Capitolul 5: Regele sacrificat; complot de magie

9 aprilie (II)

Dragostea mea... nimic nu se compară cu tine... te iubesc din toată inima... ești totul pentru mine... tot ce-am visat vreodată... te iubesc, și-mi pare rău pentru tot ce ți-am greșit... iartă-mă!

Înțeleg că e doar vina mea că suntem aici... adică, tot în povestea asta «gri»... eu sunt vinovat pentru modul în care m-am raportat la stele, de aici au derivat derapajele în relație cu tine... îmi pare rău.

Azi mi-am adus aminte de două vise... în primul îmi era arată cum văd stelele cartea anterioară... aveam o farfurie în mână și în ea era o grămadă de „rahat”... n-am înțeles visul decât atunci când m-am apucat de scris cartea asta (la care mă prefac că scriu)... deci, m-am dus cu farfuria în baie să o golesc... de aici am continuat să spăl toată baia cu dușul... dușul s-a transformat în ploaie... ploua din tavan ploaie adevărată, iar apoi am auzit un cor de îngeri... se schimbase povestea.

În decembrie am avut alt vis... aveam în mână altă farfurie în care erau două „chestii”, ca niște clătite albe, una era întreagă, alta era trei sferturi... am crezut că e vorba de aproximativ două luni... așa am sperat ca la sfârșit de februarie să se schimbe povestea... însă în ianuarie m-am apucat de carte... am pornit în viteză... dacă mențineam viteza, acum era terminată, iar tu erai în brațele mele... dar n-am terminat nici măcar capitolul 5... mi-e rușine... asta e mega-vina mea.

Azi am înțeles că până nu termin 80% din carte, stelele nu ne vor lăsa să fim împreună... fără cartea asta nu se schimbă povestea... ăsta e „șantajul” stelelor... eu te vreau pe tine, stelele vor cartea... până nu le dau ce vor, nu te pot avea... ideea e că nu se poate schimba povestea fără cartea asta... sunt niște profeții legate, depind de carte, depind de mine...

Cartea e în două părți... primele patru capitolele sunt o parte, ultimele patru sunt a doua... sunt hotărât... dau maxim... pot termina până luni și capitol 6... mâine și luni sunt liber... până la sfârșitul săptămânii viitoare termin și capitolul 7... pot!... fac treaba asta... poate o să-ți scriu mai puțin... te rog să mă înțelegi... îți cer mă înțelegi până în 17 aprilie... în 13 începe luna a doua, e „luna celei de-a doua șanse”... vom fi bine... îți promit... mă pot încadra în program.

Iartă-mă, azi am înțeles lucrurile astea... te iubesc enorm... ești tot ce am mai drag și mai scump!... în povestea asta nu putem să fim mai mult decât cum suntem acum împreună... însă în povestea următoare vom avea totul... o să vezi... însăși situația în care ne aflăm acum e un argument... amândoi vrem mai mult, în relația noastră, dar nu se poate... stelele ne „șantajează”... îți promit că voi da totul să mă încadrez în program... voi pune toată iubirea mea pentru tine în motivația de a termina cartea...

Cel târziu la următoarea lună roz (plină) vom fi împreună... tu cu degetul vopsit în roz... îți promit!

Te iubesc enorm! Ești tot ce am mai drag și mai scump. Te vreau angro în viața mea... vei fi!

Exist!!

Bebi, te iubesc și te sărut... oriunde te-am rănit... oriunde e nevoie... te iubesc, ești tot universul meu!


„Există speranță! Există speranță! Există speranță! Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine! Cel Atotputernic!” se auzea în cântecul heruvimilor și îngerilor în «Cetate» în momentul în care Sabatul apunea și se proiecta spre Pământ culoarea «primei zile» «a săptămânii a treia». Era «luna a unsprezecea», «luna» când în Planul de Recuperare a celor hipnotizați de «gri» se stipula că este momentul ca Cel-ce-Era Arhanghelul Purpuriu să Se întrupeze prin femeie și să devină Om, Omul Purpuriu. În El era toată speranța, căci doar El putea să-Și întindă mâna atât de adânc pentru a căuta pe îngeri și pe oameni în abisul în care ex-Lucifer îi aruncase împreună cu el, în căderea lui.

Această «săptămână» aduce din nou modificări în «Cetate» și în organizarea guvernării în Univers și pe Pământ. Întrucât Cel Purpuriu nu mai putea guverna pe Pământ, întruparea aducea cu sine și pierdere de rang și imposibilitate de exercitare a autorității; Șechina Purpurie își pierdea autoritatea prin însuși faptul că Unul dintre cei trei heruvimi, Arhanghelul, Cel-ce-Era «Iubirea» din veșnicii, avea să devină Om, avea să devină Rob, avea să devină simbol de «gri» și chiar mai mult, avea să devină Mielul responsabil pentru a ridica păcatele omenirii, Mielul ce urma a fi sacrificat pentru ispășirea (curățirea) celor ce cândva s-au mânjit cu «gri», dar care prin căința lor aveau să-și reîmprospăteze «rozul» pe deplin în ei. Prin moartea Unuia egal cu Legea Iubirii încălcată, «griul» multora avea să fie iertat; prin sacrificiul «Iubirii» exista speranță pentru îngeri, pentru oameni și pentru întregul Univers, care vrând, nevrând a fost afectat de «gri».

«Cetatea» a fost transformată în Sfânta, «Templul» a fost transformat într-o singură încăpere, Sfânta Sfiitelor; Pământul a fost transformat în curtea «Templului», iar dealul numit Căpățâna a fost transformat în altarul de aramă... totul a fost pregătit pentru jertfă, jertfa Omului Purpuriu.

S-au făcut și modificări în ceea ce privește organizarea guvernării. Cel Albastru în toată această perioadă urma a guverna pe Pământ, începea «guvernarea Tatălui» și relaționarea între Cel Albastru și Cel Purpuriu începea a fi o relaționare de tip Tată-Fiu. În «Cetate» și-n întreg Universul Cel Cărămiziu avea să fie Cel-ce-Este. Lucrurile n-au fost chiar simple, întrucât pe Pământ erau oameni, îngeri și ex-heruvimi sensibili la manifestarea slavei Celui Albastru, slavă care pentru «gri» înseamnă nimicire. S-a hotărât ca în toată această perioadă de mai puțin de-o «zi» după timpul din «Cetate» toți îngerii să fie retrași de pe Pământ. Această pregătire a avut loc cu ani mai înainte. Toți copii acelor generații au fost „adoptați” de heruvimi. Pentru protecția ex-heruvimilor, căci încă nu sosise ceasul pentru pedeapsa lor, o altă măsură a fost luată, și anume: niciodată Cel Albastru nu avea să se descopere în mod vizibil, iar descoperirile Lui aveau să fie rare, doar de necesitate absolută. A fost și El în toată această perioadă „ecranat” de heruvimii Săi albaștrii, așa a ținut legătura cu Prea-Iubitul Său Fiu, Omul Purpuriu.

Nici nașterea Celui Purpuriu din femeie n-a fost ușoară. S-a căutat cea mai potrivită femeie pentru misiunea de a-I fi mamă. În poporul ales devenise o tradiție ca orice femeie să fie pregătită pentru a naște și educa pe «cel ales». Deși era o mare diferență între modul în care poporul ales a interpretat profețiile cu privire la «cel ales», în general mamele și-au luat în serios această responsabilitate. Existau în istoria poporului ales modele de mame speciale, care au inspirat femeile din toate generațiile: mame de oameni «aleși».

S-a găsit cea mai potrivită a fi o tânără, fecioară, Maria din seminția lui David, logodită la vremea aceea cu Iosif, și el un fiu al lui David. Iosif a mai avut copii, așa Omul Purpuriu a avut frați și surori.

Regulile căsătoriei erau foarte clare în poporul ales la vremea aceea. Consumarea căsătoriei se făcea abia după cei doi erau declarați căsătoriți. Și totuși Maria a rămas însărcinată fără să fi avut contact de iubire cu omul pe care-l iubea. Rămăsese însărcinată de la «duhul» Celui Albastru, așa Cel Albastru a devenit și Tată pentru Cel Purpuriu. Lucrurile sunt puțin complicate, dar nu greu de înțeles pentru această generație cunoscătoare în manipularea «adn»-ului, fertilizarea în vitro și alte „artificii” din acest domeniu. În mod clar, sămânța sădită în Maria, a fost sămânța Celui Purpuriu, sădită prin «duhul» Celui Albastru; așa Omul Purpuriu a fost Cel-ce-Era Purpuriu din veșnicii și Om (rezultat al aportului femeii: ovul ei) în același timp. E un miracol cum «Iubirea» S-a putut concentra în 23 de cromozomi vii(!) și cum împreună cu darul femeii, cei 23 de cromozomi ai ei, s-a născut după nouă luni un Bebe: Omul Purpuriu, căci „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Cel-ce-Este tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.”

Era ziua întâi în «Cetate» când pe Pământ ni S-a născut un Prunc. Acest eveniment n-a fost lăsat la voia întâmplării. Nu!... a fost marcat și-n stele, așa încât o stea nouă a fost văzută pe cer și niște magi din răsărit au venit spre Prunc, ca și cum cei ce plecaseră la răsărit se întorceau acum spre Grădina din Eden. Pe Pământ nu coborâse din nou Paradisul, dar coborâse din «Cetate» Cel ce construise «Paradisul»; pe Pământ nu coborâse «pomul vieții», dar coborâse Cel ce pusese viață din α-substanțele Lui în acel «pom»... pe Pământ coborâse «Iubirea» ascunsă într-un simplu Om, la început un Bebeluș; coborâse Apa și Pâinea heruvimilor, Izvorul α-substanțelor care stau la baza întregului Univers... coborâse Părintele «apei și norului» α-substanțial, Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine, Cel-Atotputernic. Așa Universul și-a exprimat închinarea, recunoașterea, aprobarea... punând pe cer o stea.

