Capitolul 2: Travaliu de aproape șapte minute

Când «Cetatea» s-a oprit din rotația ei, porțile «Cetății» s-au închis. Doar una a rămas deschisă, cea spre „Pământ”; însă de pe ea nu mai cădeau «ape», ca și cum «apele» ei se cristalizaseră. Totodată «lacul» și «marea» de «ape vii» care înconjurau «Tronul» și «Muntele» s-au cristalizat la suprafață. «Lacul» a devenit de cristal, și «marea» a devenit de cristal. Cu acea ocazie Șechina Cărămizie, împreună cu heruvimii ei, s-a îndreptat spre „Pământ” pentru a fi pregătit pentru a fi o planetă locuibilă. Această pregătire se realiza de fiecare dată cu un «an» mai înainte ca planeta locuibilă să fie populată. Date fiind noile condiții, această pregătire a început mai repede și a durat mai mult, pentru că Jubileul încă nu sosise. Jubileul întotdeauna succeda un «an Sabatic», «an» în care nicio planetă nu era pregătită pentru a menține viața, și nici-o planetă nu era inaugurată.

Venise «anul Sabatic»; în mod normal Sărbătoarea Începutului, începând cu «săptămâna a treia a lunii întâi» trebuia să fie sărbătorită de planetari în «Cetate» și pe «Munte», însă lucrul acesta nu s-a mai putut realiza, la început din cauza războiului. În acea perioadă de război s-a luat decizia ca Sărbătoarea Începutului să fie sărbătorită prin rotație câte «o săptămână», începând cu «săptămâna a treia», pe rând, pe fiecare planetă locuibilă. Așa se întâmplase în ultimii «trei ani Sabatici». Șechina Cărămizie și heruvimi ei au fost aleși cei responsabili cu ținerea acestei sărbători în Univers. În «săptămâna a doua a lunii întâi» Șechina Albastră și Cea Cărămizie serbau această sărbătoare pe «Munte», iar Șechina Purpurie, în «Cetate».

Când a venit «anul Sabatic», de dinaintea Jubileului, în «prima săptămână» cele Trei Șechine S-au întâlnit pe «Munte», era sărbătoarea Lor, «o săptămână». Apoi a venit sărbătoarea heruvimilor. Cei albaștrii și cei cărămizii erau pe «Munte» – cei disponibili; cei purpurii, cei recuperați dintre ex-heruvimi, în «Cetate»; aceștia au fost numiți îngeri. De aceea Prințului Mihail, I se mai spunea și Îngerul-dinaintea-Feței Celui-ce-Este.

A fost momentul potrivit pentru ex-Lucifer și ex-heruvimilor (demonii) lui să „viziteze” „Pământul”; era singurul loc unde se puteau duce, de la alungarea lor din «Cetate». Nu erau prezenți decât heruvimii ocrotitori, lăsați de Șechina Cărămizie, plecată spre a serba Sărbătoarea Începutului împreună cu locuitorii planetelor locuibile. „Pământul” găsit de Lucifer era pregătit spre a fi „născut” dintr-o grămadă de ape. Era întuneric și rece, însă apele nu erau înghețate deși nu erau «ape vii».

Trecuse «anul Sabatic», începuse «anul Jubiliar», Șechina Cărămizie cu heruvimii ei făcuse deja câteva planete locuibile... urma planeta cu numărul o sută, planeta jubileu, „Pământul”; ca după „Pământ” să se finalizeze și celelalte planete, după legea Jubileului, douăsprezece la număr.

„Pământul” fusese pregătit pentru a fi „născut”, în ritmul lui, în șase zile de-ale lui. Șechina Purpurie împreună cu îngerii ei s-a ocupat de creație și viață pe „Pământ” în șase zile plus una de repaus. A fost și ex-Lucifer prezent împreună cu ex-heruvimii lui. De data aceasta erau simplii observatori, așteptau planetarii, sperând să-i convingă de partea lui, și așa putea să aibă un nou cămin.

La început, Cel Purpuriu a indus „Pământului” o mișcare de rotație și în același timp s-a făcut lumină. Lumina aceasta era asemănătoare celei din prima zi când au fost făcuți heruvimii. Acum era lumina Șechinei Purpurii. A fost o seară, apoi o dimineață; a fost ziua întâi... în ritmul de pe Pământ.

În ziua a doua, Cel Purpuriu făcut atmosfera, un spațiu gol între două ape, apele de sus și apele de pe Pământ. Apele de sus au fost luate din apele de pe Pământ. Heruvimii au făcut un act de magie. La o distanță considerabilă de Pământ au fost ridicate ape și în același timp din «Cetate» heruvimii cărămizi au adus un cadou pentru pământeni: o bucată de «Cetate»; cadou de Eden. Apele de sus au închis atmosfera. Erau ca un fel de ocean plutitor. Pământul se construia ca într-un „balon de săpun”, „săpunul” fiind ape. Grosimea acelor ape a fost suficientă să rețină din căldura Soarelui și în același timp să permită stelelor și lunii să pară a înota în ele. Apele erau și strat protector, și lupă. Întreg cerul înstelat urma a se vedea ca prin telescop. Așa a trecut o seară, apoi o dimineață; a fost ziua a doua... în ritmul de pe Pământ.

Deși o cantitate foarte însemnată de ape fuseseră luate de pe Pământ, apele încă acopereau pământul. În ziua a treia, Cel Purpuriu a făcut să se arate uscatul, ridicând un platou de uscat de sub ape. Pământul era un singur continent, părea a fi plutitor, la suprafață fiind de o treime din suprafața apelor... pe pământ, la porunca Celui Purpuriu, heruvimii au aruncat semințe, pământul a dat verdeață, cereale, leguminoase și pomi fructiferi; fiind maeștri în prelucrarea materiei și urgentarea proceselor ei naturale până la o nouă seară pământul se transformase într-o gradină plină cu flori de tot felul, leguminoase înflorite și pomi înfloriți. Așa a trecut o seară și o dimineață; așa a fost ziua a treia... în ritmul de pe Pământ.

În ziua a patra, Cel Purpuriu și îngerii Săi, au îndepărtat norii de deasupra întinderii de ape de sus și așa s-au văzut stelele, luna și Soarele... privite dinspre Pământ. Ele erau acolo, dar norii groși și gaze împiedicau lumina prezenței lor. „Pământul” pe când Șechina Cărămizie îl pregătea sub ape, părea – văzut dinspre «Cetate» – ceea ce noi azi numim, planetă gazoasă. În ziua a patra a fost îndepărtat tot materialul de surplus care acum nu mai era necesar. Așa s-au văzut Soarele, luna, stelele... chiar și «Cetatea» se vedea de pe Pământ. Fusese o lună înotând aparent în apele de sus; venise un răsărit, apoi o amiază... spre seară se terminase ziua a patra... în ritmul de pe Pământ.

În ziua a cincea, Cel Purpuriu și îngerii Săi au trecut la lucruri mai serioase... zicem noi. O parte din îngeri, din ape și pământ au modelat tot felul de viețuitoare ale apei; o altă parte din îngeri, din pământ și aer au modelat tot felul de păsări ale cerului; le-au făcut perechi, după soiul lor; apoi Cel Purpuriu a suflat viață peste ele, poruncindu-le: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți apele mărilor; să se înmulțească și păsările pe pământ.” Trecuse seara, venise dimineața; trecuse amiaza... ziua se îndrepta spre apus. Așa a fost în a cincea zi.

Ziua a șasea venise. Era seară. Marea era plină de viețuitoarele ei; cerul încă mai era brăzdat de păsări de tot felul... pământul parcă era pustiu, iarba nu-și atingea scopul pe deplin, iar cerealele, leguminoasele și pomii fructiferi cu roadele lor de tot felul păreau a fi triste, triști. Atunci, din pământ, heruvimii au modelat tot felul de viețuitoare: vite, târâtoare și fiare pământești; erau perechi, din fiecare soi câte două. După ce și-au terminat heruvimii treaba, Cel Purpuriu privind la rezultatul muncii lor, mulțumit de toate, a suflat viață peste tot ce a fost făcut până acum în această zi, poruncind: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul”. În clipa aceea, vitele, târâtoarele și fiarele pământești, toate au fost vii.

