei ce se suie în ele; caii și călăreții lor vor fi trântiți la pământ și unul va pieri ucis de sabia altuia. În «Ziua» aceea’, zice Cel-ce-Era, ‘pe tine «fiul lui David», «robul Meu»’, zice Cel-ce-Este, ‘te voi lua și te voi păstra ca pe o «pecete», căci Eu te-am ales’, zice Cel-ce-Este.” „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică și pe care v-o va da «fiul» Omului Purpuriu; căci Tatăl, adică Însuși «Iubirea», pe «el» l-a însemnat cu «pecetea Lui».” „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte «pecetea» «Iubirii».” „Să faci și o tablă de aur curat și să sapi pe ea, cum se sapă pe o «pecete»: ‘Sfințenie Celui-ce-Este’.” „Și am auzit numărul celor ce fuseseră «pecetluiți»: o sută patruzeci și patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel.” „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte «pecetea» Celui-ce-Este.”

În legătură cu relația dintre Omul Purpuriu ca Tată al «odraslei» mai sunt câteva aspecte de clarificat. Așa cum ți-am mai spus, sunt anumite profeții care se suprapun peste ambele misiuni, atât a Omului Purpuriu cât și a «odraslei», dar și profeții pe care doar unul dintre cei doi urma să le împlinească pentru că practic era imposibil să fie împlinite într-o singură persoană, aceste profeții fiind într-o contradicție logică: (a) în timp ce Omul Purpuriu S-a născut, conform profeției lui Mica, în Betleem, «odrasla» urma a fi chemată dintr-o „țară îndepărtată”: „Dar tu, «Israele», «robul Meu», «Iacove», pe care te-am ales, «sămânța lui Avraam», «prietenul Meu», tu, pe care te-am luat de la marginile pământului și pe care te-am chemat dintr-o țară depărtată, căruia ți-am zis: ‘Tu ești robul Meu, te aleg și nu te lepăd’.”, „De la marginile pământului auzim cântând: ‘Slavă celui neprihănit!’ Dar eu zic: ‘Sunt pierdut!’; (b) în timp ce Omul Purpuriu avea să moară ca jertfă pentru păcat, «odrasla» avea să trăiască fără a muri: „Din neam în neam îți voi pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele.”, „Sămânța lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele.”, „Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ține numele.”, „Îi voi face veșnică sămânța și scaunul lui de domnie, ca zilele cerurilor.”, „El va face ca domnia «lui» să crească și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui «David» și «împărăției lui».”, „Și robul Meu «David» va fi voievodul lor în veci.”, „Ei vor stăpâni țara pe vecie ca «o odraslă» sădită de Mine.”, „În curând, cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă și nu va duce lipsă de pâine... Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi și să întemeiez un pământ nou și să zic Sionului: ‘Tu ești poporul Meu!’”; (c) în timp ce Omul Purpuriu avea să fie chemat din Egipt („Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.”), «odrasla» avea să fie chemată din țara depărtată de la miază-noapte, «Babilon», și din „răsărit” («Orion»): „Am sculat pe cineva de la «miazănoapte» și vine de la „răsărit”; el cheamă Numele Meu; trece peste voievozi ca pe noroi și-i calcă în picioare cum calcă olarul lutul.”, „Eu chem de la „răsărit” o pasăre de pradă, dintr-o țară depărtată, un om ca să împlinească planurile Mele.”, „De aceea, nu te teme, «robul Meu» «Iacov» și nu te speria, Israele! Căci te voi izbăvi din țara cea depărtată.”, „Iar tu, «robul Meu» «Iacov», nu te teme, și nu te înspăimânta, Israele! Căci te voi izbăvi din pământul depărtat.”, „De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: ‘Du-mă pe stânca (Sion) pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!’”

„Răsăritul” este locul Orionului pe cer, locul «Cetății», chiar și în «Ziua aceea»: „Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui și luna nu va mai lumina.”; „răsăritul” a fost locul lui Iuda în raport cu Cortul Întâlnirii: „La răsărit, tabăra lui Iuda, cu steagul ei și cu oștirile sale.” și „răsăritul” este locul slavei Celui-ce-Este, locul de unde Își întinde slava: „Cel-ce-Este, da, «Iubirea», Cel-ce-Este, vorbește și cheamă pământul de la răsăritul soarelui până la asfințitul lui.”, „Ca să se știe, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că, afară de Mine nu este Dumnezeu.”, „Și iată că slava «Iubirii» lui Israel venea de la răsărit.”, „Căci de la răsăritul soarelui până la asfințit, Numele Meu este mare între neamuri.”, „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea «fiului» Omului Purpuriu.”... „răsăritul” poate fi poarta pe care va intra «păstorul», „Dar cine intră pe poartă este «păstorul» oilor.”