S-au făcut multe speculații în legătură cu steaua aceea... că ar fi fost o supernovă, că ar fi fost un grup de îngeri, că ar fi fost un miracol. Miracol a fost, dar din altă perspectivă, au fost și îngeri, însă tabloul nu-i complet. A fost o «bebi-stea», o stea construită de îngeri special pentru acel moment. I s-a dat numele „Există-Speranță” în limba Universului, e o stea specială ce va marca pentru totdeauna în Univers nașterea Pruncului, nașterea Speranței... după nașterea Pruncului a fost mutată în Orion, poziționată acolo unde cândva era Pământul în raport cu «Cetatea»... într-o zi, la sfârșitul celei de-a «douăsprezecea luni» a «anului jubileu», când toate lucrurile vor fi făcute noi, acea stea va fi Noul Soare al Noului Pământ, când «Cetatea» va coborî și va rămâne pentru totdeauna pe Pământ.

Nu doar în stele, printre îngeri, s-a marcat nașterea Pruncului Purpuriu, ci și pe Pământ, printre păstori. Îngerii au cântat „Slavă «Iubirii» în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”, da, căci, așa cum spusese îngerul „astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Omul Purpuriu, Cel-ce-Era.” Nu doar un Om se născuse, dar, între păstori se născuse un Miel, ce urma să fie dus spre jertfă, tăiere... Mielul simbolizat și anunțat că Se va naște, încă de la început, când omului și femeii lui, la poarta Edenului li se făcuseră haine de piele, mielul fusese sacrificat pentru vina omului și pentru ca goliciunea adusă de «gri» să fie acoperită cu «roz»... «roz» din sânge și apă vărsate ca sacrificiu răscumpărător din inimă de Fiu al «Iubirii», din inimă de Om... Fiul femeii.

Conform cerințelor legii «contractului purpuriu» Pruncul Purpuriu a fost circumcis de un preot la opt zile. Orice copil de parte bărbătească născut din Avraam, Isaac și Iacov trebuia „botezat” în felul acesta, cu bisturiul, la opt zile. Și-n bisturiul circumciziei se ascundea destinul oricărui potențial «ales». Acea tăiere, acea vărsare de sânge, marca în trupul fiecărui evreu, destinul acestui Prunc, ca în urma unei vieți fără de păcat, curate, în final să-Și dea viața pentru mulți, după cum s-a scris: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Celui-ce-Este și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.”

A crescut o perioadă în Egipt, pentru că împăratul Irod căpătase dintr-o dată teamă de un Prunc despre care auzise că ar trebui să fie împărat. Irod în demența lui a ajuns până la a comite genocid: poruncind și trimițând armate pentru a ucide toți pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos din regiunea Betleemului, locul în care Pruncul Purpuriu se născuse. Pe vremea lui Moise se mai întâmplase așa, ca și cum acest prunc se născuse spre a fi prorocul promis prin cuvintele: „Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.”

Cea mai mare parte a vieții lui a trăit-o în Nazaretul Galileii, ca un simplu tâmplar în atelierul tatălui Său, Iosif. Sabat de Sabat îl găseai în Sinagogă, alături de mama Sa, de frații Săi și de surorile Sale. A fost la fel ca și toți ceilalți oameni, n-a avut nimic special la El. Om ca și noi, cu boală, cu suferință, cu neajunsuri, cu durere... dintre toți oamenii de pe Pământ a fost Cel mai singur, pentru că nimeni nu L-a înțeles, nimeni nu I-a înțeles misiunea, nimeni nu I-a purtat povara.

Născut din femeie ca și noi, El nu a venit cu cunoștințe sau abilități din «Cetatea» din care Se coborâse. El nu a fost un «superman» și nici unul dintre eroii spectaculoși din filmele cu semnătura «marvel». A făcut minuni într-adevăr, dar nu prin puterea Sa. Era imposibil, n-ar mai fi fost Fiul Omului, «sămânța femeii», unul dintre noi... de fapt, lupta lui continuă a fost să fie în toate aspectele exact unul dintre noi. A învățat să meargă ca și noi, a plâns de foame, sete sau alte inconveniente, a învățat să vorbească în graiul părinților Săi, a luat bătaie de la părinți, nu pentru că ar fi făcut El ceva rău, ci pentru că frații lui dăduseră vina pe El. A luat bătaie și de la frați și de la vecini, și n-a coborât foc din cer peste ei. În atelierul lui Iosif S-a lovit, I-a curs sânge, a fost certat și poate uneori luat de prost. Se îmbrăca cu haine de la frații lui mai mari, cărora le rămăseseră mici... a avut haine petecite, și șosete rupte în papuci. A fost sărac, nu că ar fi fost ceva rușinos... și în multe privințe a fost găsit foarte ciudat în casă, pe stradă, în Sinagogă, care era și un fel de școală. Cea mai mare parte a educației Lui, nu a primit-o de la nici-un fel de instituție specializată în a educa... Maria s-a ocupat de educația Lui, Maria influențată de profețiile făcute de îngeri (heruvimi) despre El: „El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Cel-ce-Este «Iubirea» Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit... Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Celui-ce-Este. Căci niciun cuvânt de la Cel-ce-Este nu este lipsit de putere.”

Într-adevăr Omul Purpuriu, coborât ca Leul Celui-ce-Este în cetatea lui David, Betleem, avea să fie sfânt și avea să fie numit Fiul lui Dumnezeu, Cel ce urma a fi întronat pe scaunul de domnie a tatălui Său David... era doar o parte a profețiilor despre El, profeții pe care El Însuși le dăduse profeților din vechime când era Cel Purpuriu. Acum misiunea Lui era confirmată și înfățișată și de heruvimii Tatălui, Celui Albastru.

Trebuie specificat că anumite afirmații scrise de proroci, indiferent de culoarea lor – purpurii, albaștri sau cărămizi – au fost influențate, în redactarea lor, de contextul și nivelul de cunoștințe în care s-a aflat scriitorul. Era imposibil ca anumite aspecte de conținut să fi fost exprimate în generațiile anterioare, așa s-a profetizat că într-o anumită zi va veni un om cu menirea de-a „așeza din nou toate lucrurile”, lucrare care avea să fie făcută sub influența și călăuzirea Celui Cărămiziu. Prin acel om, Cel Cărămiziu urma să „călăuzească în tot adevărul” căci el „va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare”. „Când va veni el (moștenitorul cărămiziu), va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata”, căci el, moștenitorul cărămiziu „Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu (Cel-ce-Este Omul Purpuriu) și vă va descoperi”, el „vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” căci „el va mărturisi despre Mine.”

În acest context trebuie specificat că în întreaga perioadă de guvernare a Celui Albastru, ori de câte ori se face referință la «îngeri», ei de fapt sunt «heruvimi». Din punct de vedere estetic (cum sunt, cum arată) și de natură (din ce sunt făcuți) nu există nicio diferență între «îngeri», «heruvimi» și «ex-heruvimi», toți sunt la fel, ființe α-materiale... așa cum toți oamenii sunt la fel, indiferent de condiția în care se află: unii mai avantajați, alții mai puțin, dar toți sunt oameni, ființe materiale. Deosebirea dintre «îngeri», «heruvimi» și «ex-heruvimi» ține de modul în care s-au raportat la «gri» sau păcat. Toți au fost «heruvimi» la început, unii au crezut în afirmațiile îndoielnice pe care Lucifer le-a afirmat cu privire la caracterul «Iubirii» și implicit speculațiile cu privire la Legea Iubirii... așa a apărut «griul» în Univers, ex-heruvimii împreună cu ex-Lucifer au rămas în «gri» și își așteaptă sentința, nimicirea; alții, «îngerii», în urma intervențiilor Arhanghelului Purpuriu s-au întors din «gri» la Viață, la «roz»; iar alții, cei mai fericiți, niciodată n-au plecat urechea, inima și gândul la «gri», ei sunt «heruvimii»... așa se înțeleg afirmațiile: „Și deodată au venit la Omul Purpuriu niște îngeri (heruvimi!) și au început să-I slujească.”, „Căci vă spun că îngerii (heruvimii!) lor în ceruri văd pururea fața Tatălui Meu, care este în ceruri.”, „Focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor (ex-heruvimilor!) lui!”, „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri (heruvimi!)”, „și-I slujeau îngerii (heruvimii!).”, „au plecat îngerii (heruvimii!) de la ei, ca să se întoarcă în cer”, „veți vedea cerul deschis și pe îngerii (heruvimii!) Celui Albastru suindu-se și coborându-se peste Fiul omului.”, „Și a văzut doi îngeri (heruvimi!) în alb șezând în locul unde fusese culcat trupul Omului Purpuriu; unul la cap și altul la picioare.” Toate aceste afirmați au fost generalizate în termenul de «înger» pentru a simplifica înțelegerea, fără a se acorda importanță diferențelor între «heruvimi», «îngeri» și «demoni»... în esență fiind de aceeași natură α-materială.