Mai lipsea totuși ceva. Arhanghelul Mihail i-a întrebat pe prietenii Săi: „Ce lipsește în tot ce ați făcut perfect?” Iar ei au răspuns: „Părintele nostru, lipsește un fiu, omul acestui Pământ!” Iar Șechina Purpurie a răspuns: „Aveți dreptate!... Să facem un fiu după chipul Nostru și după asemănarea Noastră!”

Deși nu era Șechina Albă-Tricoloră, și deși Șechina Purpurie era formată cu heruvimi, chiar trei aparent, autoritatea ei era identică cu autoritatea «Instituției Iubirii» în ziua în care au fost creați heruvimii. Deși Cei Trei erau despărțiți de spațiu, ei erau în continuare în același gând, erau în sincronizare interioară permanentă. Când Șechina Purpurie a rostit prin Cel-ce-Este: „Să facem om după chipul Nostru și după asemănarea Noastră!” în același timp Șechina Albastră și Șechina Cărămizie, fiecare unde se afla în acel moment, au rostit aceleași cuvinte: „Să facem om după chipul Nostru și după asemănarea Noastră!”

De data aceasta Cel Purpuriu a modelat pământul (omul), nu pentru că îngerii l-ar fi făcut imperfect. Nu. Cel Purpuriu știa ce avea mai târziu să întâmple, cunoștea din veșnicii toată istoria acestui om, și nu doar a lui, ci a întregului Pământ. A vrut într-un fel să fie responsabilitatea Lui, iar pe de altă parte Se modela pe Sine, dar nu în omul pe care-l făcea acum...

Tocmai terminase modelarea lui Adam din țărână... era exact cum trebuia să fie... părea că doarme, însă în el nu era suflare. Stătea în genunchi lângă el. I-a prins capul între palme. S-a aplecat asupra lui și i-a suflat în nări suflare de viață și i-a poruncit să trăiască. Viața l-a cuprins, așa cum «râul vieții» pleca de sub «Tron», se împărțea în patru râuri, apoi în doisprezece râuri mai mici, în pârâiașe aproape fără număr, dând viață întregii «Cetăți». Adam întâi a văzut o lumină albă, apoi un chip; un Înger-Fiu de Cel-ce-Este. Era Șechina Purpurie înaintea lui, instinctiv I S-a închinat, iar Arhanghelul i-a spus: „Adame, tu ești fiul meu; astăzi te-am făcut!”

Ex-Lucifer – și ex- heruvimii lui – privea scena din depărtare; era gelos și flămând în același timp după acea închinare. Își spunea că dacă ar reuși să obțină închinarea oamenilor, tot proiectul lui avea să fie încununat cu succes; că sigur în închinarea planetarilor se afla secretul Celui-ce-Este; că omul e calea lui de a ajunge la fel ca Cel-ce-Este; că sigur pentru planetari și închinarea lor se făcuse Cel Purpuriu ca un Heruvim... era convins. Deja pentru el era imposibil să mai înțeleagă «Iubirea»; el însuși iubea tot mai puțin... pâlpâia iubirea lui... era ca un muc care abia mai ardea.

Mai înainte ca Adam să-și fi exprimat închinarea în mod vizibil, aceasta a fost văzută de toți cei prezenți mai întâi în inima lui, era ca explozie de α-substanță – α-substanța după care ex-Lucifer tânjea... era ca un leu privind și adulmecând la prada lui.

Adam a fost creat singur, fără o pereche lângă el. Probabil «Iubirea» știa ceva ce avea să se întâmple mai târziu. A fost creat – precum heruvimii în prima lor zi – în amiaza tinereții lui; Adam nu a fost niciodată copil. A fost creat să fie rege... să studieze toate științele și să se dezvolte fără limite. Din toate punctele de vedere era perfect, sfânt și, spre deosebire de noi, cu acces la α-spectral și α-material. Din acest punct de vedere, era dual. Cu sensibilitatea inimii percepea α-spectralul și α-materialul, cu mintea și cu simțurile empirice percepea și analiza lumea vizibilă, cea materială. Simțurile lui empirice erau mult mai dezvoltate decât ale noaste, iar gama lui de studiu a lumii înconjurătoare și a Universului era mult mai largă... cumva compensăm prin tehnologie.

Era – precum heruvimii – îmbrăcat în haină albă de slavă. Spre deosebire de ei, era ființă materială și se putea bucura de savoarea fructelor și legumelor, și de prospețimea apei. Era limitat în schimb în prelucrarea materiei, neavând acces fizic la α-materie. În „frecvența” lui – ca și noi – era supus constantelor universale; pentru el 1 + 1 întotdeauna făceau 2; H₂O întotdeauna era apă; era supus gravitației, foamei; avea nevoie de somn și uneori de odihnă; dacă se lovea, îl durea, și dacă se tăia, îi curgea sânge... spre deosebire de heruvimi era o ființă fragilă și vulnerabilă... era om.

Cel Purpuriu, l-a dus pe Adam la marginea mării, a chemat toate perechile de viețuitoare din ape, din aer și de pe uscat. Acesta era domeniul de stăpânire a lui Adam. Toate au venit, două câte două, și Adam le-a dat nume. În aceste momente Adam a perceput atât la nivel fizic cât și la nivel de α-substanță că era singur. Își percepea singurătatea în scop atât la nivel mental, cât și în inimă. Era și bucuros, și trist. Era bucuros de prezența Celui-Ce-Este, însă era trist în singurătatea lui ca specie. Atunci Cel Purpuriu a venit cu o soluție, i-a zis: „Stai liniștit, îți voi face o femeie.” Un somn adânc i s-a dat lui Adam, Arhanghelul Mihail a luat din coasta omului, și din carnea protejată de ea, și prin miracol – din atât de puțin material – a făcut o femeie potrivită de Adam. Femeia a fost o minune și din percepția lui Adam trezit din somn. Dacă înainte să-L vadă pe Creator a văzut mai întâi o lumină albă, acum în fața lui vedea – am spune noi – curcubeul... era Eva.

Eva a fost făcută din Adam, care fusese făcut din țărână; era și ea din țărână. Era plină de slavă, probabil mai frumoasă; era inteligentă și poate un pic mai mult curioasă. Era perfectă. Era la fel ca el... om.

Adam era din nou fericit. Dacă la vederea Creatorului a reacționat instinctiv cu închinare, la vederea Evei a strigat sau și-a zis: „Iată în sfârșit... os din oasele mele și carne din carnea mea!... Ea este Eva!”

Se spune că intenționat Creatorul a procedat așa; a luat din coastă și din carnea protejată de ea. Construcția Evei a pornit de la inimă și s-a extins în tot corpul ei. Se mai spune că intenționat Creatorul l-a condus pe Adam ca pe un fiu spre a descoperii singur nevoia de Eva. Eva a fost prima descoperire a lui Adam, însă spre deosebire de toate celelalte descoperiri care au urmat, femeia nu a fost o constantă (universală). Avea ceva din „frecvența” heruvimilor... când era „ceva”, când era „nimic”... probabil și pentru heruvimi era prea mult; dacă li s-ar fi dat «sarcina» să facă din femeie ceva constant, toți ar fi eșuat. E mai ușor să menții constantele universale în echilibru, decât să pui constantă într-o femeie... poate exagerez... poate stelele (heruvimii) zâmbesc... Însă mai e un aspect în legătură cu coasta, un aspect destul de serios: Eva și Adam au fost creați egali din toate punctele de vedere; regalitatea lui Adam se exercita doar cu Eva regină. Așa cum Șechina era de Trei egali, așa stăpânirea omului peste toate de pe Pământ se făcea prin unitatea celor doi. Deciziile lor trebuiau a fi luate de comun acord.

După ce și-au mai revenit Adam și Eva din starea lăuntrică de curcubeu și probabil artificii, Cel-ce-Este Purpuriu le-a dat binecuvântarea: „Dezvoltați-vă, înmulțiți-vă, umpleți tot pământul și supuneți-l. Stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ.” Adam și Eva s-au închinat, iar îngeri au dat slavă Creatorului cântând ca în prima lor zi: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine!” și Adam și Eva s-au alăturat la refren, cântând și ei „Cel Atotputernic”.

Heruvimii cărămizii au așezat «Paradisul» într-un loc anume pe Pământ. Așa era obiceiul Celor Trei de a oferi un cadou de nuntă – căci binecuvântarea era un «contract de căsătorie» al celor doi. Nu era prima dată când se oferea un astfel de cadou. Toate lumile locuibile se aflaseră în posesia unui astfel de cadou: o „pătrățică” din «Cetatea lui Dumnezeu»... grădină de Eden pe Pământ.