Până și Omul Purpuriu când a fost printre oameni a ascuns în anumite afirmații aparent cu privire la Sine lucrarea pe care avea să o facă «odrasla» – «fiul» Omului Purpuriu – și modul așteptat de El ca oamenii să se raporteze la această lucrare, astfel încât într-o anumită măsură «odrasla» avea să-L reprezinte și să aducă continuitate misiunii Sale în raport cu «ultima generație», generația celor «aleși» și «pecetluiți». Trebuie ținut cont de faptul că aceste afirmații făcute de Omul Purpuriu, nu se pot corela cu misiunea Omului Purpuriu și efectele ei. Afirmațiile făcute de El aduc clarificări în ele însele, fără să ne solicite la o analiză prea sofisticată.

„De aceea, și voi fiți gata; căci «fiul» Omului Purpuriu va veni în ceasul în care nu vă gândiți.”... Despre cine este vorba? Răspuns: „Care este deci «robul credincios și înțelept», pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de «robul acela» pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.” (a)

„Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni «fiul» Omului Purpuriu.” ... Despre cine este vorba? Răspuns: „Fiindcă «mirele» zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții, s-a auzit o strigare: ‘Iată «mirele», ieșiți-i în întâmpinare!’ Atunci, toate fecioarele acelea s-au sculat (trezit)... a venit «mirele»: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa... Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni «fiul» Omului Purpuriu.” „Războinic viteaz, încinge-ți sabia – podoaba și slava, da, slava ta! Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândețea și neprihănirea, și dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate! Săgețile tale sunt ascuțite... Printre preaiubitele tale sunt fete de împărați; împărăteasa, «mireasa ta», stă la dreapta ta, împodobită cu aur de Ofir... Din neam în neam îți voi pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele.” „Mă bucur în Cel-ce-Este și sufletul meu este plin de veselie în «Iubirea» mea, căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un «mire» împodobit cu o cunună împărătească și ca o «mireasă» împodobită cu sculele ei.” (b)

„«Fiul» Omului Purpuriu va veni în ceasul în care nu vă gândiți.” ... Despre cine este vorba? „Mijlocul să vă fie încins și făcliile, aprinse. Și să fiți ca niște oameni care așteaptă pe stăpânul lor («mire») să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni și va bate la ușă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul («mirele») îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că «el» se va încinge, îi va pune să șadă la masă și se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind! Să știți bine că, dacă ar ști stăpânul casei (Șarpele, «zeii») la ce ceas va veni hoțul («mirele»), ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. Și voi dar fiți gata, căci «fiul» Omului Purpuriu va veni în ceasul în care nu vă gândiți.” (c)

„Să știți că «fiul» Omului Purpuriu este aproape, este chiar la uși (porți)”. Când? „Luați învățătură de la smochin prin pilda lui. Când mlădița lui se face fragedă și înfrunzește, știți că vara este aproape. Tot așa, când veți vedea aceste lucruri împlinindu-se, să știți că «fiul» Omului Purpuriu este aproape, este chiar la uși (porți). Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri.” (d)

„Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta «fiul» Omului Purpuriu.” Cum? „Vor veni zile când veți dori să vedeți una din zilele «fiului» Omului Purpuriu, și n-o veți vedea. Vi se va zice: ‘Iată-l aici, iată-l acolo!’ Să nu vă duceți, nici să nu-i urmați. Căci, cum iese fulgerul și luminează de la o margine a cerului până la cealaltă („tot pământul a fost luminat cu slava lui”), așa va fi și «fiul» Omului Purpuriu în «Ziua sa». Dar, mai întâi, trebuie să sufere multe și să fie lepădat de neamul acesta (străin în altă țară). Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel și în zilele «fiului» Omului Purpuriu: mâncau, beau, se însurau și se măritau... Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau... tot așa va fi și în «Ziua» când se va arăta «fiul» Omului Purpuriu. În „Ziua aceea” (a doua «Cincizecime»)... oricine va căuta să-și scape viața (cea «gri») o va pierde și oricine o va pierde o va găsi (pe cea «roz»). Vă spun că, în noaptea aceea, doi inși vor fi în același pat, unul va fi luat («pecetluit») și altul va fi lăsat (judecății); două femei vor măcina împreună: una va fi luată («pecetluită») și alta va fi lăsată. Doi bărbați vor fi la câmp: unul va fi luat și altul va fi lăsat.” (e)