Cel Albastru nu a lăsat toată educația Omului Purpuriu doar în seama Mariei, pentru că și ea a fost influențată de modul în care «zeii» vremii interpretau Scripturile cu privire la rolul și misiunea «celui ales», interpretări care vedeau în «cel ales» un eliberator din robia fizică, materială, națională... de sub apăsarea și înrobirea Romei. Cel Albastru prin «duhul» Său a influențat mintea și inima Tânărului Purpuriu astfel încât Acesta a ajuns să înțeleagă în propriul Lui mod profețiile cu privire la El. Cel Albastru i-a vorbit prin vise și prin vedenii, I-a vorbit gură către gură. În plus, sincronizarea în gând și faptă dintre Cei Trei prin întrupare doar S-a diminuat, continuând să crească pe măsură ce între Tânărul Purpuriu și Cel Albastru s-a dezvoltat o relație tot mai profundă. Omul Purpuriu n-a fost cu nimic înzestrat mai mult decât «cei aleși» din vechime, așa cum a fost Samson, Samuel, David sau Daniel, cu influențe ale «duhului» Celui-ce-Este încă din pântecele mamelor care i-au născut.

E foarte adevărat că Tânărul Purpuriu a fost oarecum avantajat, se născuse a fi Proroc, „era plin de înțelepciune, și harul («duhul») Celui-ce-Este era peste El”. Cel Albastru a avut puțini proroci, cei mai însemnați fiind Omul Purpuriu și vărul lui mai mare cu șase luni de cât El, Ioan Botezătorul. Și Ioan a fost unul dintre cei binecuvântați a fi «aleși», aleși în misiune, unși cu «duhul» Celui-ce-Este încă din pântecele mamei lui, cum stă scris: „Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, și Elisabeta s-a umplut de «duhul» Celui Albastru. Ea a strigat cu glas tare: ‘Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Celui-ce-Era? Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Celui-ce-Este se vor împlini.’”

La vârsta de doisprezece ani, după obiceiul părinților Săi și după cum era rânduiala «contractului purpuriu», cu ocazia Praznicului Paștelor, Tânărul Purpuriu a zăbovit mai mult în Templu fără ca părinții Săi să fi remarcat lipsa Lui din grupul care se întorcea spre Nazaret dinspre Ierusalim. O zi L-au căutat printre rude și cei apropiați, dar Tânărul nu era cu ei, era în Templu, așa cum mai târziu, când L-au găsit după trei zile de căutări, le-a răspuns: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Așa S-a raportat la Templu: Casa Tatălui Său... știa că acum Cel prezent în Templul de pe Pământ era Cel ce-L înfiase în «Templul» de pe Muntele «Cetății», Cel ce I se făcuse Tată prin aportul adus la întruparea Lui din femeie; Îi era Tată de două ori. Dar acum Îi era Tatăl prezent în Templul de pe Pământ de când părăsise El, Cel Purpuriu, Templul pentru a Se întrupa în Om, pentru a se „materializa” în Miel. Din nou, multe simboluri erau împreună în această Casă, Templu; era oarecum „Avraam” și Fiul Său, Cel ce urma a fi sacrificat ca Miel; era Mielul de Paște care de patru zile Se afla lângă altar; era de data asta Cel căutat de părinți, așa cum la început a fost El Cel ce-a căutat pe primii părinți în Grădină, strigând: „Unde ești Adame, unde ești mamă?”... în căutarea părinților Lui se împlinise o profeție și o promisiune: „Mă veți căuta, și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi.”

E scris că prima minune făcută de El a fost la o nuntă din Cana Galileii, când pentru veselia celor prezenți acolo a transformat apa în vin. Acest eveniment ne trimite la început, când mai înainte de orice, Cel Purpuriu S-a asigurat de fericirea celor doi, nefiind necesară o minune de facere de apă în vin, căci atunci Eva era veselia și bucuria lui Adam, Adam era bucuria și zâmbetul ei. Nunta din Cana aduce încă o dată în atenția noastră scopul Legii Iubirii, acela de a asigura cadrul unor relații pline de bucurie, veselie și zâmbet. Faptul că creațiunea a fost încununată cu o nuntă, faptul că răscumpărarea a fost inaugurată cu o nuntă, și faptul că toate lucrurile cele noi pe care «Iubirea» le va face vor fi ancorate într-o nuntă, toate scot în evidență importanța familiei și rolul central al iubirii, bucuriei, fericirii în tot ceea ce «Iubirea» întreprinde. „Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi și să întemeiez un pământ nou și să zic Sionului: ‘Tu ești poporul Meu!’”, „O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!”

De la nuntă, pașii Omului Purpuriu s-au îndreptat spre Templu, căci timpul prăznuirii Paștelor se apropia. Din nou Mielul se întâlnea cu Templul și altarul său de aramă. Însă de data aceasta Mielul a fost Leu. Râvna pentru rânduielile lăsate de El lui Avraam, Issac și Israel L-a determinat să facă ordine și curățenie în Templu, pe care corupția de la Templu îl transformase într-o „casă de tâlhari”, în care cei amărâți erau jăcmăniți pe față. Se vindeau boi, oi și porumbei în moneda Templului, monedă pentru care trebuia să apelezi la schimbători nerușinați de bani. Făcuseră din Templu o piață și un loc de tranzacții în care mila, bunătatea, sfințenia erau alungate. Scopul Paștelor era spre a aminti despre eliberarea cu semne mari și minuni din robia Egiptului, scopul sărbătorii era spre aduce în atenție nevoia de eliberare din orice fel de nedreptate, înrobire și păcat... izbăvire din «gri» și din mrejele lui fermecate. Însă ce era acum la Templu parcă era rupt din alt film, un film al câștigului, al înșelării, al răutății, al dezinteresului spiritual, al nepăsării față de «roz». Deși era Mielul prezent în mijlocul lor, deși era Cel ce umpluse cu slavă Templul lui Solomon la inaugurarea lui, Cel-ce-Era Purpuriu de data aceasta era nevăzut în mijlocul lor pentru că ochii lor fuseseră orbiți de altă slavă, cea a aurului, cea a materialului, cea a tot ce e «gri». Așa, a „făcut un bici de ștreanguri și i-a scos pe toți din Templu, împreună cu oile și boii, a vărsat banii schimbătorilor și le-a răsturnat mesele.” Așa făcuse în vechime Ghedeon! „Ghedeon a zidit acolo un altar Celui-ce-Este și i-a pus numele ‘Domnul păcii’... În aceeași noapte, Cel Purpuriu a zis lui Ghedeon: ‘Ia vițelul tatălui tău și un alt taur de șapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, și taie parul închinat Astarteei, care este deasupra. Să zidești apoi și să întocmești pe vârful acestei stânci un altar Celui-ce-Este «Iubirea» ta. Să iei taurul al doilea și să aduci o ardere-de-tot cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia.’” «Iubirea» cere exclusivitate, ea nu poate fi pusă alături de nimic altceva, Cel-ce-Este nu-Și împarte slava cu nimeni altcineva, indiferent cine sau ce este acel altcineva sau altceva. „Eu sunt Cel-ce-Este, acesta este Numele Meu, și slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea, idolilor (icoanelor, «zeilor», dumnezeilor).” „Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Cel-ce-Este, și nu altul. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și Cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine.”

10 Aprilie (II)

Mami mea... când o să mă apuc de scris, o să încep o secțiune nouă... stelele roz mi-au adus gândurile lor și sunt uimit... niciodată până acum n-am văzut lucrurile așa... sunt superbe, ca tine!

Îți mulțumesc că m-ai învățat să văd ce-i frumos... privind la tine, la cât ești de adorabilă și plină de strălucire, am descoperit un pattern, un tipar al frumuseții... prin frumusețea ta, un fel de coridor al ființei mele, stelele îmi aduc din frumusețea lor... fără tine nu se putea... pentru că stelelor le place frumosul și le e frică de urât... de nu-mi făceai tu inima frumoasă... n-aveam nicio șansă să scriu cartea asta... ea ți se datorează ție... felului frumos în care ți-ai modelat căsuța în mine... așa îți sunt până și stelele datoare, pline de mulțumire... tu ai făcut coridor frumos de vis și de gânduri aduse de stele din Paradis...

Bebi... te iubesc cu toată iubirea stelelor pentru tine și pentru noi... iar stelele în iubire nu se joacă... iubesc serios, adevărat și intens... stelele sunt iubire!

Te iubesc scumpa mea... dulce, roz, superbă... și din tot Universul îți aduc iubire și un călduros „mulțumesc!”... iar de la mine... te sărut... oriunde, în universul ființei tale plină de farmec și strălucire!

Bebi... vom fi bine... știu... știu și te sărut... oriunde inima îmi cere!