«Paradisul» a fost ca un ghiveci de flori de altă lume dat drept cadou omului și sădit în Pământ, în Eden. Semăna cu «Cetatea de Sus», dar nu erau identice, era doar o bucățică din «Căminul Heruvimilor», «Grădina de Sus» sădită de Cei Trei. Grădina omului era ca un platou pătrat, mai ridicat ca nivel decât locul în care fusese așezată și la intrare avea trepte. În loc de ziduri avea «arbuști de Sus» și era plină de pomi și de flori. Pomii păreau a da mâna unii cu alții, ramurile lor tânjeau după ramurile copacilor vecini, își dădeau degetele unii altora în adierea vântului care părea a fi provocat prin însăși dorința lor de a se atinge unii de alții, ca și cum prin atingerea lor făceau schimb de α-substanțe. În mijlocul Grădinii Cel-ce-Este plantase «pomul vieții», era pe un deal sau un munte mai mic. Acest «pomul al vieții» era diferit de cel din «Cetatea de Sus» pentru că pe el nu-l atingea «râul vieții». La înfățișare nu arăta ca «pomul de viață» din «Cetatea de Sus», «pom» care se întindea pe ambele maluri ale «râului de viață», nu avea acea proprietate asemănătoare viței de vie. Chiar și așa, toată Grădina era specială. Copacii ei păreau a fi de cristal, sau aur transparent; așa cum se cristalizase «apa vieții de Sus», așa erau spre exterior. Întreaga Grădină părea a fi din aur cristalin. Chiar și nisipul și pietrișul ei era cristalin. Era o Grădină semi-transparentă. Până și iarba era de un verde viu și transparent. Doar florile erau de toate felurile și de toate culorile. Grădina era plină de zburătoare, care prin cântecul lor făceau o atmosferă plină de viață și farmec. Din mijlocul Grădinii, de pe deal, izvora un râu care uda Grădina împărțindu-se în alte patru râuri care udau tot Pământul. În Grădină era și «pomul cunoștinței binelui și răului», și el, ca și toți ceilalți pomi, era plăcut de privit și apetisant prin fructele ce-l împodobeau.

Aceasta era «Cetatea omului», locul în care își manifesta omul – Adam și Eva – autoritatea. Pe atunci omul nu cunoștea moartea. Nu exista nicio altă autoritate mai mare decât el, nici a îngerilor, nici a heruvimilor, nici a ex-heruvimilor. Singura autoritate în fața căreia se pleca omul din respect și pentru închinare era autoritatea Șechinei, autoritatea Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine, Celui Atotputernic; autoritatea Creatorului, autoritatea Arhanghelului Mihail.

Cel Purpuriu dăduse o singură poruncă omului: să nu mănânce din rodul pomului cunoștinței binelui și răului. Era o altă formulare a Legii Iubirii. S-a ales această formulare din două motive: textul sau cerințele Legii Iubirii în forma lor inițială fuseseră atacate de ex-Lucifer, iar în aceste condiții, până la clarificarea problemei, nici o aluzie clară la Legea Iubirii nu putea fi formulată; al doilea motiv era că omul trebuia la un moment dat să aleagă între o parte sau alta a conflictului; de partea Șechinei sau de partea lui ex-Lucifer. Ex-Lucifer susținea că textul Legii era conceput în formă egoistă a «Iubirii». „Să iubești «Iubirea»...” – prin poruncă – era un atac la liberul arbitru. S-a convenit ca porunca să sune pozitiv, să sune a alegere, să sune a opțiune. Așa s-a formulat Legea în noile condiții pentru om: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci...”.

O altă problemă ridicată de ex-Lucifer a fost că în textul inițial al Legii, nu se specifica clar consecințele neascultării... a zis că dacă ar fi știut că e vorba de moarte ar fi avut alte șanse de a evita condamnarea la moarte. Dacă ar fi știut de la început despre ce e vorba... renunța de la început la existență, că libertatea lui nu se poate manifesta constrâns de o Lege care îl amenință cu moartea. Era o contradicție de fond a acestei formulări, însă era în stare de orice doar să ajungă acolo unde dorea: închinarea omului.

Așa s-a formulat continuarea poruncii cu privire la «pomul cunoștinței binelui și răului»: „... din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.”

Ex-Lucifer lupta pe două fronturi. Întâi să obțină cu orice preț închinarea omului, apoi credea în sinea lui că «Iubirea» e incapabilă să meargă până la capăt cu executarea atât pedepsei lui, cât și eventual a omului. Știa că există ceva special în legătură cu Adam, nu știa ce... însă nu degeaba, mai înainte de războiul inițiat de el, Fața Celui Purpuriu se proiecta din când în când pe „Pământ”; și mai era un aspect care îi dădea curaj: ex-heruvimii care au atacat «Muntele» nu au fost nimiciți, ci doar întemnițați pentru o vreme. Se gândea că dacă și omul va păcătui, e imposibil ca Arhanghelul Mihail să execute pedeapsa doar în dreptul său și a ex-heruvimilor săi, iar pe om să-l ierte... n-ar fi drept; și-apoi degeaba a renunțat Cel-ce-Este Purpuriu la slava Lui de Atotputernic?... Pentru ce? Sigur pentru îngeri, dar și pentru om... zâmbea... zicându-și: „Nicio șansă să fiu nimicit!”

Soarele se pleca mare și roșu spre apus. Venise Sabatul peste «Paradisul» în care se afla omul. Era prima ocazie de acest gen pentru proaspeții căsătoriți, cu fluturi în stomac și inimioare «roz» în cap, Adam și Eva lui. Erau pe dealul din mijlocul grădinii. Cu ei era Șechina Purpurie – Cel-ce-Este între cei doi heruvimi. Erau și îngeri... lipseau ex-Lucifer și ex-heruvimii. S-a cântat, s-au închinat cu toții, de mai multe ori; s-a povestit despre «Cetatea de Sus», cea care acum lumina, între stele, culorile ei cristaline. S-a vorbit despre cum era «Sus» înainte de război, despre Cei Trei în sincron, despre «râul vieții», despre visul «Iubirii», vis de la care a pornit tot. S-a vorbit și despre Legea Iubiri, despre acuzele aduse la adresa ei și Dătătorului ei... s-a vorbit despre Șechina Celor Trei ruptă de contextul rău apărut și despre cum Cel Purpuriu a luat chip de Heruvim... ca o clipă Sabatul a trecut, căci din nou soarele obraznic se făcu roșu și se aruncă în orizont... timpul trecea altfel în Grădina celor doi.

Într-adevăr era diferență în felul în care Sabatul trecea pe Pământ față de cum o făcea în «Cetate». Pentru cei doi tineri această diferență era neperceptibilă, ei nu cunoscuseră trecerea timpului din «Cetate», însă pentru Cel Purpuriu, îngerii și heruvimii Săi, această diferență se simțea evident... iar Sabatele lor pe Pământ păreau a fi clipe.

Nimic nu s-a făcut în «Sabat» și nici în «an Sabatic», doar s-a menținut sau întreținut. S-a spus că în șase zile au fost făcute cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar Creatorul în ziua a șaptea S-a odihnit. Mulți înțeleg afirmația aceasta greșit. Îți scriu să înțelegi. Mulți cred că totul a fost făcut în strict șapte zile... E total greșit! Afirmația nu se referă la strict șapte zile, ci la un principiu: șase zile pentru lucru, urmate de a șaptea zi (Sabatul stabilit de Șechină). Treaba asta cu șapte zile e ca și cum cineva m-ar întreba: „Cum lucrezi (la serviciu)?” iar eu i-aș răspunde: „Lucrez șase zile din șapte.” Aceste șapte zile nu înseamnă tot serviciul meu, ca și cum contractul meu de lucru s-ar termina în șapte zile; pot muncii o viață întreagă șase zile și în a șaptea să mă odihnesc.

Ideea e următoarea: Universul a fost făcut asemenea unei simfonii de șapte note, dar asta nu înseamnă neapărat ceva scurt, doar șapte note, și nici faptul că simfonia a fost făcută doar într-o octavă. Nu! E vorba doar de intervalul muzical și de cheia în care trebuie cântată simfonia. Intervalul e de șase zile cu pauză de una. Pot fi timpi diferiți în Univers, cum este timpul din «Cetate» față de timpul de pe Pământ. Deși metrica diferă, simfonia e aceiași.