„Dar când va veni «fiul» Omului Purpuriu, va găsi El credință pe pământ?” Despre ce context este vorba? Răspuns: „Într-o cetate era un judecător care de Cel-ce-Este nu se temea și de oameni nu se rușina. În cetatea aceea era și o văduvă, care venea des la el și-i zicea: ‘Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu.’ Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă, și-a zis: ‘Măcar că de Cel-ce-Este nu mă tem și de oameni nu mă rușinez, totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.’ Cel-ce-Este a adăugat: ‘Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și «Iubirea» nu va face dreptate («pecetluire») «aleșilor Lui», care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate («pecetluire») în curând (repede!). Dar când va veni «fiul» Omului Purpuriu, va găsi el credință (stare de «roz») pe pământ?” „Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma ușile de aramă și voi rupe zăvoarele de fier. Îți voi da vistierii ascunse, bogății îngropate, ca să știi că Eu sunt Cel-ce-Este, care te chem pe nume («Ilie»)... Eu sunt Cel-ce-Este, și nu mai este altul; afară de Mine, nu este Dumnezeu. Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști, ca să se știe, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că, afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Cel-ce-Este, și nu este altul. Eu întocmesc lumina și fac întunericul, Eu dau propășirea și aduc restriștea, Eu, Cel-ce-Este, fac toate aceste lucruri. Să «picure cerurile» de sus și «să plouă» norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea și să iasă totodată din el izbăvirea! Eu, Cel-ce-Este, fac aceste lucruri.” (f)

Există o mare confuzie cu privire la relația dintre Ioan Botezătorul și «Ilie», precum există pe de altă parte o mare confuzie cu privire la care dintre cei doi Ilie (mai semnificativi ai Scripturilor) se face legătura cu Ioan Botezătorul, Ilie de pe vremea lui Ahab sau acel «Ilie» profetizat de Maleahi că va fi trimis de Cel-ce-Este înainte de a veni «Ziua Celui-ce-Este», „ziua aceea mare și înfricoșată.”

Mai înainte de orice început de explicație trebuie clarificat un lucru, și anume: Cel-ce-Este niciodată, în toată istoria pământului, nu s-a folosit de un om decât doar în generația în care s-a născut. Asta înseamnă că Noe și-a făcut treaba doar pe perioada cuprinsă între momentul nașterii sale și momentul morții sale; Cel-ce-Este nu l-a înviat pentru a-i mai da o sarcină, deși sarcina sau misiunea pe care o avut-o în legătură cu arca și Potopul și-a îndeplinit-o vrednic de stimă și laudă. Când a fost nevoie de om pentru a scoate pe «poporul ales» din Egipt, «Iubirea» a ales alt om, pe Moise. Fiecare om ales pentru o lucrare, a fost ales până în momentul „biruinței finale”, moartea.

Cel-ce-Este, în atotștiința Lui, atunci când a întocmit Planul de Urgență, în simulările pe care le-a făcut a căutat și oamenii de care avea nevoie la fiecare moment crucial, Cel-ce-Este Și-a făcut foarte bine planul așa încât să nu fi nevoie să „recicleze” oameni... parafrazând cuvintele „ajunge zilei necazul ei” și adăugând „oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele (păsările)” trebuie să ținem cont de promisiunea făcută de «Iubire» lui Daniel, promisiune care este valabilă pentru toți: „Iar tu du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor.’” „Piere cel neprihănit, și nimănui nu-i pasă... El intră în pace în groapa lui: cel ce umblă pe drumul cel drept se odihnește în culcușul lui.”