Când Și-a început Prorocul Purpuriu activitatea, după ce a părăsit atelierul de tâmplărie al lui Iosif, El S-a dus la Iordan, acolo boteza Ioan mulțimile cu botezul pocăinței și iertării păcatelor. Nu Ioan era acela care oferea iertarea, el doar oficia un simbol, simbolul curățirii, simbolul căinței de «gri». Această scufundare în apă era și o reprezentare a dorinței omului de a lăsa în urmă trecutul lui «gri», de a lăsa robia și a îmbrățișa o nouă șansă, șansa de a fi mai bun, mai «roz». Această scufundare sau trecere în întregime prin ape nu a fost o practică nouă, nemaiîntâlnită în mijlocul poporului ales. A fost chiar de la început, când întâiul născut dintre popoare, Israel, a fost trecut prin apele mării roșii ce l-a înghițit pe Faraon împreună cu oștirile lui. Această scufundare o întâlnim și pe vremea lui Elisei, era un simbol al curățirii și consacrării, un simbol al vindecării de «gri» pentru cei bolnavi de-această boală... „s-a cufundat de șapte ori în Iordan, după cuvântul omului Celui Purpuriu, și carnea lui s-a făcut iarăși cum este carnea unui copilaș și s-a curățit.” Această scufundare prin efectele ei avea rolul de a da slavă Celui-ce-Este, pentru că întotdeauna cei vindecați de «gri» vor exclama: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel.” Această scufundare a fost ascunsă până și simbolurile ce reprezentau modul în care avea să se efectueze salvarea sau eliberarea din robia «gri», chiar lângă altarul de aramă, între cortul de aur și el, fusese pus un lighean de aramă cu apă pentru spălat în el... era simbolul scufundării, dar nu scufundarea lui Aaron, un om plin de păcate, ci scufundarea Celui ce Se coborâse din «Cetatea» de aur, «Cetatea» de sus. Scufundarea Mielului venit de sus, nu a fost o spălare de mizerie, păcat sau «gri», ci a fost o spălare de prea multă curățire, sfințire și «roz»... a fost o dezbrăcare de slavă de «Iubire» α-materială și nemuritoare... a fost o îmbrăcare prin naștere și ape cu omenesc, material și muritor.

Deși înfățișat la Iordan ca un simplu Om, venit ca oricare altul pentru a Se consacra, «Iubirea» a fost obligată să-L recunoască de Fiu, de ceva mai mult decât oricare alt muritor; era Cel ce venise ca prin jertfa Lui să dea un loc nou îngerului și omului în «Cetatea» de sus. Însăși prezența Sa ca un Om era o dovadă a maiestății Sale, o dovadă a iubirii capabile de orice pentru a-Și recupera fiii și fiicele, pe cei ce prin amăgire au ajuns pierduți. Cel Albastru n-a putut să tacă, și din nori și dintre heruvimii ce-L ecranau a rostit: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Erau cuvintele Șechinei Albastre care recunoștea în Omul Purpuriu un Fiu, un Împărat, un Proroc, un Preot, un Miel pentru jertfă. Era o întâlnire unică a Cortului Întâlniri. Două prezențe, două locuri: prezența Prea-Sfântă a Celui Albastru vorbind din cer (Sfânta Sfintelor) și prezența Sfântă a Celui Purpuriu ieșit de sub ape (Sfânta). Se întâlnea Șechina Albastră cu «Masa pentru pâini», cu «Sfeșnicul de iluminare» și cu «Altarul tămâierii»... aparent nimic nu despărțea Sfânta Sfintelor de Sfânta, în realitate între Cei doi, Cel Albastru și Omul Purpuriu era mult «gri», nu ca o perdea, ci ca un zid.

A fost scurtă întâlnirea dintre Cei Doi, chiar mai scurtă decât întâlnirea pe care au avut-o pe «Munte» în «Templu», înaintea Fiilor de planetari. Atunci toți L-au recunoscut de Rege, acum printre păcătoși, nimeni nu știa Cine e El, nici măcar Ioan nu înțelegea pe deplin, însă de uimirea celor văzute și auzite a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu! „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică (ispășește) păcatul lumii!” Ioan a văzut «duhul» Celui Albastru, coborând peste Miel, acest «duh» nu a fost prezența Celui Cărămiziu, cum se crede, a fost «duhul» sau «influența» Celui Albastru... ceva ce noi, ființe materiale, nu putem înțelege. Influența noastră e ca un abur, ceva nepalpabil; influența ființelor α-materiale poate părea a fi (poate fi!) palpabilă, materială. „Și «duhul» Celui Albastru S-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Și din cer s-a auzit un glas, care zicea: ‘Tu ești Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!’”

Pentru că Cel Cărămiziu a fost în perioada asta Cel de pe «Tronul din Cetate», Cel Albastru a devenit Mijlocitor, dar nu a fost un Mijlocitor cum a fost mai înainte Cel Cărămiziu, un Mijlocitor între «Cetate» și Pământ, ale Cărui acțiuni au fost menite să favorizeze influențele benefice ale α-substanțelor spre Pământ. Rolul de Mijlocitor al Celui Albastru a fost strict în relație cu Omul Purpuriu, Salvatorul, a Cărui misiune a fost să-L descopere pe adevăratul Dumnezeu, pe Cel-ce-Este, pe de-o parte, iar pe de-alta, să recupereze Pământul din traiectoria greșită în care intrase de la căderea lui Adam în păcat, să recupereze Pământul din «gri». Pentru aceasta S-a născut și a venit în lume Omul Purpuriu... doar pentru atât... însă pentru mult!

Deși la Potop «Cetatea» a fost îndepărtată de Pământ și ascunsă în Orion, deși apăruseră și alte repere față de care «Cetatea» în mișcarea ei de rotație își putea măsura «timpul», totuși reperul pentru «ore și zile» a rămas tot Pământul, «Cetatea» a continuat să-și proiecteze culorile spre Pământ. Deși noi nu vedem, deși distanța e colosală, deși sunt atât de multe obstacole vizibile și invizibile, «Cetatea» în continuare își proiectează luminile multicolore spre Pământ. «Cetatea» își măsoară «zilele și anii» în funcție de Pământ. Așa se intersectează două „frecvențe” de măsurare a timpului, în care «Iubirea» e constanta, e aceiași ca din prima zi, aceeași fără de sfârșit, având un singur scop universal: armonie în «roz», iubire în Univers.

Deseori s-a întâlnit în activitatea Omului Purpuriu un aparent conflict între acțiunile Sale și legea celor zece porunci. Învățații vremii, preoții și cititorii din Scripturi deseori L-au acuzat că ar călca Sabatul. E ușor să acuzi când ai mono (unică) raportare la timp, cea umană. Însă El n-a venit în lume doar pentru a-l salva pe om, era simplu; El a venit în lume și pentru a-i reabilita pe îngeri, iar El fusese unul dintre ei, se coborâse pentru ei la poziția de Arhanghel sau Îngerul dinaintea Celui-ce-Este. Legea Iubirii, cea din care derivă cele zece porunci, nu-l obliga să raporteze la Sabat ca unul dintre noi, Legea Iubirii Îi permitea să Se raporteze la Sabatul din «Cetate», iar atâta timp cât a fost El pe Pământ a fost doar «ziua întâi». Cât timp a fost El Șechină pe Pământ s-a raportat la timp ca și noi, atât El cât și îngerii Lui, acum era Altul la rând să Se raporteze față de Sabat după timpul de pe Pământ, era Cel Albastru, însă nici El n-a considerat drept bune toate interpretările și poruncile «zeilor» cu privire la Sabat.

De la Iordan, Omul Purpuriu S-a îndreptat spre pustie, mergând oarecum pe urmele lui Moise, fără mâncare și fără băutură timp de patruzeci de zile. La urmă a flămânzit, suficient cât să profite ex-Luciferul pentru a-L ispiti să i se închine. De la această dorință nebună de a fi și el izvor de «apă vie» a plecat toată căderea lui. De când a părăsit «Cetatea» Lucifer a căutat în continuu să găsească o soluție cu privire la «apa vie», era totul pentru el, șansa de a-și face propriul Univers. A încercat orice, nu i-a ieșit. A încercat cu închinarea oamenilor, nu i-a ieșit. A împărțit supușii săi... i-a pus să i se închine, însă nici închinarea ex-heruvimilor n-a fost destul. Acum era șansa lui. Unul dintre Cei Trei, Unul însetat și flămând. Trebuia să profite din plin. Știa foarte bine cât de ușor se vinde omul când e pe moarte, când are nevoie de pâine și de apă. În trei feluri L-a ispiti, iar la urmă i-a oferit aparent totul în palmă: „Diavolul (ex-Lucifer) L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului, și I-a zis: ‘Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.’”... dar din nou un eșec... motiv de mânie.

Deși flămând și însetat, deși ispitit în toate felurile posibile, Omul Purpuriu n-a uitat pentru ce venise în lume: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” „Am venit nu să stric, ci să împlinesc.” „Eu am venit să chem la pocăință... pe cei păcătoși.” „Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” „Eu știu de unde am venit și unde Mă duc.” „Eu am ieșit și vin de la Cel-ce-Este.” „Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr.” „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum las lumea și Mă duc la Tatăl.”

Mulți au înțeles greșit motivul pentru care Omul Purpuriu a venit în lume și mulți încearcă forțat să pună în dreptul Lui împlinirea unor profeții, care conform părerii «zeilor» ar fi trebuit să le împlinească El. Până și heruvimii au avut dificultăți (în prejudecățile oamenilor) atunci când au vorbit despre El, la nașterea Lui. Evreii se așteptau la împlinirea unor profeții ce aveau în vedere eliberarea națională din robie, profeții care vorbeau despre un împărat asemenea lui David, sau chiar mai mare decât el. Însă Omul Purpuriu nu a venit pentru împlinirea acestor profeții, El nu a venit să rezolve problema lui Israel. Mai târziu, „creștinii”, influențați de alți «zei» au început forțat să spiritualizeze anumite profeții, găsind în Omul Purpuriu împlinirea tuturor profețiilor cu privire la «împăratul» care urma să vină, au ajuns până acolo să considere că anumite profeții au fost condiționate de întoarcerea întregii națiuni iudaice de la «gri» spre «roz», și pentru că niciodată între moștenitorii «contractului purpuriu» nu s-a realizat această pocăință colectivă, drept urmare niciodată anumite profeții nu se vor împlini... însă e fals, e o minciună parcă luată din pachetul de minciuni pe care Șarpele l-a servit primilor părinți: „Oare cu adevărat a zis Cel-ce-Este?”... „În zilele «lui» va înflori cel neprihănit și va fi belșug de pace până nu va mai fi lună. «El» va stăpâni de la o mare la alta și de la râu până la marginile pământului... Da, toți împărații se vor închina înaintea «lui», toate neamurile «îi» vor sluji.”