Regula de ținere a «Sabatului» în Univers, a fost stabilită foarte simplu: de la apus, la apus; indiferent de durata dintre cele două apusuri... iar fiecare ființă se raportează la apusul cu care s-a născut. Cei din «Cetate» la cele «două apusuri» ale ei; cei de pe oricare altă planetă raportați la apusurile ei.

De la început, când heruvimii vizitau o planetă locuibilă, țineau cont de Sabatul acelei planete din fraternitate cu acei planetari, indiferent dacă în «Cetatea de Sus» era «Sabat» sau nu, dar n-aveau nicio vină de călcarea Sabatului planetei pe care o vizitau. Nu același lucru era valabil dacă un planetar venea în «Cetate»; atâta vreme cât era în «Cetate» planetarul era obligat să țină «Sabatele» ei... era Șechina prezentă; planetarul trebuia să fie pe «Munte», dar nu era obligat să stea tot «Sabatul»... că un «Sabat» în «Cetate» era mai multe zile pe planeta lui.

După ce a coborât Șechina Purpurie pe Pământ s-a convenit ca atâta vreme cât este prezența vreunei Șechine pe Pământ, fie Purpurie, fie Cărămizie, fie Albastră, cei de culoarea ei, îngeri sau heruvimi, oameni sau ex-heruvimi să țină Sabatele de pe Pământ. A fost lege adițională la «Sabat»; nu toți heruvimii sau îngerii prezenți pe Pământ erau obligați să țină Sabatul de pe Pământ. Când era Șechina Purpurie la guvernare, cei purpuri țineau Sabatul de pe Pământ; când era Șechina Cărămizie la guvernare, cei cărămizii țineau Sabatul de pe Pământ; când era Șechina Albastră pe Pământ, țineau cei albaștri Sabatul de pe Pământ. Această lege s-a aplicat din momentul în care apusese Soarele peste Eden prima dată aducând Sabatul, și Adam și mireasa lui împreună cu îngerii și cei doi heruvimi ai Șechinei Purpurii prezenți, s-au închinat Celui-ce-Este, Arhanghelului Mihail.

Legea adițională cu privire la Sabat aducea obligativitate permanentă pentru om și fii și fiicele sale, fii și fiicele lor, indiferent de culoarea Șechinei ce avea să fie pe Pământ, pentru că întreaga istorie a Pământului avea să fie luminată de o Șechină fără nici măcar o clipită de întrerupere.

Despre prima Șechină de pe Pământ, cea Purpurie, îți vorbesc acum; apoi îți voi vorbi despre cea Cărămizie (temporară, scurtă de «aproape o zi»); voi continua să-ți spun din nou despre cea Purpurie («două săptămâni și jumătate»); apoi îți voi vorbi despre cea Albastră («aproape șase ore»). Îți voi vorbi apoi din nou despre cea Cărămizie (aproape două săptămâni); iar la urmă o voi aminti pe cea Purpurie («aproape o săptămână»)... privite pe Pământ, dar «în ritmul» de «Sus», din «Cetate»... sper să înțelegi... știu că o vei face.

Soarele se ascunsese după orizont; împreună cu el se dusese și Sabatul. Cei doi, proaspătul cuplu de pământeni, se găseau încă pe dealul din Grădina primită cadou de «Sus». Cel-ce-Este Purpuriu încă Se mai afla cu ei, erau și îngeri purpuri, și heruvimi. Nu terminaseră de vorbit, iar proaspăta pereche era uimită de cele auzite. Ex-Lucifer urmărea discuția din familie de la o oarecare depărtare. Îl deranja și tulbura combinația de Sabat cu Șechina, îi aduceau aminte de «Sabatele» petrecute «Sus», pe «Munte», când conducea corurile de «Sus» în cântare și laudă la adresa Celui-ce-Era, Celui-ce-Este, Celui-ce-Vine, Celui Atotputernic; dar totuși toate acestea îi erau prea puțin acum în amintirea inimii. De data aceasta îl deranjau miresmele – și savoarea α-materială – provocate de prezența unuia dintre Cei Trei într-un Sabat în preajma lui; îl ardea la propriu acea savoare α-materială cu parfumul ei. Sfințenia zilei sfințite de Șechină, prezența Șechinei pe Pământ îl deranja enorm; produceau în ființa lui reacții adverse puternice și nemaiîntâlnite.

Singurele momente relativ liniștite pentru ex-Lucifer și ex-heruvimii lui au fost când „Pământul” fusese lăsat fără nicio prezență a Șechinei. Erau momentele de dinainte ca Cel Purpuriu Să vină și să de naștere Pământului din apele lăsate în urma Lui de Cel Cărămiziu, când plecase în anul Sabatic să viziteze planetarii. Se obișnuise cu liniștea unui „Pământ” gol și deși fusese nerăbdător să-și întâlnească prada, omul inocent, acum tânjea după acea netulburare a prezenței vreunei Șechine în preajma lui... Privea acum dealul din Grădină din depărtare făcând planuri cum să obțină nu doar închinarea omului, dar și dreptul omului de întâi născut al acestei planete, dreptul de «fiu de Cel-ce-Este».

Arhanghelul Mihail din mijlocul heruvimilor Săi și împreună cu alți îngeri a povestit perechii din Eden – «fiului Său întâi făcut» și Evei, soția lui, și ea considerată «fiică întâi făcută» (prin căsătorie) – de problema îngerilor, de căderea lor, cădere în urma repetatelor insinuări aduse la adresa Legii și implicit asupra Dătătorului ei... le-a povesti și despre întoarcerea îngerilor din drumul greșit al îndoielii și răzvrătirii pe care plecaseră vrăjiți de inteligența și farmecul lui Lucifer.

Li s-a spus că precum în «Cetatea de Sus», așa și pe Pământ, moartea (sau inexistența) este consecința firească a călcării Poruncii Celui-ce-Este. Așa cum legile materiei sunt guvernate de cauză și efect, tot așa Legile α-materiei sunt guvernate de cauză și efect; că efectul călcării Poruncii este inevitabil inexistența; inexistență în ambele sfere, atât în cea α-materială cât și în cea materială, și că spre deosebire de legile ce guvernează materia, Legile α-materiale afectează în efect și materia. O lege materială se poate încălca fără să afecteze α-materialul, însă o Lege α-materială încălcată întotdeauna afectează și materialul; căci materialul – tot ceea ce este perceptibil în mod natural de om – derivă din α-amaterial.

În situația de față, îngerii, cu toate că s-au întors din căderea lor, erau vinovați de călcarea Legii Iubirii, Lege care cerea față de «Instituția Iubirii» iubire, atașament, încredere totală. Faptul că îngerii și ex-heruvimii nu fuseseră executați pe loc, s-a datorat faptului că se găsise o soluție pentru grațierea sau iertarea lor. Deși efectul călcării Legii – moartea – nu putea fi evitat, căci ar fi condus la moartea întregului Univers, întrucât Legea Iubirii era temelia existenței, iar iubirea – «apa de viață» – a fost α-materia de bază din care au derivat heruvimii și apoi materia – zidarii și cărămizile Universului –, soluția găsită a fost să moară Cel-ce-Este «Apă de viață» în locul celor vinovați. «Iubirea» murea pentru toți, dar de efectele morții Sale – grațierea și iertarea – puteau beneficia doar cei ce au ales să se întoarcă din drumul lor spre abis. Datorită liberului arbitru cei ce nu vor a fi salvați (grațiați și iertați), nu vor fi. E o altă cauză cu efectul ei.

Li s-a spus celor doi că soluția la problema Universului trece prin căminul lor; că El – «Viața», chiar și în condiția prezentă – cu chip de Heruvim – nu poate să-Și dea viața pentru mulți... că singura soluție găsită implică obligatoriu o întrupare. Li s-a spus că încă de pe «Muntele de Sus» se stabilise momentul în care Cel-ce-Este avea să fie născut ca Om Purpuriu din femeie. Așa, s-a cerut celor doi – proaspăt căsătoriți și îndrăgostiți – o jertfă, căci Cel-ce-Este trebuia să fie întâiul născut al femeii. Din primă fiică a Pământului, adoptată de Unul dintre Cei Trei, trebuia să se nască un Fiu-al-Omului și, implicit, un Fiu al «Iubirii».