A fost necesară această clarificare pentru că sunt foarte mulți «zei» care se rătăcesc în drumul de la Ilie (Tișbitul) la «Ilie» (cel de la „sfârșitul zilelor”), se rătăcesc în viața lui Ioan Botezătorul și în misiunea celor „doi martori” din timpul celui de-al doilea „vai”: „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească îmbrăcați în saci o mie două sute șaizeci de zile. Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului.” Mulți «zei» cred greșit și păstoresc turma «Iubirii» pe drumuri greșite, învățând mulțimile că acești doi martori sunt niște oameni din trecut „reciclați” la o nouă datorie... aduși de la odihna cuvenită, la o altă misiune mult mai complicată... „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea Celui-ce-Este.”

Nicio afirmație cu privire la Ioan Botezătorul nu fost corelată nici de îngeri, nici de Omul Purpuriu cu Ilie, cel cu focul căzut din cer pe jertfă... să fie clar. Și nici «Ilie», cel de la „sfârșitul zilelor” nu are nicio legătură cu Ilie, cel de pe vremea proorociilor lui Baal. Acel Ilie și-a terminat treaba pentru totdeauna, chiar dacă a fost luat la cer fără a gusta moartea, se odihnește și el, așa cum și Enoh a fost luat la odihnă fără a trece prin moarte... da, «Iubirea» are nevoie de ei, așa cum prin învierea lui Moise a arătat că ar mai avea ceva de lucru cu el... dar nu pe Pământ! Nu! În «Cetate» e nevoie de ei! Ei sunt printre cei douăzeci și patru de bătrâni în jurul Melului, acompaniind mijlocirea Sa... ei vor fi în «Templu» până la „sfârșitul zilelor” alături cu ceilalți douăzeci și unu de bătrâni, cei care au înviat cu ocazia amintită prin cuvintele: „Și îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat. Ei au ieșit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora.”... aceștia împreună cu Moise, Enoh și Ilie sunt singurii pământeni prezenți în «Cetate»... ei sunt reprezentanți ai următoarei preoții («Țadoc», cei «roz»), cea veșnică, seminția celor o sută patruzeci și patru de mii (și a marii gloate!) a acestei generații care „vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al «Iubirii» și-I slujesc zi și noapte în «Templul» Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și «Iubirea» va șterge orice lacrimă din ochii lor.” „Apoi m-am uitat și iată că «Mielul» stătea pe muntele Sionului și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele său și Numele Tatălui Său. Și am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; și glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta și cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii și înaintea bătrânilor. Și nimeni nu putea să învețe cântarea afară de cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei (șapte Biserici, «Babilon»), căci sunt verguri, și urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru «Iubire», da, pentru Miel. Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină (sunt «roz») înaintea scaunului de domnie al «Iubirii».”

Revenind la Ioan Botezătorul, trebuie să ținem cont, că datorită prejudecăților și învățăturilor «zeilor» care îmbătaseră acea generație cu interpretările lor asupra Scripturilor, atât îngerul care a vorbit despre Ioan înainte de nașterea sa, cât și Omul Purpuriu, au fost obligați să vorbească despre Ioan și misiunea lui ținând cont și de acele prejudecăți... iar cea mai mare prejudecată era cu privire la relația dintre «Ilie» (ca deschizător de drum) și Mesia, izbăvitorul. Adică, nimeni din acea generație nu ar fi putut să-L accepte pe Omul Purpuriu fără existența lui „Ilie”, antemergătorul lui Mesia. Lucrurile erau confuze și atunci, sunt confuze și acum... mult mai confuze.

Așa se face că avem următoarele afirmații: a) îngerul care anunță nașterea și misiunea lui Ioan Botezătorul: „Elisabeta, îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan... Căci va fi mare înaintea Celui-ce-Este... se va umple de «duhul» Sfânt («roz») încă din pântecele maicii sale... El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Cel-ce-Este «Iubirea» lor... Va merge înaintea «Iubirii», în «duhul și puterea» lui «Ilie» (cel de la urmă!), ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători, la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Celui-ce-Este un norod bine pregătit pentru El.”; b) Omul Purpuriu care vorbește despre misiunea lui Ioan Botezătorul: „Ce ați ieșit să vedeți în pustie?... Un proroc? Da, vă spun, și mai mult decât un proroc; căci el este acela despre care s-a scris: ‘Iată, trimit înaintea Feței Tale pe solul Meu, care Îți va pregăti calea înaintea Ta.’ Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuși cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el... Și, dacă vreți să înțelegeți, el este «Ilie» (cel de la urmă!), care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit să audă.”; c) mărturisirea lui Ioan Botezătorul despre sine: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: ‘Avem ca tată pe Avraam!’ Căci vă spun că Cel-ce-Este din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam. Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-i duc încălțămintea. El vă va boteza cu «duhul» Sfânt («roz») și cu foc. Acela își are lopata (mătura) în mână, își va curăți cu desăvârșire aria și își va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”