Omul Purpuriu nu a venit să fie Împărat, nu a venit să fie întronat pe scaunul de domnie al lui David, deși se născuse Împărat. În discuția cu Pilat, El a spus: „Eu-Sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăția Mea nu este de aici.” Așa se înțelege motivul pentru care ori de câte ori apropiații Săi au încercat să-I favorizeze urcarea pe tronul lui David, de fiecare dată i-a potolit și de fiecare dată când circumstanțele ar fi putut conduce la realizarea acestui lucru, El a plecat în alt loc și S-a făcut de negăsit pentru mulțimi. El nu venise pentru a împlini nici măcar o profeție în legătură cu «împăratul» (David) care avea să vină. Nici măcar o dată nu a afirmat despre Sine că ar fi acel «împărat», pe care evreii l-au numit «Mesia», «unsul».

Din cauza prejudecăților vremii, pentru că totuși Omul Purpuriu – Cel ce fusese în vechime Cel-ce-Este «Iubirea» lui Avraam, Isaac și Iacov – avea o misiune, heruvimii au fost obligați să spună în dreptul Său cuvintele „astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Mesia, Cel-ce-Era.”

Omul Purpuriu a fost într-adevăr Mesia dar nu a fost «Mesia» profetizat evreilor, și nu a fost nici „Mesia” interpretat de creștini. Omul Purpuriu a fost Mesia care a venit să salveze „pe poporul Lui de păcatele sale”, a fost Mesia care a venit ca „să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”, a fost Mesia care a venit să fie „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”, drept consecință „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” căci „Cel Albastru a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Celui-ce-Este va propăși în mâinile Lui.”

Într-adevăr cei apropiați ai Lui au văzut în El împlinirea promisiunilor cu privire la «Mesia» care trebuia să vină, și într-adevăr El nu i-a corectat atunci când se referau la El, a fi «Mesia», „Fiul Celui-ce-Este Cel viu”, „Fiul Celui Binecuvântat”, „Fiul Celui-ce-Este”, „Sfântul Celui-ce-Este”. Așa L-au recunoscut și I s-au adresat până și ex-heruvimii. Însă era mare diferență între ceea ce înțelegeau prin Mesia apropiații Săi, «zeii» vremii, și ex-heruvimii; fiecare categorie înțelegea altceva prin Mesia, cum și azi evreii înțeleg ceva, iar „creștinii” înțeleg altceva, cu totul diferit. Cea mai corectă înțelegere a acelui timp a fost înțelegerea ex-heruvimilor cu privire la Cine sau Ce a fost Omul Purpuriu în raport cu titulatura de Mesia. Pentru ei a fost «Iubirea», Împăratul Veșnic, Cel-ce-Era de pe «Tron», Sursa «apei de viață», Cauza norului de «ape vii», Izvor de α-substanțe, Părintele heruvimilor, Creatorul Universului, Pâinea, Apa, Lumina și Viața. Pentru îngeri Mesia a fost Cel Care de bună voie, ca un act al iubirii, pentru a Se face Mijlocitor între ei (căzuți în «gri») a renunțat la slava Sa inițială și S-a îmbrăcat în haine de Arhanghel. Pentru om Acest Mesia avea să fie Mielul Celui-ce-Este, Cel venit în lumea noastră pentru a fi Mântuitor din păcat și stare de «gri»... Acesta este Mesia, Omul Purpuriu... și-atât.

Într-adevăr sunt profeții multe și detaliate despre «Mesia», fiul lui David și al lui Solomon care trebuie să vină, dar acesta nu a fost, nu este, nu va fi niciodată Omul Purpuriu, aceste profeții sunt rezervate «moștenitorului cărămiziu», «Odrasla» din tulpina lui Isai (David). Sunt profeții exclusiv escatologice, care au în vedere „«Ziua» acea”, „«Ziua» aceea mare și înfricoșată”... „În «Ziua» aceea, «Vlăstarul» lui Isai (împăratul) va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El (Cel-ce-Este) și slava va fi locuința Lui.”, „În «Ziua» aceea, Cel-ce-Este va fi o cunună strălucitoare și o podoabă măreață pentru rămășița poporului.” „În «Ziua» aceea, voi da tărie casei lui Israel și-ți voi deschide gura veselă în mijlocul lor.” „În «Ziua» aceea voi aduna pe cei șchiopi, voi strânge grămadă pe cei izgoniți și pe aceia pe care-i chinuisem.” „Multe neamuri se vor alipi de Cel-ce-Este în «Ziua» aceea și vor fi poporul Meu. Eu voi locui în mijlocul tău și vei ști că Cel-ce-Este m-a trimis la tine.” „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni «Ziua» Celui-ce-Este, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!”

Omul Purpuriu a venit în lume cu o misiune clară, și anume: „«Duhul» Celui Albastru este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Celui-ce-Este.”

Când Ioan se afla întemnițat în temnița lui Irod, fiind foarte nedumerit de situația în care se afla atât el, dar și întreg Israelul, înrobit de Roma la vremea acea, Ioan și-a trimis apropiații la Omul Purpuriu să-L întrebe dacă El este Acela, referindu-se la un Eliberator, sau el și întreaga națiune trebuie să aștepte pe altul, iar Omul Purpuriu, evidențiind misiunea Sa, îi trimite următorul răspuns: „Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce ați văzut și auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții înviază, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.”... pentru acesta a venit El, nu pentru tronul casei lui David, nu pentru eliberarea de sub asuprire vremelnică și materială.

La fiecare pas Omul Purpuriu a adus vindecare, a rostit cuvinte eliberatoare de vinovăția păcatului, a iertat păcate, a înviat morți, a propovăduit principiile Legii Iubirii, a adus mângâiere, a sădit în inimile tuturor semințele speranței, punând pe chipurile oamenilor zâmbet, aducând în viețile lor seninătate, încredere, bucurie, iubire. A venit ca un Miel și-a stat între noi privind înainte spre ziua în care avea să fie tăiat și adus înaintea Universului ca o jertfă de ardere-de-tot. „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, și cât de mult doresc să se îndeplinească” „Acum, sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice: ‘Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?’ Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! ‘Tată, proslăvește Numele Tău!’ Și din cer, s-a auzit un glas, care zicea: ‘L-am proslăvit și-L voi mai proslăvi!’... Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe Pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.” „Era cam pe la ceasul al șaselea. Și s-a făcut întuneric peste toată țara până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat și perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. Omul Purpuriu a strigat cu glas tare: ‘Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez «duhul»!’ Și când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul (suflarea).”

Era chiar cu ocazia Paștelor când mielul turmei trebuia să fie înjunghiat pe altarul de aramă, însă atenția întregului Univers era focalizată pe dealul Căpățânii unde Melul Celui-ce-Este, Însăși «Iubirea» Își dădea viața pentru cei vinovați de călcare a cerințelor Legii Iubirii. Acolo pe acel deal neînsemnat, nici măcar pe un munte, Omul Purpuriu, Cel nevinovat, plătea prețul vinei celor hipnotizați și înșelați de «gri». Acolo, nu erau doar fiii și fiicele lui Adam ce strigau cu toată puterea ființei lor: „Uă! Tu, care strici Templul și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine Însuți și coboară-Te de pe cruce!” „Pe alții i-a mântuit, și pe Sine Însuși nu Se poate mântui! «Mesia», Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem și să credem!”... nu era doar omul, în mulțime; pe lângă oamenii inconștienți, era și ex-Lucifer, erau ex-heruvimii săi, însă strigătele lor treceau imperceptibile pe lângă urechile mulțimii ce se vedea, prezența ființelor α-materiale era mult mai numeroasă, iar strigătele lor erau mult mai intense, până acolo încât pământul s-a cutremurat și s-a întunecat cu «griul» lor dens. Ei nu strigau în legătură cu «Templul» pe care îl urau, n-aveau nici păsare despre mântuire, tot ce-și doreau ei era ca Omul din fața lor să Se dea jos, să nu moară, să nu curgă sânge ispășitor. În moartea Omului vedeau condamnarea lor eternă, căci prin sângele Lui și prin strigătul Lui de „S-a sfârșit!” ei vedeau eșecul lor, vedeau că «Iubirea» a învins... ecoul corului din «Cetate», cuvintele „Există speranță! Există speranță! Există speranță!” se amestecau cu „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?” Cei doi rămași, Cel Albastru și Cel Purpuriu, Îl părăsiseră tocmai pentru a fi speranță... însăși cântecul „Există speranță! Există speranță! Există speranță!” cerea ca Omul Purpuriu să fie părăsit, să fie înjunghiat, să fie lăsat să moară... căci doar sângele Acestui Miel putea aduce ispășire și vindecare de «gri» nu doar pentru Pământ ci pentru întregul Univers. Dacă «apa vieții» a fost α-substanța pe baza căreia s-a construit Universul, «sângele vieții» vărsat pe un deal de pe o cruce de pe Pământ avea să fie α-substanța, de data aceasta amestecată-n omenesc, ce avea să aducă vindecarea, învierea și renașterea întregului Univers... așa se stipulase, chiar mai înainte de a fi «Cetatea» și Universul, soluția la o eventuală apariție de «gri», așa fusese scris în Planul de Recuperare, în Protocoalele de Urgență.