Așa, pe umerii celor doi a fost pusă povara Universului; cei doi au acceptat jertfa iubirii lor și deși nu se întâlniseră niciodată cu textul explicit al Legii Iubirii, „Să iubești pe Cel-ce-Era, Cel-ce-este, Cel-ce-vine cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”, ei o împlineau... probabil Atotștiința nu degeaba în anii purpurii proiecta Fața Celui Purpuriu pe „Pământ”... proiecta jertfa adusă din iubire: pe deoparte alegerea omului, pe de alta alegerea Celui-ce-Este Purpuriu de a sacrifica pentru prietenii Săi... îngerii.

Pământul a fost născut din ape în «prima zi» «a săptămânii a treia» «a lunii a zecea» al celui de al doilea Jubileu. Era regula Jubileului de «Sus» ca în fiecare «lună» a acelui «an» în «a treia săptămână» să fie născută sau (cum zicem noi) creată o planetă locuibilă. «Lună» de «lună» în «săptămâna a treia» se inaugura câte o lume. Pământul a fost a zecea în acel Jubileu, fiind totodată și cea de-a o suta planetă, planeta jubiliară. Se stabilise ca în «prima zi» «a săptămânii a patra» «a lunii a zecea», imediat după apus Unul dintre Cei Trei să însămânțeze femeia omului pentru a da naștere Celui Purpuriu.

Așa cum «Paradisul» a fost un cadou de «Sus» semănat în Pământ, tot așa Pomul-Vieții-Purpuriu trebuia însămânțat în pântecele Evei de către Cel Albastru; ar fi fost ceva asemănător cu cea ce azi suntem obișnuiți: „însămânțarea în vitro”; dacă noi, ființe limitate și materiale, putem face, ce L-ar fi putut împiedica pe α-materialul Cel Albastru?... probabil ex-Lucifer.

În contextul acesta, așa cum heruvimii după apus de «Sabat», pe «Munte» își primeau «sarcinile» de lucru în Univers, în scris și rostite de Cel-ce-Este, tot așa s-a dat și lui Adam o «sarcină» în Eden, până la momentul în care Eva avea să devină mamă... «sarcina» era cu privire la Grădina lui, Edenul; și privire la „grădina” Celui ce avea a fi născut: s-o lucreze și s-o păzească.

Sarcina lui Adam a fost să aibă grijă ca în căminul primit de «Sus» în care a fost așezat, să nu se strecoare vreun agent de-al lui ex-Lucifer, sau chiar ex-Lucifer însuși, și cumva să-i determine să mănânce din pomul interzis, pomul cunoștinței binelui și răului. Pentru că dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, tot planul prezentat celor doi avea să fie compromis. O eventuală asociere de bună voie a omului de partea lui ex-Lucifer, prin mâncarea din acel fruct al acelui pom, ar fi dus conform poruncii nu doar la moartea omului, ci și la moartea îngerilor Celui Purpuriu. Era și Lucifer și frații lui în aceiași situație condamnată, doar că el risca totul sperând că închinarea omului îl va face atotputernic, asemănător Unuia dintre Cei Trei, și se mai baza pe faptul că «Iubirea» nu poate să permită moartea celor pe care i-a creat; spera, în cele din urmă, pe schimbarea Legii.

Însă nu doar Grădina ca de aur transparent trebuia păzită și îngrijită de Adam; «sarcina» lui era mai complexă, Eva(!) trebuia îngrijită și păzită; Eva urma a fi ținta atacurilor celui ce cândva a fost heruvim ocrotitor. Ce situație! Planetarul primise «sarcină» de heruvim ocrotitor; iar grija lui nu era o lume, nici un sistem astral, nici o galaxie... era o femeie, vulnerabilă și fragilă prin construcția ei... era ca tine.

Pământul a fost născut în «săptămâna a treia» «a lunii a zecea» a Jubileului; regulile «anului Sabatic» se respectau și pe perioada Sărbătorii Reînnoirii: «prima săptămână» era pusă deoparte pentru Cei Trei, «a doua» era rezervată heruvimilor (sau serafimilor), «a treia» nașterii unei lumi locuibile. «A patra săptămână» găzduia pe întreg parcursul ei vizita fiilor întâi născuți ai întregului Univers; era sărbătoarea lor; la fiecare lună adăugându-se câte un nou venit.

Planul era ca, în cazul în care Adam și Eva aveau să accepte propunerea Celui Purpuriu de a-L primi în familia lor – prin naștere din femeie –, sădirea Lui în pântecele Evei să se facă la începutul «săptămânii a patra», imediat după «Sabatul» din «Cetate», ca la jumătatea săptămânii El, Viața întrupată, să-Și dea viața ca jertfă pentru ispășirea celor găsiți vinovați de călcarea Legii Iubirii; în felul acesta efectul călcării Legii – moartea – avea să fie luat asupra Sa. Legea nu putea fi schimbată, cerințele ei trebuiau a fi satisfăcute. Moartea Unuia rezolva problema tuturor. Grațierea vinovaților căiți și întorși din drumul lor greșit, cerea executarea Unui nevinovat... nu putea fi oricine, trebuia să fie un Tutore, un Creator în locul celor ce fuseseră declarați copii; copii prin creație.

Adam și Eva acceptaseră această misiune, «sarcină»; era o jertfă adusă «Iubirii» din inima lor; viața ți-o poți da pentru cineva într-o clipă; a pune pe cineva mai presus de tine cere un sacrificiu constatat, iar sacrificiul lor era pentru ei o moarte zi de zi... nu doar pentru câteva zile, ci ani, destul de mulți; în timpul cunoscut de Cel-ce-Este și de heruvimi, era mai puțin de «o săptămână»; în ritmul cunoscut de om era mai mult: sute de ani... chiar mai mult, un pic mai mult de o mie.

Însăși răspunsul lor pozitiv la propunerea Celui-ce-Este era o împlinire a Legii Iubirii, Lege care, la cerințele heruvimului căzut, nu fusese formulată în mod explicit niciodată nici Evei, nici lui Adam. Și totuși ei împlineau Legea, iubeau pe Cel-ce-Este cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea. «Sarcina» pe care o primiseră Adam și Eva, în acest context excepțional, a fost un jurământ de castitate pentru ei. Era o cerință în deplină contradicție cu cuvintele „nu este bine...”, „de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă-sa”. O singură dată în istorie avea să se mai ceară acest lucru din partea vreunei perechi, exact din același motiv: naștere specială. Însă în oricare altă situație celibatul intră sub guvernarea cuvintelor: „nu este bine ca omul să fie singur.” Iar când se vorbește de „om” se face referire atât la bărbat, cât și la femeie. Pe de altă parte, când se pomenește lipirea (observație, binecuvântare, cunoaștere) se spune clar despre ce e vorba: soț, soție (om, nevastă; tată, mamă). Cuvintele acestea nu au nevoie de nicio altă adăugare... e vorba de bărbat și femeie; Adam ca tată pentru toții fiii săi, și Eva ca mamă pentru toate fiicele sale. Cum Cel-ce-Este i-a unit pe Adam și Eva, va uni pe fiii lui Adam cu fiicele Evei; perechi de „el” cu „ea”... orice altceva, e în afara poruncii și binecuvântării care are de-a face cu familia. Familia lui Adam și-a Evei a fost întemeiată ca și cadru al binecuvântării: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul”.

Legea Iubirii în contextul familiei restrânge porunca și o redefinește: „să iubești pe aproapele tău” devine pentru femeie „să iubești pe bărbatul tău”, iar pentru bărbat devine „să iubești pe soția ta”... fiecare, unul pe celălalt, „ca pe el însuși” sau „ca pe ea însăși”. Doar în acest cadru se pot face copii; căci iubirea acestei perechi, creează cadrul unui cămin potrivit creșterii și înmulțirii pe Pământ. De modul în care este gestionată această situație se va știi dacă bărbatul, dacă femeia... dacă omul iubește pe Cel-ce-Este cu „cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea” sa.

Adam și Eva și-au înțeles misiunea... pe lângă grija lor față de Eden și unul față de celălalt și-au asumat rolul de părinți încă mai înainte ca primul lor copil să se nască. Eva se pregătea să primească la sânul ei pe Cel Purpuriu, se pregătea să-L crească cât mai bine și cât mai frumos, iar Adam se pregătea să-i fie un ajutor potrivit.

Mai târziu după ce au devenit părinți, și-au dat tot interesul ca fiecare copil pe l-au adus în lume să fie un fiu sau fiică a Celui Purpuriu; de era fiică, creșteau o potențială mamă a Celui Purpuriu; de era fiu, creșteau un potențial Cel Purpuriu. Aceasta a fost mentalitatea cu care și-au luat rolul de soție și soț, tată și mamă... iar după un timp... bunic și bunică, străbunică și străbunic.