Este evident, din toate cele trei mărturii, că nici una nu aduce în misiunea lui Ioan ceva din activitatea lui Ilie din istoria lui Israel. Într-adevăr îngerul corelează misiunea lui Ioan de misiunea lui «Ilie» de la urmă prin cuvintele: „ca să întoarcă inimile părinților la copii”... însă doar atât!... și nu se amintește nimic de «Ziua Celui-ce-Este». În schimb prin faptul că se profetizează că „va merge înaintea «Iubirii», în «duhul și puterea» lui «Ilie» (cel de la urmă!)” scoate în evidență două aspecte: a) acest Ioan nu este «Ilie», dar în misiunea lui se întrezărește ceva din misiunea lui «Ilie»; vine în ceva din «duhul» (influența) «lui» și în ceva din «puterea» (autoritatea) «lui», dar nu în amploarea «celui» ce urma să vină; una este raza de lumină, iar alta este sursa ei; Ioan a fost ca o rază din lumina «celui» ce avea să vină, însuși «Ilie»... așa se înțeleg cuvintele lui Ioan: „«cel» ce vine după mine este «mai puternic» decât mine, și eu nu sunt vrednic să-i duc încălțămintea”, „eu vă botez cu apă... «el» vă va boteza cu «duhul» Sfânt («roz») și cu foc.”; b) profeția îngerului cu privire la Ioan, îngerul îl are în vedere pe «Ilie» (cel de la urmă), profetizează despre «el»: „va fi mare înaintea Celui-ce-Este”, „se va umple de «duhul» Sfânt («roz») încă din pântecele maicii sale”, „va întoarce pe mulți din fiii lui Israel (cele douăsprezece seminții!) la Cel-ce-Este «Iubirea» lor”, „ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători, la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Celui-ce-Este un norod bine pregătit pentru El.”

Dacă ne uităm bine la viața lui Ioan, el nu prea a împlinit aceste profeții. Pe vremea lui cele douăsprezece seminții erau împrăștiate, pentru că nu venise «Ziua aceea»; nici măcar nu se realizase „un norod bine pregătit pentru El”, căci dacă ar fi fost așa, nu-și mai găseau rostul cuvintele: „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” „Dar ei au strigat: ‘Ia-L, ia-L, răstignește-L!’ ‘Să răstignesc pe Împăratul vostru?’ le-a zis Pilat. Preoții cei mai de seamă au răspuns: ‘Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!’ Atunci, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Omul Purpuriu și L-au dus să-L răstignească.”

Trebuie să analizăm foarte atent și cuvintele Omului Purpuriu cu privire la Ioan, mai ales că ni se atrage atenția să facem lucrul acesta prin expresia: „Cine are urechi de auzit să audă.” Nu doar expresia în sine este un semnal de alarmă, dar și faptul că – analizând contextul fiecărei astfel de expresii, vom fi și mai atenți, pentru că în toate celelalte ocazii în care întâlnim „cine are urechi de auzit să audă” – Omul Purpuriu a folosit această expresie în context strict escatologic, adică a avut în vedere «Ziua aceea», momentul venirii lui «Ilie».

Care este mesajul Omului Purpuriu cu privire la «Ilie», deși aparent se referea la Ioan Botezătorul? „Un proroc? Da, vă spun, și mai mult decât un proroc; căci «el» este acela despre care s-a scris: ‘Iată, trimit înaintea Feței Tale pe «solul Meu», care Îți va pregăti calea înaintea Ta.’ Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât „Ioan Botezătorul” (dacă vreți să înțelegeți, el este «Ilie»).” De ce «Ilie» este mai mare decât Ioan Botezătorul? Pentru că Ioan nu a trăit înainte de «Ziua aceea», pentru că Ioan a murit, pentru că Ioan nu a fost «fiul lui David», pentru că Ioan nu a fost «pecetluit de Tatăl», pentru că Ioan nu a fost «fiul» Omului Purpuriu, pentru că Ioan a botezat cu apă, pentru că Ioan a fost antemergătorul Mielului, în timp ce «Ilie» este antemergătorul Împăratului împăraților și Domnului domnilor, pentru că nu Ioan a fost «piatra» care urma să se facă «un munte mare», o împărăție fără de sfârșit.