Deși aparent Cel răstignit era învins, însăși această învingere și moarte era sămânța sădită în pământ pentru ca din ea să iasă însutit biruință. «Iubirea» în «Cetate» a încasat o palmă de la Lucifer, prin acuzațiile cu influențe de minciună și îndoială pe care întâiul între heruvimi le-a adus la adresa «Iubirii» și a Legii ei. Acum pe cruce «Iubirea» întorsese și obrazul celălalt, iar ex-heruvimul a profitat din plin, însă în realitate s-a lovit pe sine, pentru că nu poți să lovești în «Iubire» fără să fii afectat tu, cel ce lovește. Așa-i iubirea, are proprie ei legi, de cauză și efect, e ca o oglindă, te strâmbi la ea, de fapt te strâmbi la tine. Ucigându-și Creatorul, ex-Lucifer și toți cei ai săi, ex-heruvimi și ex-oameni, s-au ucis de fapt pe ei. Condamnarea îi privește în egală măsură pe toți, excepție sunt doar cei «roz». Deși a murit Unul singur, fiecare este vinovat de moartea Lui, ca și cum doar el L-a ucis, tot așa cum moartea Lui este valabilă pentru fiecare răscumpărat în parte, ca și cum doar pentru el a murit. Vina (condamnarea) și salvarea (grațierea) sunt personale; în relație cu «Iubirea» nu există grupuri de indivizi, exist doar eu, exiști doar tu. Nu poți să dai vina pe alții pentru că în zona asta, zona raportării tale sau mele la «Iubire», alții nu există... sunt doar eu, ești doar tu.

Moartea Omului Purpuriu este un argument că Legea Iubirii nu poate fi schimbată. Teoretic, ce-i mai ușor: să corectezi o lege, s-o modifici sau să-ți dai viața? Ar fi fost mult mai simplu modificarea unei legi, însă atunci când nu se poate, cineva trebuie să plătească pentru încălcarea ei. Pentru încălcarea Legii Iubirii a murit Unul singur în locul tuturor, și prin moartea Lui toți sunt beneficiari de grațiere și toți au șansă și ajutor pentru un nou început... toți care vor! Eu vreau! Tu... vrei?

11 Aprilie (II)

Roza, iubirea mea scumpă...

Am găsit din nou „un pic” de timp ca să-ți scriu... altfel nu-ți scriam... :) ... vorbesc prostii, și tu sigur știi că fac ce fac și îți luminez telefonul... îi dau energie... îl ating cu mesajele mele.

Dragostea mea, adevărul este că mă gândesc în continuu la tine... că te iubesc... și că în permanență îți sunt recunoscător pentru ceea ce ești în sufletul meu... căci cea ce sunt, ți se datorează în ceea mai mare parte... ție și albinuțelor cu lanterne.

Faptul că scriu, că sunt determinat să termin cartea cât mai repede, e în totalitate „vina” ta... și-au găsit stelele cu ce să mă șantajeze... nu-i șantaj, mai mult e motivare, căci nu-mi doresc nimic mai mult, în întreg universul vieții mele, decât să fiu cu tine... în iubire.

Așa, iubirea pentru tine îmi dă energie să butonez aici... să rup tastatura, butonând cartea... așa ajung să-ți mulțumesc pentru orice... orice chipul tău superb sădește în sufletul meu... semințe de iubire... iar eu le ud cu dor... iar ele înfloresc în mine chipul tău... așa, tot ce-i frumos... tot ceea ce sunt și fac... e frumos, după chipul și asemănarea ta... sunt și stelele de vină... căci fără ele, eram în „universuri” paralele... tu lumea ta, iar eu în lumea mea, fără de tine, lipsită de lumină, gust, culoare... așa ajung să mulțumesc și stelelor... prin tine.

Am deja planul în cap pentru secțiunea următoare... e doar o hartă temporară... căci adevăratul peisaj îmi va veni butonând... așa îmi ești și tu... acum doar o hartă temporară... de curând minuscul actualizată... însă adevăratul peisaj îmi va veni sărutând... iubirea.

Te iubesc... ai grijă de noi... toată bogăția întregului Univers e în grija ta... inima ta și inima mea.

Bebi, te sărut cu roz oriunde... oriunde te sărut ești tot ce-am visat și mi-am dorit mai mult! Te iubesc!


Când Omului Purpuriu I S-a cerut un semn din cer de către «zeii» acelui timp, Semnul venit din «Cetatea de Sus» le-a răspuns: „Un neam viclean și preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului.”

Cât de adevărat este că semnul pe care îl cereau ei, indiferent de motivația cu care l-au cerut, era chiar înaintea ochilor lor. Omul Purpuriu Se coborâse din «Cetate» tocmai pentru a fi un Sem al compasiunii întregului Univers pentru om, și totodată singura șansă de salvare. Deși înaintea lor nu fusese adus foc din cer, așa cum făcuse Ilie în trecut, între ei se afla chiar Scara pe care Iacov o văzuse într-un vis, Scară pe care îngerii (heruvimii) din «Cetate» coborau cu daruri pentru oameni. Deseori se întâmplă ca atunci când te afli în fața unei minuni, să nu-ți dai seama că Minunea e chiar înaintea ta, e nevoie să te distanțezi, e nevoie de timp ca să vezi că Semnul cerut e chiar înaintea ta. Și într-adevăr semnul s-a împlinit așa cum prin experiența prorocului Iona, Cel Purpuriu a profetizat. După cum Iona s-a aflat trei zile și trei nopți în întunericul din mijlocul peștelui care îl înghițise, tot așa Omul Purpuriu S-a aflat în abisul întunecat al morții timp de trei zile și trei nopți. După cum, la vremea potrivită, Iona a fost aruncat de pește și s-a trezit pe uscat, tot așa, după un timp profetizat de odihnă în „pământ”, Omul Purpuriu a fost aruncat de moarte înapoi printre cei vii; așa cum se profetizase, Omul Purpuriu, după cele trei zile și nopți de somn în mormânt, a înviat. Nici nu se putea altfel. Pentru că bezna morții nu are nicio putere asupra Celui-ce-Este Lumina lumii. „Eu-Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” „În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.” „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.”... într-adevăr mântuindu-Se din moarte întâi pe Sine, avea puterea de-ai mântui și pe alții – pe toți cei ce vor și cred – din «gri», păcat și moarte. Doar Unul mai mare decât moartea putea realiza acest lucru, doar «Iubirea», și nu oricum, ca un Miel «roz» și neprihănit sacrificat pentru vina «gri» a tuturor, dar pe care moartea nu L-a putut reține în brațele ei, căci era nedrept; până și moartea se supune Legii Iubirii.

Mulți găsesc în expresia „neam viclean și preacurvar” un semn că Cel-ce-Este Și-a schimbat poziția față de moștenitorii «contractului purpuriu» și că în aceste cuvinte se găsesc motive pentru a crede că Omul Purpuriu ar fi avut o atitudine ostilă sau de renegare a celor ce în vechime fuseră aleși a fi poporul «cel întâi născut» dintre națiuni. Cei ce gândesc în felul ăsta dau dovadă că habar nu au cu privire la caracterul neschimbabil al Celui-ce-Este și nici nu înțeleg scopul pentru care urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov au fost aleși. Ei nu înțeleg că de la început, și la fiecare pas al istoriei, Cel-ce-Este a avut probleme cu acest popor, că întotdeauna a fost considerat un „neam viclean și preacurvar”, dar asta nu a însemnat niciodată lepădarea lor definitivă. Au fost trecuți prin foc și prin ape, dar niciodată lăsați singuri, căci așa cum cei trei prieteni ai lui Daniel au trecut prin cuptorul aprins, și n-au fost nicio clipă lăsați singuri, Cel Purpuriu a fost cu ei, iar acum, în ciuda vicleniei și preacurviei lor în «gri», Cel Albastru era cu ei, era ascuns în Omul Purpuriu.

O analiză echidistantă a afirmaților celor prezenți în jurul Omului Purpuriu ne ajută să înțelegem poziția pe care a avut-o Fiul lui David, în scurta Lui viață trăită pe ținuturile poporului ales, față de acest popor. Atitudinea lui față de Israel și atitudinea față de neamuri în raport cu acest popor a fost neschimbată, așa cum a fost întotdeauna din momentul în care l-a ales pe Avraam și l-a făcut părintele binecuvântat al acestei națiuni. Să nu uităm că Arhanghelul Mihail a fost Cel care Și-a scos poporul din Egipt, El l-a condus prin Marea Roșie spre pustie, i-a dat legi și porunci, l-a hrănit cu prepelițe și mană, i-a dat apă din stâncă, l-a trecut Iordanul și l-a așezat în ținutul promis, iar Daniel Îl numește pe Mihail, drept „ocrotitorul copiilor poporului tău”, iar când îngerul a vorbit despre El, îngerul a zis: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

Deseori în activitatea S-a de Proroc al Celui Albastru El a avut o atitudine de favoritism față de Israel și o atitudine de aparent dispreț față de neamuri. El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, iar când și-a trimis apropiații pentru a răspândi adevărul și vindecarea El le-a zis: „Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”... deși era o situație disperată, când o femeie cananeancă din ținuturile Tirului și ale Sidonului I-a cerut ajutorul pentru a-i elibera fiica de sub apăsare ex-heruvimică, El i-a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței!”, iar în altă ocazie El a afirmat: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă.”