Familia instituită de Cel-ce-Este a fost guvernată de principiile de pe «Munte»: Legea Iubirii.

În momentul în care S-au despărțit cele Trei Șechine, Șechina Cărămizie a plecat spre „Pământ” pentru a-l pregăti pentru nașterea ce urma să o realizeze Șechina Purpurie în șase zile, zile identice în lungimea lor cu ceea ce avem astăzi de la un apus la altul. Ex-Lucifer a venit pe „Pământ” în timpul «anului Sabatic». El știa că pe „Pământ” nu era nicio Șechină. Șechina Cărămizie plecase pentru a sărbători «anul Sabatic», conform rânduielii adaptate în noile condiții, cu locuitorii lumilor locuite. În mod normal în «Cetate» trebuia sărbătorită această sărbătoare, câte «o săptămână» de către planetarii fiecărei lumi populate, sau de către planetari grupați ai mai multor lumi de acest fel. Cum «în prima» și «a doua săptămână» Sărbătoarea nu avea în vedere planetarii, Șechina Cărămizie a plecat în turneu „maraton” începând cu «a treia săptămână» vizitând în timpul limitat lumi și grupuri de lumi populate. La întoarcerea Sa, împreună cu o parte dintre heruvimii Săi, în «Cetatea de Sus» a preluat locul Șechinei Purpuri, care începând cu «prima zi» «a săptămânii a treia» «a lunii a zecea» a început să dea naștere Pământului. Până în «luna» aceasta se inauguraseră cu ocazia Jubileului încă nouă planete de către îngeri, heruvimi, Șechina Cărămizie și Cea Purpurie.

La terminarea construcției Pământului pentru a fi un ecosistem viu în care avea să fie instalat Adam (și Eva) ca administrator și rege, în Pământ a fost „semănată” Grădina Edenului. Aceasta fiind săptămâna de început a guvernării Șechinei Purpurii pe Pământ; era o guvernare prin reprezentare, iar Adam și Eva primiseră binecuvântarea stăpânirii peste tot ce are viață pe Pământ. Totodată în «Cetate» Șechina Cărămizie se instalase în «Templul» ce fusese reconstruit în urma războiului între Ex-Lucifer și Mihail, împreună cu oștirile lor.

Grădina Edenului, pe Pământ, avea un dublu rol: cămin pentru Adam și Eva, dar și ambasadă a «Cetății» pe Pământ. Planul era ca la «începutul săptămânii a patra», conform timpului din «Cetate» Cel Purpuriu să ia trup de om (prin naștere din femeie), la jumătatea acelei săptămâni să-și dea viața ca jertfă ispășitoare pentru toți acei dintre ex-heruvimi căiți și întorși din căderea lor, să învieze, să Se întoarcă în «Cetate» cu heruvimii Săi reabilitați, iar la sfârșitul acelei săptămâni Ex-Lucifer și ex-heruvimii lui să fie executați, conform cerințelor Legii: plata călcării ei fiind moartea (inexistența atât pe plan material cât și α-material). În felul acesta era definitiv rezolvată problema păcatului, fără ca Pământul să cunoască suferința și moartea. Era un plan care funcționa doar în condițiile în care omul respecta porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Perioada de probă, stabilită în «Cetate» pentru Adam și Eva, conform Planului de Urgență, a fost până în momentul în care aveau să dea naștere primului lor Fiu, și anume pe Cel-ce-Este Purpuriu, prin naștere din femeie devenind un Fiu al omului... fragil și vulnerabil, cu posibilitatea de a muri.

Până la acel moment Grădina Edenului era pe Pământ – deși cadou de «Sus» – cu valoare de împrumut. Era în regim de ambasadă, aparținea «Cetății de Sus». Devenea definitivă a omului și a Pământului abia după ce primul fiu al Pământului se prezenta în «Cetate». În «Cetate» se făceau toate formalitățile necesare, în fața Șechinei din «Cetate». Adam trebuia să meargă «Sus», conform regulilor Jubileului, sau Șechina Cărămizie trebuia să coboare la el... date fiind noile condiții de război.

Se stabilise ca la «jumătatea săptămânii a patra» Șechina Purpurie cu heruvimii ei, să-l escorteze pe Ex-Lucifer cu ex-heruvimii lui, și să se prezinte în «Cetate», iar în tot acest timp Șechina Cărămizie să guverneze pe Pământ. Până la data aceea, din momentul în care Șechina Cărămizie S-a întors din turneul «anului Sabatic», și Șechina Purpurie venise pe Pământ, toate cele douăsprezece porți ale «Cetăți de Sus» aveau să fie închise. Nimeni nu putea intra în «Cetate». Se stabilise chiar și protocolul de plecare și întoarcere; căci din motive de siguranță pentru Ex-Lucifer și alaiul lui, el și ai săi nu puteau să se întâlnească cu Șechina Cărămizie în drumul lor, o asemenea întâlnire ar fi însemnat nimicirea vinovaților pe loc, căci Cel-ce-Este-Sfânt este foc nimicitor pentru păcat... e o reacție naturală de tip cauză-efect. Se stabilise ca cei ce vor merge spre «Cetate» să plece spre răsărit și miazănoapte, iar Cel ce venea cu heruvimii Săi cărămizii să vină dinspre apus și miazăzi; Pământul fiind „zid” între ei. Atunci și doar atunci «Cetatea» avea să-și deschidă poarta spre Pământ... la «mijlocul săptămânii a patra» «a luni a zecea».

În ziua a șasea, când omul a fost făcut, deși dată omului cadou, Grădina Edenului, ca oricare alt dar de «Sus», era un capital de investiție, din care nouă părți din profit revenea administratorilor (omului), iar a zecea parte se întorcea la Dătător, Cel-ce-Este. Acest lucru este valabil în orice aspect care se intersectează cu domeniul Său de guvernare în întreg Universul, El guvernând peste materie, timp și spațiu.

Ca și ființe create Îi datorăm Celui-ce-Este zece procente din ceea ce suntem (trup material), zece procente din timpul nostru și zece procente din spațiul nostru (ființa α-substanțială).

În ceea ce privește trupul Cel-ce-Este consideră că inima Îi aparține. Deși privim inima doar ca o pompă care trimite prin sânge viața în tot ceea ce suntem din punct de vedere fizic sau material, inima este mult mai mult de atât. În timp ce creierul este sediul procesării informației cu privire la materie prin percepțiile senzoriale, empirice... inima este sediul cunoașterii α-materiei, α-perceptibilului, α-substanțelor... în ea își găsește sensul porunca „să iubești cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea.” Inima și creierul au sisteme operaționale diferite. Creierul lucrează cu constante (universale), inima lucrează cu α-constante; în creier 1 + 1 fac fix 2, în inimă 1 + 1 fac relativ 2. Deși inima nu lucrează cu constante (universale), inima poate să ajungă la rezultate mai bune: majoritatea constantelor (cele mai importante) au fost descoperite cu inima, apoi demonstrate cu mintea; α-constantele au condus la definirea constantelor. Creierul lucrează cu substanțe și cu neuroni, inima lucrează cu α-substanțe și cu α-neuroni. Creierul observă: văd, aud, miros, simt termic și tactil... etc; inima cunoaște: intuiesc, simt, iubesc, sper... etc.

Există și domenii „duale” în care ne ducem existența, domenii care se regăsesc, se intersectează, trec dintr-o sferă în alta; din sfera materială în cea α-materială și invers. Sunt doar exemple, nu intenționez să le enumăr pe toate: muzica, o observăm ca sunet, dar o și cunoaștem ca emoție; cu inima aceeași melodie uni o găsesc «roz», alții «gri»; iar uneori, la un anumit interval de timp, cineva care cândva a găsit-o «roz», acum o găsește «gri»... timpul, deși limbile de la ceas sunt aceleași, se urmăresc în același ritm constant, inima reușește fie să dilate timpul, fie să-l contracte; în funcție de ea, o oră uneori pare o eternitate «gri», alteori o secundă «roz»... lumina, ea însăși foton și undă în urma observațiilor, totuși inima poate să-i dea și alte conotații: „Când te-am văzut mi-ai luminat viața în «roz»” sau „Când te-am văzut mi-ai stricat (întunecat) ziua în «gri»”... istoria personală, aceeași situație, același loc, același miros, aceeași priveliște pentru unii poate fi «gri», pentru alții «roz», în funcție de α-substanțele numite amintiri... spațiul, uneori cineva poate să fie atât de mare ca o invazie extraterestră lungă de «gri», alteori poate să fie atât de mic ca o prăjitură «roz», care ai vrea să nu se mai termine niciodată. Creierul și inima tratează diferit realitatea, ceea ce pentru creier întotdeauna e același lucru, pentru inimă poate fi uneori «roz», alteori «gri», „dulce” sau „amar”, „senin” sau „întunecat”, „bucure” sau „întristare”, „mare” sau „mic”, „prea puțin” sau „prea mult”.