Înainte de a analiza fiecare context în care s-a făcut auzită expresia cu trimitere la «Ilie» sau misiunea sa, „cine are urechi de auzit să audă”, mai trebuie făcută o precizare: după cum botezul cu apă a lui Ioan era o expresie a lucrării Mielului, pentru că nu Ioan și apa lui aduceau iertarea păcatelor – „eu vă botez cu apă, spre pocăință” – ci iertarea urma să vină în urma jertfei Mielului, tot așa botezul lui «Ilie» cu «duh roz» (sfânt) sau cu foc este o expresie a lucrării Împăratului împăraților și Domnului domnilor, pe care venirea lui «Ilie» o reprezintă; cu alte cuvinte, «duhul roz» (sfânt) și focul nu sunt ale lui «Ilie», ci ale Celui-ce-Vine sau ale Celui-ce-Este manifestat în trimiterea lui «Ilie».

Expresia „Cine are urechi de auzit să audă” a fost rostită de către Omul Purpuriu doar în context escatologic.

Pilda semănătorului: (a) „Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânță (adevăr) a căzut lângă drum și au venit păsările (ex-heruvimii) și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele (necaz sau prigonire), s-a pălit și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini (îngrijorările și înșelăciunea bogățiilor): spinii au crescut și au înecat-o. O altă parte a căzut în «pământ bun» și «a dat rod» (a doua «Cincizecime»): un grăunte a dat o sută, altul, șaizeci și altul, treizeci. Cine are urechi de auzit să audă.”

Pilda neghinei: (b) „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om («fiul» Omului) care a semănat o sămânță bună (cei aleși, «roz») în țarina lui (tot pământul). Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui (ex-Lucifer), a semănat neghină (cei «gri», ex-oamenii) între grâu și a plecat. Când au răsărit firele de grâu și au făcut rod, a ieșit la iveală și neghina. Robii stăpânului casei au venit și i-au zis: ‘Doamne, n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are dar neghină?’ El le-a răspuns: ‘Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta.’ Și robii i-au zis: ‘Vrei dar să mergem s-o smulgem?’ ‘Nu’, le-a zis el, ‘ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească amândouă împreună până la «seceriș» («Ziua aceea»); și, la vremea secerișului, voi spune secerătorilor (îngerii): «Smulgeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu («Cetatea de Sus»).»’” „Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Omul Purpuriu va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui (Israel, întreg pământul) toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci (în «Ziua aceea»), cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.”

Pilda grăuntelui de muștar și pilda aluatului se regăsesc între două expresii „Cine are urechi de auzit să audă”: (c) „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muștar («piatra»), pe care l-a luat un om și l-a semănat în țarina sa (tot pământul). Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate semințele, dar, după ce a crescut, este mai mare («munte») decât zarzavaturile și se face un copac, așa că păsările cerului vin și își fac cuiburi în ramurile lui.” „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat («piatra») pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala (tot pământul).”

Pilda despre lumină și ceea ce este ascuns: (d) „Oare lumina (adevărul) este adusă ca să fie pusă sub baniță sau sub pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeșnic? Căci nu este nimic ascuns («Ilie») care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va ieși la lumină. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” „Mi-a făcut gura ca o sabie ascuțită, M-a acoperit cu umbra mâinii Lui și M-a făcut o săgeată ascuțită, M-a ascuns în tolba Lui cu săgeți” „Luați seama la ce auziți. Cu ce măsură veți măsura, vi se va măsura și vi se va da și mai mult. Căci, celui ce are, i se va da; dar, de la cel ce n-are, se va lua și ce are.”

Pilda cu sămânța: (e) „Cu Împărăția «Iubirii» este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și, când este «coaptă roada», pune îndată secera în ea, pentru că a venit «secerișul».”

Adevărul despre sfințire: (f) „În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine și le-a zis: „Ascultați-Mă toți și înțelegeți. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca, dar ce iese din om, aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” „Ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru și spurcă pe om.” „Iată lucrurile care spurcă pe om, dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.”