Deși se cunoștea evoluția lucrurilor și că la un moment dat Omul Purpuriu avea să fie condamnat la moarte în urma cerințelor poporului „Răstignește-L, răstignește-L”, Trimisul Celui Albastru niciodată nu a pus în seama poporului ales vina de a-L omorî, pentru că nu cerința acestui popor l-a condamnat la moarte... El pentru această moarte ispășitoare venise în lume, dacă ar fi să se caute un vinovat pentru răstignirea Lui, acela ar fi Lucifer, apoi ar fi Adam, apoi am fi fiecare dintre noi. Ca să fie clar, El a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim, și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâinile neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată și să-L răstignească, dar a treia zi va învia.”

Într-adevăr cu toate strigătele lui de condamnare asupra Mielului venit din cer, din Templul Prea-Sfânt al «Cetății» pentru a fi sacrificat pe Pământ, «poporul ales» n-a avut nicio putere în răstignirea Lui, «poporul ales» era sub autoritate și stăpânire romană. Dacă ar fi să căutăm o națiune vinovată și responsabilă pentru moartea Lui, atunci acea națiune ar trebui să fie Imperiul Roman... însă, așa cum a zis Omul Purpuriu înaintea lui Pilat, nici Roma nu poate fi acuzată: „Pilat I-a zis: ‘Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te răstignesc și am putere să-Ți dau drumul!’ ‘N-ai avea nicio putere asupra Mea’, i-a răspuns Omul Purpuriu, ‘dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.’”... asupra cui zace păcatul, vina? Asupra tuturor celor care rămân în «gri» de partea primului care l-a dat la moarte: Lucifer și «zeii» lui.

Atitudinea antisemită sau anti-iudaică, pe baza morții Omului Purpuriu, nu are nicio justificare. Din contră, va fi aspru pedepsită de Cel ce Și-a ales poporul. „Blestemat să fie oricine te va blestema și binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.” „Și mergeau de la un neam la altul și de la o împărăție la un alt popor, dar El n-a îngăduit nimănui să-i asuprească și a pedepsit împărați din pricina lor, zicând: ‘Nu vă atingeți de unșii Mei, și nu faceți niciun rău prorocilor mei!’” „Sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim și pentru Sion, și sunt plin de o mare mânie împotriva neamurilor îngâmfate, căci Mă mâniasem numai puțin, dar ele au ajutat spre nenorocire.” „Răscumpărătorul nostru Se cheamă Cel-ce-Este, Sfântul lui Israel... Mă mâniasem pe poporul Meu, Îmi pângărisem moștenirea și-i dădusem în mâinile tale, dar tu n-ai avut milă de ei, ci ți-ai apăsat greu jugul... De aceea nenorocirea va veni peste tine fără să-i vezi zorile; urgia va cădea peste tine fără s-o poți împăca și deodată va veni peste tine prăpădul, pe neașteptate.” „Îmi voi arăta slava între neamuri, și toate neamurile vor vedea judecățile pe care le voi face și pedepsele cu care îi va lovi mâna Mea. Cei din casa lui Israel vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este «Iubirea» lor, din ziua aceea și de atunci înainte.”

Sunt mulți care de la presupusa și greșita concluzie că Cel-ce-Este l-a părăsit definitiv pe Israel au ajuns să considere că tot ceea ce a fost revelat în vechime prin proroci de către Cel Purpuriu, nu mai este valabil, sau a rămas valabil doar ceea ce e „binecuvântat” și binevenit prin accepțiunea lor. Privind anumite acțiuni ale Omului Purpuriu, ei, «zeii» le-au interpretat după placul lor, iar printre acestea se regăsește atitudinea disprețuitoare față de aproape orice ar putea avea conotații iudaice, cum ar fi Sabatul, cele zece porunci și legile cu privire la curățire, în mod special cele care trasează clar ce trebuie mâncat și ce nu, adică distincția clară, specificată de lege, între animalele curate și cele necurate.

Deși nu există nicio specificare că Sabatul ar fi fost desființat, astăzi aproape întreaga lume exceptând «poporul ales» ține o altă zi, o zi nebinecuvântată și nesfințită. „Creștinii” susțin că Omul Purpuriu e Modelul după care își ghidează viața, or Sabatul a fost dat omului la creațiune de Însuși Cel Purpuriu, iar mai târziu, pe Sinai, tot El a scris pe piatră cu propriul Său deget porunca care începe cu „adu-ți aminte!” Când Omul Purpuriu a fost printre a-I Săi, poporul Său, a declarat despre Sine, Cel neschimbător: „Fiul omului este Domn și al Sabatului.” Cu alte cuvinte, domnia Lui universală se desfășoară sub autoritatea Legii Iubirii, iar în raport cu timpul, se manifestă peste Sabat. Omul Purpuriu n-a ținut niciodată altă zi decât Sabatul, căci dintotdeauna Sabatul a fost considerat al Său, ziua «Iubirii»: „Sabatul închinat Celui-ce-Este.” „Este Sabatul Celui-ce-Este.” „Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt.” „Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele.” „Să păziți Sabatele Mele.” „Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt Cel-ce-Este «Iubirea» voastră!” „Mi-au pângărit Sabatele.” „Vor sfinți Sabatele Mele.” „Căci după cum cerurile cele noi și pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea, așa vor dăinui și sămânța voastră și numele vostru. În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea”... Sabatul este din veșnicii și pentru veșnicii. Așa cum Legea Iubirii nu poate fi desființată, tot așa Sabatul nu poate fi desființat. Oricine susține altceva pe acest subiect este un mincinos și adevărul nu este în el. Asupra lui zace aceiași condamnare, ca și asupra primului călcător de Sabat: ex-Lucifer... să fie clar!

Deseori în activitatea Sa, Omul Purpuriu S-a întâlnit cu obiceiurile și practicele în închinare sau conduită socială trasate de «zei». Omul Purpuriu nu S-a plecat în fața tradiției și interpretărilor greșite ale Scripturilor, oricât de populare și bine teoretizate au fost ele. Deseori aceste diferențe de vedere, porunca originală în raport cu interpretările cu privire la ea, au fost generatoare de conflict ideologic între Dătătorul poruncii și «zeii» îmbătați în propriile lor interpretări. Cele mai întâlnite astfel de scântei au fost în legătură cu obiceiul de a se spăla ritualic mâinile înainte de orice s-ar băga în gură. De la un astfel de conflict pe baza argumentului Omului Purpuriu „nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om... dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om” s-a ajuns la concluzia că se poate mânca orice, și că porunca, prin care se specifică ce se poate mânca, a fost desființată. Acești «zei» omit faptul că porunca cu privire la sfințire a fost reiterată de Omul Purpuriu prin cuvintele: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Cel-ce-Este «Iubirea» voastră.” „Căci Eu sunt Cel-ce-Este «Iubirea» voastră. Voi să vă sfințiți și fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceți necurați prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ.”

Un alt conflict între Omul Purpuriu și «zeii» „atotștiutori” ai timpului Său a fost cu privire la ținerea Sabatului. Pe lângă porunca simplă și clară dată la Sinai, și pe lângă alte câteva specificații venite prin proroci, «zeii» pe parcursul istoriei au adăugat reglementări peste reglementări, amendamente la amendamente, toate omenești, devenite tradiție. Omul Purpuriu cu fiecare ocazie de „călcare de Sabat” de fapt intrase în conflict cu tradiții omenești inventate de «zei». Până la urmă cine știa mai bine să țină Sabatul? Dătătorul și Domnul Sabatului din veșnicii, sau «zeii» muritori și limitați de «gri» în înțelegerea lor? Într-o ocazie Omul Purpuriu ne-a edificat în răspunsul la această întrebare, zicând: „Lăsați-i: sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” „‘Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi.’ Unii din fariseii care erau lângă El, când au auzit aceste vorbe, I-au zis: ‘Doar n-om fi și noi orbi!’ ‘Dacă ați fi orbi’, le-a răspuns Omul Purpuriu, ‘n-ați avea păcat, dar acum ziceți că vedeți. Tocmai de aceea păcatul vostru rămâne.’”

La fiecare pas Omul Purpuriu a fost înconjurat și hărțuit de «zeii» vremii, precum un leu înconjurat și hărțuit de hiene. Încă de la nașterea Lui «zeii» au intrat în trepidații, de când magii veniți din răsărit au întrebat pe «zei» ce știu ei, unde ar trebui să se nască Împăratul lui Israel. Au fost și ei, acești «zei», în măsura lor vinovați de gonocitul lui Irod în Betleem. Deși trâmbițau la fiecare pas că sunt cei dintâi în așteptarea lui «Mesia», când a venit Omul Purpuriu, L-au mușcat la fiecare pas. Deși mulțimile vedeau în El, fie pe «David», fie pe «prorocul» așteptat, ei, «zeii», n-au reușit să vadă în El nimic mai mult decât un Om venit pentru a duce poporul în rătăcire, și mai grav, vedeau în El motiv de asuprire romană – așa cum fusese văzut, pentru o vreme, Moise în „nebunia” lui, căci aparent nu reușise să facă mai mult decât de-ai provoca pe egipteni la a înăspri înrobirea.