În ceea ce privește timpul Cel-ce-Este a pus Sabatul Său deoparte pentru Sine, e valabil pe Pământ și în întreg Universul. Pe lângă ziua a șaptea, El cere zece procente din fiecare zi, 160 de minute; însă pentru a fi echitabil, ne dă 40 de minute din fiecare zi înapoi (procente din Sabatul Său). Adam și Eva și copiii lor aveau puse deoparte pentru Creator două ore în fiecare zi: o oră la apus, alta la răsărit. Mai târziu când s-a formulat sistemul jertfelor, întâi la Cort, apoi la Templu, aceste două momente se regăseau în serviciile neîncetate din fiecare seară și din fiecare dimineață, fiind date ca Lege veșnică. Părerea mea... nu cere mult. În fața «Iubirii» e prea puțin. Prea puțin, nu în sensul de sihăstrie, rupere de lume, ci în sens relațional, căci de ne dorea «Iubirea» pustnici, în loc de o Grădină ne făcea un stâlp în Eden.

În ceea ce privește spațiul... e mai greu de tradus în limbaj material. Formulez așa: dacă aș fi un curcubeu Cel-ce-Este Se așteaptă de la mine să-I dau zece procente din fiecare culoare; să recunosc, eu, curcubeul că vaporii mei de apă n-ar avea nicio șansă să dea culoare fără El, Lumina; dacă aș fi un monitor, mi-ar cere ca zece procente din pixeli mei să lumineze pentru El, dar nu pixelii dintr-un loc anume, ci zece procente din întreaga mea suprafață. Cu alte cuvinte vrea zece procente din influența (α-substanța) mea în lume; dar nu dintr-un loc anume, ci din întreaga mea ființă... iar acest lucru se extinde pe timpul meu, pe talentele mele, pe veniturile mele, pe iubirea mea, pe gândurile mele, pe cuvintele mele, pe ceea ce scriu, pe tot ceea ce sunt: vapori și praf de materie și α-materie în lumina Lui... curcubeu în lume.

Această chestiune cu cele zece procente nu e altceva decât recunoașterea autorității Celui-ce-Este peste trupul meu cu tot ceea ce e acolo, peste timpul meu și ceea ce fac cu el, peste α-substanțele mele; recunoașterea că eu nu sunt al meu și că nimic din ceea ce am nu-mi aparține; tot ce sunt și tot ce am, toate sunt ale Lui; ale Lui, și nimeni altcineva nu are drept în afară de El asupra trupului meu, asupra timpului meu și asupra influenței α-substanței mele în lume... în Univers.

Așa cum omului i s-a dat porunca cu privire la Eden... să o lucreze și să o păzească, tot așa prin aceeași poruncă suntem vizați și noi. Deși azi nu mai exisă Grădina Edenului pe Pământ avem datoria și privilegiul de a ne dezvolta și a păzi ceea ce e mai valoros în noi: inima. Căci fără ea toate lucrurile își pierd valoarea, și cu ea sporită totul capătă alt sens... o inimă curată, puternică și bună poate face Grădină de Eden pe Pământ.

Așa cum «Cetatea» este un far al «Iubirii» în Univers; așa cum Edenul trebuia să fie un far al «Iubirii» pe Pământ, locul de unde Șechina Își revărsa α-substanța în lume, tot așa și noi putem fi (trebuie!) revărsare de iubire între noi, căci prin iubire Legea Iubirii strălucește în lume prin noi... viață.

Așa cum de pe «Munte» curgea «răul vieții», râu material și cu α-substanță, tot așa inima are proprietăți duale, deși e materială, responsabilă cu sângele, e și α-materială, responsabilă cu α-substanța... nu degeaba de la – se zice și cred – cel mai înțelept om de pe Pământ, ni s-a lăsat porunca: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții (α-substanțele)!”

Era «ziua întâi» în «Cetate», iar pe Pământ era o zi de vineri, ziua a șasea, când Adam și Eva au fost făcuți din țărâna acestui Pământ. Cerul era plin de păsările ce cântau și-l amestecau în zbor cu aripile lor, oceanul era plin de pești și vietăți ce se desfătau în apele lui plăcute și calme, pământul era plin de tot felul de animale; lipsea omul. Intenționat a fost făcut la urmă, urma să fie reprezentant al «Iubirii» pe Pământ. În acest sens trebuia să fie diferit și mai mult decât tot ce se crease până acum; se spune că omul a fost făcut după „chipul și asemănarea” Creatorului. Chip de «Iubire»? Chip de Heruvim ocrotitor? Și ce fel de asemănare?

Însăși ideea de „chip și asemănare” ne duce la mai mult decât o evoluție, căci evoluția ar fi însemnat „chip și asemănare” cu ceea ce a fost creat mai înainte, dar nu, de la început ni se spune să căutăm în altă parte: la „chip și asemănare” de Cel ce dă viață, la Creator. Acest gând ne conduce la încercarea de a explora (mental) și a cunoaște (α-mental) asemănarea cu Creatorul și lipsa de asemănare cu orice altceva viu de pe Pământ.

Asemănarea cu animalele Pământului este că atât noi cât și ele am fost creați din pământ (materie), lipsa de asemănare constă că urma acțiunii Creatorului de a sufla în nările omului întins pe pământ «suflare de viață»... menționându-se că „omul s-a făcut astfel un suflet viu.”

E o mare diferență între acțiunea Celui-ce-Este de a da viață tuturor celorlalte viețuitoare – indiferent de mediul în care urmau să trăiască – prin suflarea poruncii de a trăi, și «suflarea de viață» însuflată în nările omului. Deși rezultatul a fost același, făpturile au căpătat viață și au trăit, diferența între om și celelalte viețuitoare ale Pământului este de proporții universale; spre deosebire de ele, omul era un «suflet viu». Diferența dintre om și celelalte animale constă în faptul că omul nu este doar material, el este și α-material. Diferența constă în suflarea de viață (α-substanță) și în rezultatul ei asupra țărânei în formă de om fără de viață: suflet viu. Viețuitoarele cerului, ale pământului și ale mării sunt vietăți, omul este un suflet viu; cu alte cuvinte viețuitoarele sunt trupuri (materie) cu suflare (viață), omul este suflet (α-materie) cu suflare (viață) în trup (material). Accentul cade în cazul omului pe suflet (α-materie), iar la animale pe materie.

Însuși Pământul a fost creat ca un mediu dual de α-materie și materie, cu α-substanțe și substanțe. E totuși parte a Universului în care α-substanța de la început a fost cauză pentru tot ceea ce există.

La început, primii oameni au perceput mai intens această realitate duală, omul de la început a avut acces la lumea α-materială a îngerilor, a heruvimilor, a ex-heruvimilor și chiar a Celui-ce-Este. Astăzi este mai greu să definim sufletul viu (omul α-material). Însă este esențial a înțelege... e vorba despre noi, e vorba de răspunsul la întrebarea: „Ce e omul?” Iar răspunsul ne este sugerat de o altă întrebare: „Ce ați ieșit să vedeți... trestie clătinată de vânt?” Da, acesta e omul, eu și tu: trestie (materie) clătinată în vânt (α-substanță). Căci despre „vânt” (α-substanță) se spune: „Vântul (α-substanța) suflă încotro vrea și nu știi (α-perceptibil) de unde vine, nici încotro merge... tot așa este cu Adam (omul) născut din Cel-ce-Este (α-materie).”, căci despre Adam se spune că a fost fiu de Cel-ce-Este.

Probabil că subiectul acesta – sufletul viu – este cel mai discutat, controversat și prost înțeles subiect din tot ce mintea umană a încercat să cuprindă. Poate că aici a fost și problema: e imposibil să sondezi α-perceptibilul, α-substanța, α-materia cu mintea; acest subiect se poate înțelege prin cunoaștere cu inima.