Înțelepciune și consistență: (g) „Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un «turn», nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l «sfârșească»? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârși, și toți cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el și să zică: ‘Omul acesta a început să zidească și n-a putut isprăvi.’ Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască (Plan) dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace.” „Tot așa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu („creștinism”). Sarea este bună, dar, dacă sarea își pierde gustul («Babilon») ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit să audă.”

Omul Purpuriu a știut foarte bine în ce context avea să vină «Ilie» pentru a „așeza din nou toate lucrurile”; a știut încă de pe atunci despre căderea „creștinismului” și necesitatea unei curățiri. Așa cuvintele lui Ioan sunt ca lumina unui reflector asupra lui «Ilie»: „«Acela» are lopata în mână; «își» va curăți aria cu desăvârșire și «își» va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge”, cuvinte care se regăsesc în prorocia Omului Purpuriu „la vremea secerișului, voi spune secerătorilor: ‘Smulgeți întâi neghina (cei «gri», necurați) și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu.’”

Aceasta este lucrarea lui «Ilie» care se aude în strigarea prorocului Isaia: „Plecați, plecați, ieșiți din «Babilon»! Nu vă atingeți de nimic necurat! Ieșiți din mijlocul lui! Curățiți-vă, cei ce purtați vasele Celui-ce-Este!”... e o chemare la curățire și sfințire, o întoarcere la rânduielile lăsate celor aleși de către Cel Purpuriu prin Moise, „căruia i-am dat în Horeb rânduieli și porunci pentru tot Israelul!” În felul acesta se împlinesc cuvintele cu privire la «robul» Celui-ce-Este, «rob» trimis pentru a pregăti calea înaintea Celui-ce-Vine, „El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul și vor aduce Celui-ce-Este daruri neprihănite.”

Până și în ceremoniile din jurul Cortului Întâlnirii au fost lăsate îndrumări speciale care simbolizau și arătau spre lucrarea lui «Ilie» de la sfârșit, din «Ziua aceea», Ziua Judecății. În serviciile cu ocazia Zilei Ispășirii ceremoniile din acea zi se focusau pe doi oameni: Marele Preot care oficia ceremoniile cu sânge, anticipând lucrarea de mijlocire a Omului Purpuriu în calitate de Mijlocitor și «omul ales» din popor pentru a duce țapul pentru Azazel (ex-heruvimul) în pustia judecății: „«Cel» ce va izgoni țapul pentru Azazel să-și spele hainele și să-și scalde trupul în apă (botez creștin), după aceea să intre iarăși în tabără (Israel). Să scoată afară din tabără vițelul ispășitor și țapul ispășitor, al căror sânge a fost dus în Sfântul Locaș pentru facerea ispășirii, și să le ardă în foc pieile, carnea și balega. «Cel» ce le va arde să-și spele hainele și să-și scalde trupul în apă, după aceea să intre iarăși în tabără.”

Profetul, privind în viitor spre această lucrare, scria: „În «Ziua» când vă voi curăți de toate nelegiuirile voastre, voi face ca cetățile voastre să fie locuite și dărâmăturile vor fi zidite din nou; țara pustiită va fi lucrată iarăși, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor. Și se va spune atunci: ‘Țara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului și cetățile acestea dărâmate, care erau pustii și surpate, sunt întărite și locuite!’ Și neamurile care vor mai rămâne în jurul vostru vor ști că Eu, Cel-ce-Este, am zidit din nou ce era surpat și am sădit ce era pustiit. Eu, Cel-ce-Este, am vorbit și voi și face.” „Iată în ce privință Mă voi lăsa înduplecat de casa lui Israel și iată ce voi face pentru ei: voi înmulți pe oameni ca pe o turmă de oi. Cetățile dărâmate se vor umple cu turme de oameni, ca turmele închinate Celui-ce-Este, cu turme care sunt aduse la Ierusalim în timpul sărbătorilor celor mari. Și vor ști că Eu sunt «Iubirea».”