Minunile pe care le-a făcut la fiecare pas Omul Purpuriu, minuni făcute prin puterea Celui Albastru ce-L trimisese, acești «zei» le vedeau o lucrare a ex-heruvimilor. Oamenii de rând înțelegeau mai mult decât acești citiți, laureați și învățați. Într-o ocazie când un orb din naștere a fost vindecat, orbul în apărarea sa a rostit: „Aici este mirarea că voi nu știți de unde este, și totuși El mi-a deschis ochii. Știm că Cel-ce-Este n-ascultă pe păcătoși, ci, dacă este cineva temător de Cel-ce-Este și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Cel-ce-Este, n-ar putea face nimic.”

Deși Omul Purpuriu n-a avut un cuvânt de acuzare la adresa mulțimii, El, Păstorul cel bun, în apărarea oilor Sale a avut foarte multe cuvinte de acuzare la adresa acestor «zei» ce se făcuseră stăpâni peste mulțime. Deseori a fost auzit spunând cuvine de avertizare către ei: „Vai de voi, «zei» fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre. Vai de voi, «zei» fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi, de aceea veți lua o mai mare osândă. Vai de voi, «zei» fățarnici! Pentru că voi înconjurați marea și pământul ca să faceți un tovarăș de credință și, după ce a ajuns tovarăș de credință, faceți din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteți voi înșivă.” „Vai de voi, «zei» fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuie să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute. Vai de voi, «zei» fățarnici! Pentru că voi curățiți partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire și de necumpătare.” „Vai de voi, «zei» fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție. Tot așa și voi, pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege. Vai de voi, «zei» fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți și ziceți: ‘Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.’ Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi dar umpleți măsura părinților voștri! Șerpi, pui de năpârci! Cum veți scăpa de pedeapsa gheenei?”

Întotdeauna Omul Purpuriu i-a avertizat că va veni și o pedeapsă. Toți prorocii au vorbit despre pedeapsă. Și prorocii au avut de spus din partea «Iubirii» un cuvânt de avertizare față de «zeii» de pe pământ, cu atât mai mult cu cât și-au asumat, teoretic vorbind, responsabilitatea de a păstorii turma Celui-ce-Este. Însă «Iubirea» nu va lăsa la nesfârșit oile Sale alese spre a fi jefuite, mâncate, omorâte de hoți. Omul Purpuriu într-o ocazie declara despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi... Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl, și Eu Îmi dau viața pentru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor. Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”... cuvinte care arătau spre identitatea Sa, spre motivul pentru care venise în lume. Pe de altă parte în cuvintele acestea Se identifica a fi Mesia, Păstorul promis, însă era chiar mai mult, era Împăratul Universului care a lăsat totul și a venit să caute Pământul, lumea care s-a rătăcit în «gri». „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe islaz și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri și, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: ‘Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.’”

Pământul a fost oarecum pierdut de Adam, când Eva, amăgită fiind de șarpe, a consimțit la minciunile lui și îmbătată fiind de magia lui, a întins mâna și a mâncat din fructul pomului interzis. Adam în iubirea lui a urmat-o și, prin urmare, dreptul de a stăpâni Pământul și l-a pierdut. Așa cum mai târziu Esau pentru o farfurie de ciorbă de linte și vândut dreptul de întâi născut lui Iacov, tot așa Eva și Adam prin neascultare și prin amăgire și-au cedat dreptul de rege și regină primului căzut dintre heruvimi.

Dintre toate planetele locuite de planetari, Pământul a fost, este și va fi până într-o zi singura planetă învăluită în «gri» din tot Universul. Pentru aceasta a venit Omul Purpuriu în lume, Cel-ce-Este «Iubirea» a renunțat la slavă și a coborât printre noi în lume. S-a făcut Cel-ce-Este cu noi, S-a făcut Cel-ce-Este ca noi... ca noi să putem, prin sângele vărsat pe o cruce, să redevenim ce-am fost la început: neprihăniți și «roz». Cel-ce-Este a lăsat totul, pentru a întinde mâna în abis după Pământ, și l-a prins, prin jertfa Lui; așa, traiectoria spre «roz» a lumii noastre a fost corectată, nu s-a cântat degeaba: „Există speranță! Există speranță!”

Deși a fost o moarte și o înviere, o biruință de necontestat a «Iubirii», deși cerințele Legii Iubirii au fost satisfăcute, lupta dintre bine și rău nu s-a sfârșit atunci. Realitatea prezentă ne înfățișează încă o lume plină de «gri», în care păcatul, răutatea și nedreptatea domină; ex-heruvimii prin cei influențați de ei sunt la putere. Se pare că acolo, pe cruce, Mielul sacrificat n-a realizat nimic. Din contră, au trecut mii de ani de-atunci și lucrurile par a merge din rău în mai rău... care este explicația?

Când a venit Omul Purpuriu în lume El a preluat mesajul lui Ioan Botezătorul, mesajul Celui Albastru pentru acel timp: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.” „De atunci încolo, Omul Purpuriu a început să propovăduiască și să zică: ‘Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.’” „S-a împlinit vremea și Împărăția Celui-ce-Este este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.”

Evanghelia pe care a venit El să o propovăduiască era însăși misiunea cu care venise: „«Duhul» Celui-ce-Este «Iubirea» este peste Mine, căci Cel-ce-Este M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război, izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Celui-ce-Este.” El pentru doar atât venise: să vindece, să vestească slobozenia și izbăvirea, să vestească îndurarea Celui-ce-Este. Toate acestea le-a realizat în timpul celor trei ani și jumătate cât a fost Prorocul Celui Albastru, prin «puterea» sau «duhul» Celui Albastru, iar la urmă, dându-Se la moarte, S-a făcut Melul sacrificat care aduce ispășirea. Într-adevăr prin viața, moartea și învierea Lui „Împărăția Celui-ce-Este” se apropiase, dar nu venise.

Pe «Munte», pe când se afla Cel Albastru pe «Tronul Universului» se stabilise ca Împărăția «Iubirii» să vină spre Pământ abia în «prima săptămână» «a lunii a douăsprezecea», când pământenii erau invitați să participe la Sărbătoarea Reînnoirii în «Cetatea» Celui-ce-Este. La începutul acelei «săptămâni» pe Pământ urmau să aibă loc niște evenimente încadrate profetic în tot ceea ce s-a transmis prin proroci cu privire la „«Ziua» aceea”, „«Ziua» Celui-ce-Este”, „«Ziua» aceea mare și înfricoșată”.

Această venire a Împărăției a fost înfățișată cu ocazia schimbării la față a Omului Purpuriu, când, pentru câteva momente, apropiații Săi, I-au văzut slava, acea slavă pe care o avusese dintotdeauna, din veșnicii. Cu Moise și Ilie, unul la stânga, altul la dreapta Sa, era înfățișată venirea acestei Împărății, Moise ca reprezentat al celor ce muriseră și fuseseră înviați, Ilie ca reprezentat al ultimei generații, generația «moștenitorului cărămiziu», care nu vor trece niciodată prin moarte. Cu acea ocazie, ocazia de pe munte, când Omul Purpuriu era între Moise și Iile, un fel de Șechină de aramă, din ceruri s-a auzit din nou glasul Celui Albastru, căci era un eveniment important prin semnificația lui, El a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați!”

Venirea Împărăției a fost profetizată de toți prorocii, înfățișată a fi „«Ziua» care va arde ca un cuptor”, „«Ziua» Celui-ce-Este, «Ziua» aceea mare și înfricoșată”, «Ziua» despărțirii oilor de capre, și «Ziua» despărțirii grâului de neghină, «Ziua» secerișului. „Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș; și, la vremea secerișului, voi spune secerătorilor: ‘Smulgeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu.’” „Secerișul este sfârșitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Împăratul Purpuriu va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci, cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor.” „Atunci se va arăta în cer semnul Împăratului Purpuriu, toate semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Împăratul Purpuriu venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.” „«Iubirea» noastră vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor și împrejurul Lui, o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus și spre pământ, ca să judece pe poporul Său: ‘Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!’ Atunci, cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Cel-ce-Este este Cel ce judecă.” „Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți... Căci iată, Împăratul Purpuriu iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului, și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile.” „Cât de înfricoșat ești Tu! Cine poate să-Ți stea împotrivă când Îți izbucnește mânia? Ai rostit hotărârea de la înălțimea cerurilor; pământul s-a îngrozit și a tăcut când S-a ridicat Cel-ce-Este să facă dreptate și să scape pe toți nenorociții de pe pământ.” „Atunci s-a zguduit pământul și s-a cutremurat, temeliile munților s-au mișcat și s-au clătinat, pentru că El Se mâniase... Călărea pe un heruvim și zbura, venea plutind pe aripile vântului. Întunericul Și-l făcuse învelitoare, iar cortul Lui, împrejurul Lui, erau niște ape întunecoase și nori negri. Din strălucirea care se răsfrângea înaintea Lui, ieșeau nori care aruncau grindină și cărbuni de foc. Împăratul Purpuriu a tunat în ceruri, Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul cu grindină și cărbuni de foc.”

  • Thy Light Is Come
  • RevivalGlobal
  • ElijahToday
  • SalemsLOVE
  • EliasTODAY
  • CARMELinternational
  • CarmelTodai