Heruvimii în ziua în care au fost creați, din «norul de apă de viață» (α-materie), la prunca rostită asupra lor și prin «suflarea de viață» (α-substanță vie) a Celui-ce-Este de pe «Tron», au devenit suflete vii. Deși erau și sunt ființe α-materiale, heruvimii nu sunt lipsiți de trup, ei nu sunt un abur plutitor; au cap cu creier în el, au inimă, ochi, nas și gură; aud și citesc, scriu și muncesc; iubesc și se închină. Da, nu au trup material ca noi, însă au trup α-material, cum și Cei Trei au trup α-material. Heruvimii se pot îmbrățișa între ei și cu Cei Trei, ei cântă cu voce și la instrumente, se pleacă înaintea Șechinei; toate aceste activități implică un trup, nu ca al nostru, ca al lor; sunt altfel construiți, dar în esență sunt ca noi, și noi ca ei... vorbesc doar de asemănări... Trebuie să adaug totuși o singură diferență, ca să nu fiu înțeles greșit: trupul lor – din modul în care vedem noi lucrurile – e dual, e α-material cu posibilitate de materializare; iar materializarea lor poate fi neconvențională pentru noi. Așa cum inima noastră e relativă în percepția realității, tot așa trupul lor este (poate fi) relativ în materializare. Ei pot lua orice formă: pot fi mari sau mici, rotunzi sau pătrați, negrii sau albi, tineri sau bătrâni, apă sau „metal”... nu au nicio problemă și niciun obstacol în calea materializării lor... o să extind subiectul ăsta, întâi mă ocup de noi... adaug despre ei, am mai zis: sunt zidarii Universului!

Omul în ziua în care a fost făcut, din pământ (materie), la porunca rostită asupra lui și prin «suflarea de viață» (α-substanță vie) a Celui-Ce-Este Șechină Purpurie a devenit suflet viu, ființă materială în trup.

Sufletul viu în ambele cazuri depinde de un trup; căci la heruvimi întâi a fost α-materia modelată în α-trup, iar la om a fost materia modelată în trup; iar aceste trupuri erau lipsite de viață. În absența trupului (α-trup sau trup), ființa (sufletul viu) nu poate exista; asta este formula vieții atâta vreme cât în ambele cazuri s-a folosit de aceeași metodă.

În esență atât heruvimii cât și omul au fost creați din «nimic» din punct de vedete material, ca timp și ca spațiu. Ei nu erau nicăieri până în momentul în care au devenit suflet viu. În esență însăși materia primă din care au fost construiți era «nimic», pentru că mai înainte să existe «aburul de viață» nu a fost «nimic», și mai înainte ca „Pământul” să existe nu a fost «nimic».

Dacă «nimic» + α-trup + «suflarea de viață» = heruvim; și dacă «nimic» + trup + «suflarea de viață» = om; înseamnă că în ambele cazuri heruvimul sau omul fără «suflarea de viață» (α-substanță vie) rezultă «nimic» (inexistentul) + α-materie în cazul heruvimului sau materie în cazul omului, care în esență e tot «nimic».

Sufletul viu este o combinație de două elemente corelate, iar în absența unuia nu poate exista sau e «nimic». Trup + «suflare de viață» = suflet viu. Suflet viu – trup = «nimic»; Suflet viu – «suflare de viață» = «nimic».

Moartea heruvimului sau a omului înseamnă inexistență sau «nimic». Tot ce a fost heruvimul, din percepția noastră sute de mii de ani, și tot ce a fost omul, din percepția heruvimului, o clipă; în urma morții atât unul cât și celălalt devine «nimic», căci din «nimic» am fost făcuți, în «nimic» ne ducem.

Acesta este motivul pentru care Cel-ce-Este a făcut tot ce a depins de El, din momentul în care Lucifer și-a început căderea spre abis... căderea spre «nimic». Fiecare ființă este de o valoare pe care nu o putem cuprinde indiferent de timpul, spațiul, felul de materie în care își duce existența. Visul «Iubirii» a fost, este, și va fi un Univers plin cu ființe vii în care iubirea să fie limbajul universal. Căderea lui Lucifer, poziționarea lui greșită față de Legea Iubirii, a fost o tragedie de neimaginat pentru noi; iar mai grav, împreună cu el au căzut o mare parte dintre heruvimi.

Venirea Celui-ce-Este Purpuriu pe Pământ a avut drept scop recuperarea a cât mai multor ex-heruvimi, înainte de a fi prea târziu pentru ei... dar nu au vrut. Deși o mare parte dintre cei ce căzuseră s-au căit și s-au întors, pierderea și doar a unui singur suflet viu este o tragedie de neimaginat pentru că dincolo de un calcul rece, matematic... un suflet viu e mai mult decât o combinație de forme de materie cu forme de substanțe și un Creator distant și neimplicat... până la urmă scopul creării fiecărei ființe a fost relaționarea... iar relaționarea are de-a face cu inima, cu inima de Tată a Celui-ce-Este și inima de copii ai celor creați de El ca fii și fiice.

Se spune că „unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. Ființele create sunt, fiecare în parte, comoara «Instituției Iubirii», inima «Iubirii» e în noi, în fiecare câte un pic, iar acest pic e numit «suflare de viață».

«Suflarea de viață» e mai mult decât o scânteie rece în urma căreia heruvimul sau Adam a prins energie și a început să trăiască. «Suflarea de viață» e un sărut α-substanțial al «Iubirii». «Iubirea» face iubiri mai mici, ăsta este motivul pentru care bazele Universului și temelia lui stau pe Legea Iubirii. Legea Iubirii e un fel de semafor pentru iubire... dar nu-i ca-l nostru cu culori de roșu, galben, verde... pentru că iubirea n-are frâne. Semaforul Legii e din doar din două culori: un «roz» cu săgeată în Sus și un «roz» cu săgeți între noi... săgeți de iubire.

Acesta este motivul pentru care Legea Iubirii nu poate fi desființată, iubirea are nevoie de săgeți, iar fără ele își pierde sensul, ar fi ca «suflarea de viață» fără trup.

Când Adam (și Eva mai târziu) nu era «nimic», nici măcar țărână, Cel Purpuriu, «Iubirea», S-a plecat în genunchi, a luat niște țărână; a modelat-o între mâini, a vrut să o facă «roz», dar țărâna-i țărână, flori n-a avut prin prejmă, singurul roz ce-l avea l-a îndemână a fost «rozul» de pe buze... așa a făcut întâi inima lui Adam «roz». De acolo a placat mai departe, i-a făcut întâi o mână, l-a atins, n-a răspuns; apoi i-a făcut fața cu lacrimi în ochi, erau lacrimile Lui; din chipul Său văzut în ele, S-a inspirat, i-a făcut buze, le-a sărutat, apoi a continuat plângând cum își plânge omul astăzi fiul, fiica din coșciug... în cele din urmă l-a făcut complet... a tras aer adânc în piept și în nări i-a suflat tot ce a avut mai bun: era viață, era drag... era ca un fiu venit dintre cei ce nu mai sunt. Tot ce-a suflat în om s-a dus întâi la inimă... mai înainte ca ochii săi să vadă, inima deja văzuse chipul Celui ce suflare de viață îi dădu.

Adam nu s-a născut din țărână orfan. S-a născut cu inima preîncălzită de sărut, cu gust dulce ca de lapte pe buzele și cu ochii mari deschiși. Mai înainte ca mintea lui să perceapă realitatea înconjurătoare, inima lui era deja plină de iubire... ca și cum, n-a fost făcut în câteva ore de vineri, ci parcă fusese crescut nouă luni în pântece de «Iubire».

Cel-ce-Este a depozitat iubire în inima primului om, așa încât prin «adn» să ajungă generație după generație până la noi. În inima lui eram toți, pentru că în toți, indiferent de mutațiile suferite de suntem acum atât de diferiți... în toți este un pic din el.

Inima a fost făcută cu sisteme de protecție astfel încât să fie foarte greu de deturnat de ex-heruvimi rău intenționați. Acesta este alt motiv pentru care funcționăm cu două sisteme operaționale total diferite, cu parametri total diferiți... scrise cu limbaje de programare total diferite... se știa de tragedie... că omul avea să meargă pe un drum greșit... într-o lume dominată de ex-heruvimi capabili de orice... chiar și de magie... pentru a lovi prin noi în «Iubire».