În felul acesta, la „vremea sfârșitului” se vor împlini cuvintele: „Mulți vor fi curățiți, albiți și lămuriți; cei răi vor face răul și niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei pricepuți vor înțelege.” „Atunci, și cei ce se tem de Cel-ce-Este au vorbit adesea unul cu altul; Cel-ce-Este a luat aminte la lucrul acesta și a ascultat și o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce se tem de Cel-ce-Este și cinstesc Numele Lui. ‘Ei vor fi ai Mei’, zice Cel-ce-Este, ‘Îmi vor fi o comoară deosebită în «Ziua» pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său care-i slujește.’ Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit («roz», curățit) și cel rău («gri»), dintre cel ce slujește «Iubirii» și cel ce nu-I slujește. ‘Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde’, zice Cel-ce-Este, ‘și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii și tămăduirea va fi sub aripile Lui.”

„Pe malurile râurilor «Babilonului», ședeam jos și plângeam când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ținutul acela ne atârnaserăm harpele. Căci, acolo, biruitorii noștri ne cereau cântări și asupritorii noștri ne cereau bucurie zicând: ‘Cântați-ne câteva din cântările Sionului!’ Cum să cântăm noi cântările «Iubirii» pe un pământ străin? Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele! Adu-Ți aminte, Cel-ce-Ești, de copiii «Edomului», care, în ziua nenorocirii Ierusalimului, ziceau: ‘Radeți-l, radeți-l din temelii!’ Ah! fiica «Babilonului», sortită pustiirii, «ferice de cine-ți» va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! «Ferice de cine» va apuca pe pruncii tăi și-i va zdrobi de stâncă!” „Scoateți strigăte de război cât voiți, popoare, căci tot veți fi zdrobite; luați aminte, toți cei ce locuiți departe! Pregătiți-vă oricât de luptă, căci tot veți fi zdrobiți. Pregătiți-vă oricât de luptă, căci tot veți fi zdrobiți. Faceți la planuri cât voiți, căci nu se va alege nimic de ele! Luați hotărâri cât voiți, căci vor fi fără urmări! Căci Cel Purpuriu este cu noi!” „Așa mi-a vorbit Cel-ce-Este când «m-a apucat» mâna Lui și «m-a înștiințat» să nu umblu pe calea poporului acestuia: ‘Nu numiți uneltire tot ce numește poporul acesta uneltire și nu vă temeți de ce se teme el, nici nu vă speriați! Sfințiți însă pe Cel-ce-Este. De El să vă temeți și să vă înfricoșați.’”

„Îl văd din vârful stâncilor, îl privesc de pe înălțimea dealurilor: Este un popor care locuiește deoparte și nu face parte dintre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui «Iacov» și să spună numărul unui sfert din Israel? O, de aș muri de moartea celor neprihăniți și sfârșitul meu să fie ca al lor!” „Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, și eu nu pot întoarce. El nu vede nicio fărădelege în «Iacov», nu vede nicio răutate în Israel. Cel Purpuriu, «Iubirea» lui este cu el, El este Împăratul lui, veselia lui. «Iubirea» i-a scos din «Egipt», tăria Lui este pentru el ca a bivolului. Descântecul (magia) nu poate face nimic împotriva lui «Iacov», nici vrăjitoria (magia) împotriva lui Israel. Acum se poate spune despre «Iacov» și Israel: ‘Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!’ Da, poporul acesta se scoală ca o leoaică și se ridică întocmai ca un «leu». Nu se culcă până ce n-a mâncat prada și n-a băut sângele celor uciși.” „Ce frumoase sunt corturile tale, «Iacove»! Locuințele tale, Israele! Ele se întind ca niște văi, ca niște grădini lângă un «râu», ca niște copaci de aloe pe care i-a sădit «Iubirea», ca niște cedri pe lângă «ape». «Apa» curge din gălețile lui și sămânța lui este «udată» de «ape mari». «Împăratul» lui se înalță mai presus de «Agag» și împărăția «lui» ajunge puternică. «Iubirea» l-a scos din «Egipt», tăria Lui este ca a bivolului pentru el. El nimicește neamurile care se ridică împotriva «lui», le sfărâmă oasele și le prăpădește cu săgețile «lui». Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un «leu», ca o «leoaică». Cine-l va scula? Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta, și blestemat să fie oricine te va blestema!”

„Mâna Ta să fie peste omul dreptei Tale, peste «fiul» Omului pe care Ți l-ai ales! Și atunci nu ne vom mai depărta de Tine. Înviorează-ne iarăși și vom chema Numele Tău!”